Drepturile şi obligaţiile umane: care este fundamentul şi caracteristicile lor?

Mons. Raffaello Martinelli, preot din Dieceza de Bergamo, după ce a obţinut doctoratul în teologie cu specializare în pastoraţia catehetică la Universitatea Lateran din Roma şi doctoratul în pedagogie la Universitatea Catolică din Milano, din anul 1980 este în slujba Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Ca primat al bazilicii "Sfinţii Ambrozie şi Carol" din Roma, a realizat câteva scheme catehetice despre diferite teme de actualitate, la dispoziţia celor care intră în bazilica amintită mai sus. Au fost luate peste 2.000.000 de exemplare, în circa doi ani.

Au fost redactate, în formă dialogică, pe baza documentelor Sfântului Scaun şi, îndeosebi, conform Catehismului Bisericii Catolice şi Compendiului CBC.

Toate cele 50 de scheme catehetice au fost adunate şi publicate într-o cărticică, 50 Argomenti d'attualità - catechesi dialogica, editată de Libreria Editrice Vaticana; de asemenea, pot fi găsite pe situl internet: www.sancarlo.pcn.net.

Recent a fost numit ca nou episcop de Frascati de către papa Benedict al XVI-lea.

* * *

Care sunt Convenţiile internaţionale ale drepturilor umane?

Iată principalele Convenţii internaţionale:

* Declaraţia universală a drepturilor omului, proclamată de Naţiunile Unite la 10 decembrie 1948:

- Ioan Paul al II-lea a definit-o "o adevărată piatră de hotar pe calea progresului moral al omenirii" (Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, 2 octombrie 1979); punct de sosire, dar şi punct de plecare;

- precursor şi inspirator al acestei Declaraţii a fost un frate dominican, filozoful şi teologul spaniol Francisco de Vitoria (1483-1546), care a contribuit mult la pregătirea Cartei drepturilor indios: aceasta avea scopul de a ocroti drepturile popoarelor indigene cu ocazia cuceririi Americilor;

- drepturile omului, proclamate în Declaraţia amintită, sunt expresie a demnităţii eminente şi inviolabile a oricărei persoane umane, manifestând vocaţia sa unică şi irepetabilă, dincolo de orice diferenţă şi orice posibil discriminare.

* Declaraţia drepturilor copilului (1959), în care se proclamă că "pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii sale, copilul are nevoie de iubire şi de înţelegere. Pe cât posibil, el trebuie să crească sub îngrijirile şi responsabilitatea părinţilor";

* Convenţia cu privire la eliminarea oricărei discriminări rasiale (1965), în care se condamnă orice teorie şi practică rasistă şi sunt angajate statele să lupte împotriva prejudecăţilor care conduc la discriminarea rasială;

- Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966), în care printre altele se afirmă că "familia este nucleul natural şi fundamental al societăţii"; ei trebuie să fie asigurată "ocrotirea şi asistenţa cea mai amplă care este posibilă, îndeosebi pentru constituirea ei şi până când ea are responsabilitatea întreţinerii şi educaţiei copiilor" (art. 10).

Care sunt drepturile umane fundamentale?

În Declaraţia universală a drepturilor umane sunt indicate, îndeosebi, următoarele:

Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale (art. 1); au dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţă (art. 3); nici un individ nu va putea să fie ţinut în stare de sclavie (art. 4); nici nu va putea să fie supus la tortură sau la tratament sau la pedepsire crudă şi inumană (art. 5); fiecare are dreptul la recunoaşterea propriei personalităţi juridice (art. 6); toţi sunt egali în faţa legii (art. 7); nici un individ nu va putea să fie în mod arbitrar arestat, deţinut sau exilat (art. 9); orice individ acuzat este în mod prezumtiv nevinovat până când nevinovăţia lui nu a fost dovedită (art. 11); fiecare are dreptul la libertate de mişcare şi de reşedinţă (art. 13), la o cetăţenie (art. 15); bărbaţii şi femeile au drepturi egale cu privire la căsătorie (art. 16); orice persoană are dreptul la proprietatea personală (art. 17), la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 18), de opinie şi de exprimare (art. 19), la siguranţă socială (art. 20); să participe la conducerea propriei ţări (art. 21).

