Interviu acordat de Mons. Klaus Hemmerle, episcop de Aachen, despre unele priorităţi în formarea preoţească (Din revista Gen's 1990)

Mister - Comuniune - Misiune

sau

Cum să formăm preoţi pentru mileniul III

Hubertus Blaumeiser

În discursul conclusiv la Sinodul episcopilor din 1990 despre formarea preoţilor în circumstanţele actuale, Sfântul Părinte a subliniat mult legătura strânsă între preoţia comună şi preoţia ministerială. Care este locul preoţiei comune în drumul spre ministeriul preoţesc?

Aş vrea să amintesc aici o expresie frumoasă a lui Johannes Colson citată de card. Ratzinger în discursul teologic de la începerea lucrărilor Sinodului: "Funcţia esenţială a preoţilor este următoarea: să păstreze poporul în conştiinţa naturii sale preoţeşti şi în felul acesta să aibă grijă de el, pentru ca să trăiască cu această conştiinţă şi să-l glorifice pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa".

Pentru a putea împlini această chemare, preotul trebuie să fie conştient că el însuşi face parte din poporul preoţesc şi de aceea trebuie să-şi trăiască botezul într-o manieră transparentă şi hotărâtă. Tot ceea ce aparţine vieţii sale, trebuie cuprins de către dăruirea sa împreună cu Cristos Tatălui şi în acelaşi timp în toate trebuie recunoscut darul de iubire al Tatălui faţă de fiul preaiubit. Acest lucru implică o viaţă cotidiană conform evangheliei, o viaţă pe de o parte nu departe de condiţiile lumii, dar în acelaşi timp o viaţă care face să se înţeleagă cum şi de ce urmarea lui Cristos prin trăirea sfaturilor evanghelice este "situaţie serioasă", adică realizarea radicală a chemării comune a creştinilor.

Să trăiască, aşadar, în primul rând creştineşte, pentru a putea mai apoi să exercite cu vrednicie slujirea preoţească: acesta mi se pare un argument de fond în formarea de azi a preoţilor. Iubirea plină de pasiune faţă de Cristos şi iubirea pasionantă a lui Cristos faţă de toţi stau la baza vieţii preotului. A trăi ca un botezat - a fi ucenic al lui Cristos, gata să-l urmeze în viaţa proprie - pentru a deveni capabil să-şi asume misiunea preoţească pentru poporul lui Dumnezeu: acesta este drumul natural al formării pentru preoţia ministerială. Diferenţa specifică a preotului presupune genus-ul comun de a fi creştin şi discipol.

Gândindu-vă la concretizarea acestui drum, ce credeţi că trebuie să fie scos mai mult la lumină?

Trebuie să fie foarte clar că drumul formării în vederea preoţiei ministeriale este personal, dar nu individual. O comunitate vie care pregăteşte pentru o relaţie reciprocă de slujire, de dialog, de a se face una cu celălalt, o şcoală a iubirii reciproce: aceasta mi se pare o configurare a formării preoţeşti care este în acelaşi timp fidelă tradiţiei şi totodată profund reînnoită.

Referitor la aceasta, mi se pare că putem învăţa mult de la carismele ecleziale pe care Duhul Sfânt le-a trezit în Biserică în această epocă pentru a reînsufleţi comuniunea.

În intervenţia dumneavoastră la Sinod, aţi accentuat necesitatea de a aplica formării preoţeşti principiile ecleziologiei de comuniune. Aţi putea ilustra consecinţele în câteva linii?

Inspirându-se din ecleziologia de comuniune a Conciliului al II-lea din Vatica, cele două Sinoade din 1985 şi 1987 au dezvoltat linia lor ecleziologică pornind de la trei concepte principale: mysterium - communio - missio.

Aplicându-le formării preoţeşti, trebuie să ne întrebăm mai întâi: seminariştii noştri învaţă simţul misterului? Astăzi pe de o parte simţul misterului este sufocat de o mentalitate doar funcţionalistă, iar pe de altă parte se retrage într-un mister nebulos care stinge persoana în loc să o facă capabilă să se relaţioneze cu celălalt. Alternativa este misterul pascal, acel mister care ne face să trăim în dăruire, în relaţie. Nu un Dumnezeu solitar sau impersonal, ci Dumnezeul trinitar, Dumnezeul-comuniune este unica speranţă pentru omenirea care tinde spre unitate. Nu numai rugându-ne lui Dumnezeu, ci trăind în toate după modelul Treimii, pretutindeni şi întotdeauna, urmând porunca cea nouă ca lege de viaţă, înţelegem misterul şi înţelegem şi o rugăciune care susţine viaţa.

Înţeles astfel, misterul duce de la sine la trăirea comuniunii. Această comuniune este foarte diferită de un sentiment pur omenesc subiectiv sau de un sistem colectiv obiectiv. Înseamnă a trăi luând din iubirea personală a lui Cristos, care ne este oferită în Cuvântul lui Dumnezeu şi în sacramente şi a realiza în virtutea ei noi relaţii între noi, pentru ca toţi să fie una iar lumea să creadă. Aceasta este măsura care nu se poate să nu modeleze şi viaţa din seminariile noastre sau din centrele de formare. Cine vrea să fie trimis ca să ducă poporul să scoată din izvoarele iubirii lui Cristos, trebuie să scoată el însuşi din aceste izvoare şi să trăiască el însuşi această iubire. Această iubire, dincolo de toate, face să se dezvolte şi să se maturizeze omenescul şi imediat, fără ruptură şi sciziune, îl îndumnezeieşte.

Această iubire îi va da preotului disponibilitatea şi curajul pentru missio. Nu ca o dominare asupra altora, ci ca slujire care uneşte în sine mărturia şi dialogul, "confessio" şi ascultarea.

Mysterium, communio, missio sunt dimensiuni în acelaşi timp umane şi spirituale, teologice şi pastorale. Ele nu trebuie să fie despărţite una de cealaltă, ci văzute şi trăite împreună.

Cred că sunt dimensiuni fundamentale în efortul de a forma preoţi pentru mileniul al III-lea şi de aceea mi se pare efectiv una din datoriile cele mai urgente să traducem ecleziologia care se concentrează în triada mysterium, communio, missio într-un proces integral de formare.

Traducere de pr. Cristinel Fodor

lecturi: 13.