Ce trebuie făcut în faţa celui care cade în capcana sectelor?

Răspunde catedraticul José Luis Sánchez Nogales

Fenomenul sectelor, considerat de documentele Bisericii ca o provocare, cere un răspuns pastoral. Care trebuie să fie? Pentru a aprofunda tema acţiunii pastorale şi pedagogice la care trebuie dată viaţă în lumina credinţei catolice, agenţia Zenit l-a intervievat pe profesorul José Luis Sánchez Nogales.

Preot diecezan din Almeria, este profesor de filozofie a religiei şi de istorie a religiilor la Facultatea de teologie din Granada, unde are şi funcţia de vicerector. În calitate de cunoscător eminent al islamului, este consultant al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios.

Autor al unui mare număr de cărţi şi articole despre teme de competenţa sa, este şi membru al Red IBeroamericana de Estudio de las Sectas (RIES, http://info-ries.blogspot.com).

Care este prima atitudine pe care educatorii în credinţă ar trebui s-o aibă în faţa persoanelor care urmează să ajungă în orbita de mişcări de religiozitate alternative cum sunt sectele?

José Luis Sánchez Nogales: Primul lucru este acela de a nu pierde apropierea de persoană şi de a menţine deschise căile sale de comunicare cu ambientul şi mai ales cu familia, educatorii şi prietenii. În pofida restrângerilor de personal din instituţiile religioase, parcursul care trebuie urmat este acela al unei acţiuni pedagogice şi pastorale directe, de la persoană la persoană.

Una din cauzele care provoacă alunecarea spre zonele de umbră ale religiozităţii este deficitul de călduri umană în activitatea pastorală şi educativă în momentele de criză, mai ales când e vorba de persoane care se simt neglijate sau chiar rănite. Tind să învinovăţească marea instituţie religioasă. Dacă în acel moment primesc în schimb o primire adecvată, atunci este posibilă reconcilierea şi reorientarea vieţii religioase.

Cum să se stabilească un dialog pastoral şi educativ cu persoanele care se află în situaţii de căutare şi sunt eventual tentate să alunece spre vreo mişcare sau organizaţie ambiguă?

José Luis Sánchez Nogales: Contactul care este necesar de a stabili în aceste cazuri este ceea ce definim dialog terapeutic, vindecător, în sensul spiritual al termenului. Şi limbajul propriu al acestui tip de dialog este cel al mărturiei. Începutul acestui dialog nu este acela de a oferi un "produs", ci acela de a cere cu umilinţă, a întreba, a se preocupa pentru ceea ce altul care se află în necesitate poate să ofere. Este acel "dă-mi să beau" al lui Isus, la începutul întâlnirii, care pune bazele pentru ca să poată ieşi la iveală lipsurile şi necesităţile autentice ale persoanei.

Pe de altă parte, natura de mărturie a abordării conferă cuvântului educatorului o seriozitate întărită de convingerea fermă a ceea ce exprimă şi că ia în serios comunicarea cu celălalt. Cuvântul vine să fie ceva mai mult decât o simplă comunicare, deoarece devine dăruire care vrea să influenţeze interlocutorul. E vorba de un cuvânt sincer care provine din adâncul celui care-l rosteşte şi care devine eficace atunci când atinge adâncul celui care-l ascultă. Nu este expresie a celui care doar recită un text sau un discurs învăţat fără ca acest cuvânt să străbată inima sa şi să-l "atingă". Nu poate să-l influenţeze pe celălalt care, în adâncul său nu se simte atins de mesajul pe care-l exprimă. Acest lucru cred că este foarte important în dialogul cu aceste persoane.

Ce lipseşte în marile instituţii religioase, în Biserică în cazul nostru, care să justifice răspândirea de mişcări cu profil religios îndoielnic în cadrul unei populaţii în bună măsură plăsmuită de marile religii?