Ioan Paul al II-lea a trasat o listă a lor în enciclica Centesimus annus, unde se afirmă că orice fiinţă umană are dreptul:

- "la viaţă, din care este parte integrantă dreptul de a creşte sub inima mamei după ce au fost născuţi;

- de a trăi într-o familie unită şi într-un ambient moral, favorabil dezvoltării propriei personalităţi;

- de a maturiza propria inteligenţă şi propria libertate în căutarea şi în cunoaşterea adevărului;

- de a participa la muncă pentru a valoriza bunurile pământului şi a scoate din el întreţinerea proprie şi a propriilor rude;

- de a întemeia liber o familie şi de a primi şi a educa pe copii, exercitând în mod responsabil propria sexualitate;

- la libertatea religioasă, care este izvorul şi sinteza tuturor acestor drepturi" (nr. 47), precum şi element ce stă la baza tuturor libertăţilor, criteriu ultim de salvgardare a lor, garanţie de pluralism autentic şi de adevărată democraţie.

Care este domeniul libertăţii religioase?

Libertatea religioasă trebuie înţeleasă, promovată şi apărată "în toate dimensiunile sale, inclusiv cea rituală, de cult, de educaţie, de difuzare a informaţiilor, precum şi libertatea de a profesa sau de a alege o religie. De aceea este de neconceput ca nişte credincioşi să trebuiască să suprime o parte din ei înşişi - Credinţa lor - pentru a fi cetăţeni activi; niciodată n-ar trebui să fie necesar să-l renege pe Dumnezeu pentru a se putea bucura de propriile drepturi. (...) Nu se poate limita garantarea deplină a libertăţii religioase la libera exercitare a cultului; dimpotrivă, trebuie ţinută în consideraţie justă dimensiunea publică a religiei, deci posibilitatea credincioşilor de a face partea lor în construirea ordinii sociale. (...) Dreptul de libertate religioasă, inclusiv ca exprimare a unei dimensiuni care este în acelaşi timp individuală şi comunitară, (...) manifestă unitatea persoanei, deşi distinge clar între dimensiunea de cetăţean şi cea de credincios" (Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, 18 aprilie 2008).

Care este fundamentul drepturilor umane?

Drepturile umane nu-şi au fundamentul:

- în simpla voinţă a fiinţelor umane: voinţă care este schimbătoare în persoana însăşi şi se diferenţiază de la persoană la persoană. Apoi, atunci când şi voinţele umane ar găsi un acord pe un teren comun, pe un substrat etic comun, acest lucru ar fi minimal în conţinuturi, nesigur în aplicaţiile sale şi slab în efectele sale;

- în realitatea şi în legile statului: "Faptul de a încredinţa în manieră exclusivă fiecărui stat, cu legile şi instituţiile sale, responsabilitatea ultimă de a veni în întâmpinarea aspiraţiilor persoanelor, comunităţilor şi a popoarelor întregi poate uneori să aibă nişte consecinţe care exclud posibilitatea unei ordini sociale care să respecte demnitatea şi drepturile persoanei" (Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, 18 aprilie 2008).

- în puterile publice: "Atunci când sunt prezentate pur şi simplu în termeni de legalitate, drepturile riscă să devină propoziţii slabe dezlipite de dimensiunea etică şi raţională, care este fundamentul şi scopul lor" (o.c.).

Izvorul ultim al drepturilor umane se află în demnitatea transcendentă a persoanei umane, deoarece este creată după imaginea lui Dumnezeu, deci în ultimă analiză, în Dumnezeu Creatorul ei. Dacă se face abstracţie de această bază etică solidă, drepturile umane rămân fragile pentru că sunt lipsite de un fundament solid.

