Nicolae-Iosif Camilli,
episcop pionier al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi

Trecutul multisecular al catolicilor din Moldova este legat, în cea mai mare parte, de activitatea numeroşilor misionari, îndeosebi călugări franciscani conventuali.

Fără a subaprecia aportul titularilor la Episcopia Siretului (1371-1434), în număr de cinci, al celor de la Episcopia de Baia (1418-1534), în număr de şapte, al lui Bernardino Quirini, episcop de Argeş cu sediul la Bacău (1597-1604), al celor de la Episcopia de Bacău (1607-1818), în număr de şaptesprezece, al vizitatorilor apostolici Petru Adeodat Baksi? (1641-1644) şi Marco Bandulovich-Bandini (1644-1650), precum şi al celor de la Vicariatul apostolic al Moldovei (1818-1884) în număr de paisprezece, la loc de mare cinste se află cel care a fost rânduit de Providenţă să fie primul ierarh al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, Nicolae-Iosif Camilli.

Originar din localitatea Monterubbiano, provincia Marche (Italia de mijloc), născut la 23 aprilie 1840, intră în Ordinul Franciscan Conventual şi, după o formare temeinică, sufletească şi intelectuală, este trimis ca misionar apostolic în Moldova, în anul 1873. După opt ani de activitate misionară plină de zel, papa Leon al XIII-lea îl numeşte, la 16 septembrie 1881, episcop titular de Mosynopolis şi vizitator apostolic (ultimul la Vicariatul Apostolic) în perioada 1881-1884.

Independenţa de stat a României (1877-1878) şi proclamarea regatului (1881), favorizează stabilirea ierarhiei romano-catolice, prin înfiinţarea Arhiepiscopiei de Bucureşti, în anul 1883, şi a Episcopiei de Iaşi, în anul 1884.

Devenit prim episcop al unei dieceze vaste, extinse pe întreg teritoriul Moldovei din acea vreme, Nicolae-Iosif Camilli a trebuit să muncească din răsputeri la organizarea ei, în conformitate cu normele bisericeşti şi în ascultare desăvârşită faţă de Vicarul lui Cristos, papa Leon al XIII-lea care i-a încredinţat-o spre păstorire. Fără îndoială, experienţa dobândită ca vizitator apostolic, i-a fost de mare ajutor

Prima grijă a fost aceea de a înfiinţa Seminarul diecezan pentru formarea clerului indigen, aşa cum i-a spus răspicat papa, muncă deloc uşoară, având în vedere opiniile divergente ale Ordinului Franciscan Conventual. Depăşindu-le, la 29 septembrie 1886, deschide seminarul pe care îl încredinţează părinţilor iezuiţi din provincia poloneză Galiţia.

După zece ani de activitate intensă ca episcop de Iaşi, considerând inacceptabile formulele pastorale propuse de Ordinul Franciscan Conventual, demisionează "nu la sfatul cuiva, ci din voinţa sa liberă şi spontană".

Timp de alţi zece ani stă la Roma, la dispoziţia papei, care îi încredinţează misiunea de vizitator apostolic al diferitor biserici romane. În acest scop, la 25 decembrie 1895, papa îl numeşte arhiepiscop titular de Tomis.

Succesorul episcopului Camilli la cârma Diecezei de Iaşi, episcopul Dominic Jaquet, se retrage şi el după opt ani de păstorire (1895-1903).

Papa Pius al X-lea, apreciind serviciile excepţionale aduse Bisericii Romane de către arhiepiscopul Camilli, îi încredinţează Dieceza de Iaşi pentru o nouă păstorire.

Cu dârzenia care îl caracteriza, a reuşit să păstorească dieceza încă 11 ani, până la 30 decembrie 1915, când a trecut la Domnul

Epitaful impozant care îi străjuieşte mormântul, în catedrala veche, îi rezumă viaţa prin cuvintele: Fuit vir plenus fide et zelo Dei, a fost un bărbat plin de credinţă şi de râvnă pentru Dumnezeu. Pastor vigilans populum rexit, a condus poporul lui Dumnezeu ca un păstor vigilent. A fost chemat în patria cerească în al 76-lea an al vieţii sale, meritis repletus, plin de merite.

Dintre multele elogii care i s-au adus, cităm: "Monseniorul Camilli a fost un om al datoriei, pe deplin convins de marea sa răspundere în faţa lui Dumnezeu" (din Cronica Seminarului Diecezan, 1906-1930). "Episcopul Camilli avea o idee excepţională despre demnitatea sacerdotală, fiind foarte gelos de prestigiul ei. De aceea, uneori era considerat prea sever. Însă a avut o inimă de aur, un suflet curat şi gândire clară... A iubit viaţa retrasă de călugăr smerit. Când a murit, locuitorii din Iaşi şi catolicii din Moldova şi-au dat seama că a plecat dintre ei călugărul pios, episcopul vrednic şi bunul român, Nicolae Iosif Camilli" (M.Th. Carada). "Moare în ţara noastră, reprezentând la Iaşi, ideea latinităţii" ( N. Iorga ).

Scriind aceste rânduri, ţin să citez şi cuvintele din Scrisoarea către Evrei, 13,7-9a: "Amintiţi-vă de conducătorii voştri care v-au învăţat cuvântul lui Dumnezeu şi, meditând împlinirea vieţii lor, imitaţi-le credinţa! Isus Cristos, cel de ieri şi de astăzi este acelaşi în vecii vecilor".

P.A.D.

lecturi: 22.