José Luis Sánchez Nogales: Desigur este mai uşor a se numi decât a deveni. Dar cu siguranţă se observă un deficit de experienţă religioasă în tinerii noştri şi chiar în adulţi. Trebuie intensificată capacitatea de a evoca o autentică experienţă religioasă în celebrări, în învăţământ, în întâlniri, etc. Sufletul copiilor şi al tinerilor rămâne de multe ori nesatisfăcut de o atenţie pastorală şi pedagogică pe care am putea s-o numim "de întreţinere".

Cred că s-a produs un deficit în promovarea de activităţi în măsură să umple spaţiile goale ale copiilor şi tinerilor. Am asistat, în ultimii douăzeci şi cinci de ani, la o îmbătrânire progresivă a "populaţiei cultuale", sectorul credincioşilor şi practicanţilor asupra căreia ajunge să se îndrepte aproape toată atenţia pastorală mai direct spirituală şi religioasă a instituţiilor ecleziale. Absoarbe un procent ridicat din energiile pastorale ale unui cler şi el îmbătrânit, a cărui muncă meritorie nu va fi niciodată îndeajuns recunoscută.

Însă sectorul cel mai tânăr din societatea noastră a tradus experienţa în normă, asupra a ceea ce are valoare şi merită. Pentru acest motiv este necesar să se dea spaţiu experienţei vii, deoarece receptorii cognitivi au încetat să aibă primatul în această cultură. O comunicare coerentă din punct de vedere teologic şi valabilă din punct de vedere raţional nu va fi primită dacă nu este percepută ca experienţă vivificantă, care ajută să trăim, care stimulează să trăim. Este o provocare pentru noi toţi.

În sfârşit, cum se concretizează, cel puţin în unele elemente, acţiunea pastorală şi pedagogică în direcţia creării unui ambient de experienţă religioasă şi de dialog spiritual, în faţa acestor fenomene ale mişcărilor cu profil ambiguu sau chiar sectar?

José Luis Sánchez Nogales: Mi se pare importantă continuarea experienţei care se trăieşte deja astăzi în diferite instituţii şi parohii. Obişnuinţa cu practicarea meditaţiei creştine, a diferitelor forme de rugăciune, cu citirea Sfintelor Scripturi etc. Oferirea unui climat religios atrăgător şi conciliant în celebrări, unde persoanele să poată descoperi în Dumnezeu răspunsul mântuitor la diferitele lor probleme şi unde să existe o atitudine cu adevărat participativă. Lupta împotriva "lipsei de suflet" care poate să existe uneori în riturile religioase creştine şi care provoacă goluri spirituale care apoi se încearcă să se umple în acele umbre religioase la care făceam referinţă.

Acest lucru ajută persoanele să se cunoască pe ele însele ca fiinţe unice, iubite de Dumnezeu în propria istorie personală umană. Este foarte important. Se fac eforturi pentru a da căldură comunităţilor creştine şi a crea un ambient de fraternitate şi de apropiere pastorală. O adevărată ecologie a relaţiilor umane, împotriva izolării şi alienării la care sunt victime multe persoane în societăţile noastre. Pentru aceasta este foarte importantă recunoaşterea vârstei majore pentru laici. Sectele, ca reclamă, folosesc tocmai această ofertă de protagonism religios care în marile Biserici pare mai puţin posibilă.

Sunt nenumărate astăzi situaţiile de suferinţă fizică, psihică, morală şi spirituală care chinuiesc persoane, familii, comunităţi şi societăţi întregi. Bisericile creştine trebuie să facă să răsune în această lume actuală mesajul bucuros, curativ şi mântuitor al lui Dumnezeu în Isus Cristos; trebuie să găsească modul de a se apropie în mod eficient de acest "exces de durere" de care suferă lumea actuală: un om are nevoie, astăzi mai mult ca niciodată, de apropierea curativă a lui Dumnezeu în propria viaţă.

(După Zenit, 22 iulie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.