De fapt, persoana, fiind creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este:

- punctul cel mai înalt al planului creator al lui Dumnezeu pentru lume şi pentru istorie, culmea creaţiei vizibile;

- "singura creatură, pe acest pământ, pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi şi pe care a chemat-o să împărtăşească viaţa sa divină, în cunoaştere şi în iubire (...): nu este ceva, ci cineva, capabil să se cunoască, să se dăruiască în mod liber şi să intre în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane" (Compendiul CBC, 66);

- subiectul, fundamentul şi obiectivul acestor drepturi;

- în inima instituţiilor, legilor şi intervenţiilor societăţii.

"În sens strict, aceste drepturi umane nu sunt adevăruri de credinţă, deşi se pot descoperi, şi de fapt dobândesc lumină deplină, în mesajul lui Cristos care "îl revelează omului însuşi pe om" (Gaudium et spes, nr. 22). Ele primesc confirmare ulterioară de la credinţă. Totuşi nu se poate nega că, trăind şi acţionând în lumea fizică precum fiinţe spirituale, bărbaţii şi femeile constată prezenţa pătrunzătoare a unui logos care le permite să distingă nu numai între adevărat şi fals, ci şi între bun şi rău, mai bun şi mai rău, dreptate şi nedreptate" (Benedict al XVI-lea, Discurs la Academia de Ştiinţe Sociale, 4 mai 2009).

"Aceste drepturi sunt bazate pe legea naturală înscrisă în inima omului şi prezentă în diferitele culturi şi civilizaţii. A înlătura drepturile umane din acest context ar însemna a restrânge domeniul lor şi a ceda în faţa unei concepţii relativiste, conform căreia semnificaţia şi interpretarea drepturilor ar putea să varieze şi universalitatea lor ar fi negată în numele contextelor culturale, politice, sociale şi chiar religioase diferite" (Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, 18 aprilie 2008).

Ce este legea naturală?

"Legea naturală, înscrisă de Creator în inima fiecărui om, constă într-o participare la înţelepciunea şi la bunătatea lui Dumnezeu şi exprimă simţul moral originar, care îi permite omului să discearnă, prin raţiune, binele şi răul. Ea este universală şi neschimbătoare şi pune bazele obligaţiilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, ca şi ale comunităţii umane şi chiar ale legii civile" (Compendiul CBC, 416).

"Legea naturală nu este alta decât lumina intelectului dată nouă de Dumnezeu. Mulţumită ei cunoaştem ceea ce trebuie făcut şi ceea ce trebuie lăsat. Această lumină sau această lege a fost dată omului de Dumnezeu în creaţie şi constă în participarea la legea sa eternă, care se identifică cu Dumnezeu însuşi. Această lege se numeşte naturală deoarece raţiunea care o promulgă este proprie naturii umane. Ea este universală, se extinde la toţi oamenii în măsura în care îşi are fundamentul în raţiune. În preceptele sale principale, legea divină şi naturală este formulată în Decalog şi indică primele şi esenţialele norme care reglementează viaţa morală. Ea are drept sprijin aspiraţia şi supunerea faţă de Dumnezeu, izvorul şi judecătorul oricărui bine, precum şi perceperea că celălalt este egal cu noi. Legea naturală exprimă demnitatea persoanei şi constituie baza drepturilor şi obligaţiilor sale fundamentale" (CDS, 140).

"Legea naturală nu este altceva decât o participare la legea eternă: «Unde... lex universalis nihil aliud est quam participatio legis aeternae in rationali creatura» (Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, I-II, 91, 2).

Ce caracteristici au drepturile umane?

Aceste drepturi sunt:

- "universale, pentru că sunt prezente în toate fiinţele umane, fără excepţie, indiferent de loc, timp sau subiect;

- inviolabile, întrucât sunt proprii persoanei umane şi demnităţii ei şi pentru că ar fi zadarnică proclamarea drepturilor, dacă nu s-ar depune, în acelaşi timp, orice efort pentru a garanta respectul cuvenit din partea tuturor pretutindeni şi faţă de fiecare;

- inalienabile, întrucât nimeni nu poate priva de aceste drepturi în mod legitim un semen de-al său, indiferent cine ar fi, pentru că aceasta ar însemna folosirea violenţei contra naturii sale" (CDS, 153);

- indivizibile: Ele sunt un întreg, ca un drept unic, "simul stabunt, simul cadent"; fiecare le oglindeşte pe celelalte, este complementar şi de neînlocuit. "Ele formează un ansamblu unitar, orientat în mod clar spre promovarea oricărui aspect al binelui persoanei şi societăţii. (...) Promovarea integrală a tuturor categoriilor drepturilor umane este adevărata garanţie a respectării depline a fiecărui drept" (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1999, 3).

Drepturile umane sunt legate de dreptate?

Desigur. "Dat fiind faptul că drepturile şi respectivele obligaţii urmează în mod natural din interacţiunea umană, este uşor de uitat că ele sunt rodul unui simţ comun al dreptăţii, bazată în mod primar pe solidaritatea dintre membrii societăţii şi de aceea valabile pentru toate timpurile şi pentru toate popoarele. Această intuiţie a fost exprimată încă din secolul al V-lea de Augustin din Hipona, unul din maeştrii moştenirii noastre intelectuale, care avea să spună cu privire la: Să nu faci altora ceea ce n-ai vrea să ţi se facă ţie, că această maximă "nu poate în nici un fel să varieze în funcţie de diferitele înţelegeri prezente în lume" (De doctrina christiana, III, 14). De aceea, drepturile umane trebuie să fie respectate ca expresie de dreptate şi nu pur şi simplu pentru că pot fi impuse a fi respectate prin voinţa legislatorilor" (Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, 18 aprilie 2008).

Ce relaţie există între drepturi şi obligaţii?

Există o profundă corelaţie, o complementaritate reciprocă, o responsabilitate corelativă între drepturi şi obligaţii.

Drepturile şi obligaţiile sunt în mod indisolubil unite, în primul rând în persoana umană care este subiectul titular al lor. Această legătură prezintă şi o dimensiune socială: "În convieţuirea umană orice drept natural într-o persoană comportă o respectivă obligaţie în toate celelalte persoane: obligaţia de a recunoaşte şi a respecta acel drept. (...) De aceea, cei care, în timp ce revendică propriile drepturi, uită sau nu scot în evidenţă cum se cuvine respectivele obligaţii, sunt în pericol să construiască cu o mână şi să distrugă cu cealaltă" (Fericitul Ioan al XXIII-lea, Pacem in terris, 15).

De aceea este nevoie:

- să se insiste în mod corespunzător asupra obligaţiilor care derivă din drepturile înseşi. În realitate, obligaţia stabileşte cum trebuie să fie stăpânite drepturile, pentru ca să nu se transforme în ceva arbitrar. Limita pentru drept vine din obligaţie. "Fluviul Gange al drepturilor provine din muntele Himalaya al obligaţiilor", afirma Gandi;

- să se treacă de la o epocă în care se tinde la privilegierea drepturilor la o nouă fază istorică în care să se ţină cont cum se cuvine şi de obligaţii;

- să se evite camuflarea ca drepturi pretenţiile egoiste şi subiective proprii sau ale altora, precum şi inventarea în mod artificial a unei obligaţii ca motivaţie a unui nou drept: asta ar crea un Babel de drepturi, care la sfârşit se traduce într-o prevalenţă aproape exclusivă a dreptului celui mai puternic.

Există drepturile naţiunilor?

"Drepturile naţiunilor nu sunt altceva decât drepturile omului promovate la acest nivel specific al vieţii comunitare. Naţiunea are dreptul fundamental la existenţă; la propria limbă şi cultură, prin care se exprimă un popor şi-şi promovează propria suveranitate spirituală; dreptul de a-şi edifica viaţa proprie după propriile tradiţii, excluzând, în mod natural, orice violare a drepturilor umane fundamentale şi, în special, asuprirea minorităţilor; de a-şi construi viitorul propriu şi de a se îngriji de o educaţie corespunzătoare pentru generaţiile mai tinere. Ordinea internaţională cere un echilibru între particularitate şi universalitate, pentru realizarea căruia sunt chemate toate naţiunile, a căror primă obligaţie este de a trăi într-o atitudine de pace, de respect şi de solidaritate cu toate celelalte naţiuni" (CDS, 157).

Există distanţă între literă şi spirit în drepturile umane?

Din păcate există o distanţă între literă şi spirit al drepturilor omului, cărora li se dă adesea un respect pur formal. De fapt, există o contradicţie stridentă între proclamarea solemnă a drepturilor omului şi realizarea lor, aplicarea lor practică. Toţi pot constata că există o dureroasă realitate de încălcări, de orice tip şi în foarte numeroase locuri.

Cui îi revine apărarea şi promovarea acestor drepturi?

"Fiecare stat are datoria primară de a proteja propria populaţie de încălcări grave şi continue ale drepturilor umane, ca şi de consecinţele crizelor umanitare, provocate atât de natură cât şi de om. Dacă statele nu sunt în măsură să garanteze asemenea protecţie, comunitatea internaţională trebuie să intervină cu mijloacele juridice prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi de alte instrumente internaţionale. Acţiunea comunităţii internaţionale şi a instituţiilor sale, fiind presupusă respectarea principiilor care sunt la baza ordinii internaţionale, nu trebuie să fie interpretată niciodată ca o impunere nedorită şi o limitare a suveranităţii. Dimpotrivă, indiferenţa sau lipsa de intervenţie aducă daună reală. (...) Promovarea drepturilor umane rămâne strategia cea mai eficientă pentru a elimina inegalităţile dintre ţări şi grupuri sociale, precum şi pentru o creştere a siguranţei" (Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, 18 aprilie 2008).

Care este misiunea Bisericii faţă de drepturile umane?

Biserica, în misiunea ei care este şi rămâne de natură esenţialmente religioasă:

- include apărarea şi promovarea drepturilor fundamentale ale omului;

- "apreciază mult dinamismul timpurilor moderne, cu care aceste drepturi sunt promovate pretutindeni" (GS, 41);

- se angajează să respecte în însuşi interiorul ei dreptatea şi drepturile omului;

- vesteşte fundamentul creştin al drepturilor omului;

- denunţă încălcările acestor drepturi;

- se încrede mai ales în ajutorul Domnului şi al Duhului său, în promovarea acestor drepturi;

- este deschisă la colaborarea cu toate religiile, cu oamenii de orice rasă şi cultură, cu toate organismele, guvernamentale şi nonguvernamentale, la nivel naţional şi internaţional, angajate în promovarea, apărarea acestor drepturi.

"A promova dreptatea şi pacea, a pătrunde cu lumina şi fermentul evanghelic toate domeniile existenţei sociale, a fost mereu o angajare constantă a Bisericii în numele mandatului pe care ea l-a primit de la Domnul" (Paul al VI-lea, Motu proprio Iustitiam et Pacem, 1976).

Chiar dacă "un drum lung a fost deja parcurs, mai rămâne încă o lungă bucată de completat", pentru că "sute de milioane de fraţi şi surori ai noştri văd încă ameninţate drepturile lor la viaţă, la libertate, la siguranţă; nu întotdeauna este respectată egalitatea între toţi, nici demnitatea fiecăruia, în timp ce noi bariere sunt ridicate din motive legate de rasă, de religie, de opiniile politice sau de alte convingeri" (Benedict al XVI-lea, Discurs la a 60-a aniversare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, 10.12.2008).

NB: Pentru a aprofunda tema, să se citească următoarele documente pontificale:

- Fericitul Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 1963;

- Paul al VI-lea:

* Discurs la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, 4 octombrie 1965

* Mesaj adresat Conferinţei internaţionale cu privire la drepturile omului, 15 aprilie 1968

* Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 1971;

- Conciliul al II-lea din Vatican:

* Constituţia pastorală Gaudium et spes

* Declaraţia Dignitatis humanae;

- Ioan Paul al II-lea:

* Discurs la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, 2 octombrie 1979; 5 octombrie 1995

* Sollicitudo rei socialis, 1988

* Centesimus annus, 1991

* Veritatis splendor, 1993

* Evangelium vitae, 1995;

- Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 337-361; 2104-2109;

- Compendiul CBC, nr. 62-68; 444;

- Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii (CDS), 2004;

- Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, 18 aprilie 2008.

(După Zenit, 6 iulie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.