Nu-ul spus avortului este o idee numai a catolicilor?

Publicăm în continuare pentru rubrica de bioetică răspunsurile la câteva întrebări referitoare la avort elaborate de Carlo Casini, fost magistrat la Curtea de Casaţie şi membru al Comitetului Naţional pentru Bioetică. Casini este, de asemenea, preşedintele Mişcării Italiene pentru Viaţă, membru al Academiei Pontificale pentru Viaţă şi profesor la Ateneul Pontifical "Regina Apostolorum" din Roma.

* * *

Pentru ce vrea Biserica să impună propriile idei despre avort chiar şi celui care nu crede?

Gândirea creştină nu se referă numai la viaţa de dincolo, ci şi la raporturile dintre oameni. Regula de aur, "să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", nu are numai o valoare morală, ci şi civilă. Cine ar putea spune că Biserica nu poate să îndemne la respectarea poruncii "să nu ucizi" pentru că ar fi vorba de un precept religios? La capătul obiecţiei ridicole că Biserica nu trebuie să impună nimănui credinţa se află ideea că pruncul zămislit nu este un prunc, că acel copil este un lucru şi nu o fiinţă umană. Însă acest lucru este chiar împotriva raţiunii şi ştiinţei. Atunci când credincioşii cer statului să apere dreptul la viaţă nu impun chiar nimic. Se limitează să ceară, iar în democraţii a cere înseamnă şi a vota, şi a propune legi. O lege care apără drepturile copiilor nenăscuţi nu este o lege de cult: nu impune să se meargă la Liturghie duminica, să se postească în Postul Mare sau să se roage în fiecare zi!

Avortul nu ofensează numai viziunea religioasă despre om, ci - mai degrabă - şi raţiunea şi însăşi baza societăţii civile, care se constituie şi se organizează tocmai pentru a apăra viaţa tuturor. Cel care invocă principiul de laicitate pentru a legitima avortul nu ştie ceea ce spune. Adevărata laicitate nu constă în a contesta Biserica şi nici în a considera de valoare egală toate opiniile posibile. Ea este o atitudine de încredere în raţiune, ca patrimoniu comun care permite tuturor oamenilor să lucreze împreună şi se recunoaşte într-o unică valoare unificatoare: demnitatea egală a oricărei fiinţe umane, chiar făcând abstracţie de o credinţă religioasă (Declaraţia universală a drepturilor umane).

Şi totuşi se citeşte încontinuu că problema avortului şi a legii care-l reglementează cuprinde ceva mai mult decât avortul însuşi. Se referă la însăşi concepţia statului laic. Cum trebuie răspuns?

Este adevărat. Chiar aşa este, însă în sens exact opus cu ceea ce gândesc susţinătorii unei puteri statale liberă să decidă cu privire la viaţa sau la moartea fiinţelor umane fără nici o limită. Laicitatea acţiunii civile este ceva foarte pozitiv şi important. Ea se opune statului confesional care a caracterizat şi istoria europeană mult timp şi care există şi astăzi în special în lumea musulmană. Este stat confesional cel care pune forţa legii civile în slujba credinţei, care, astfel, este impusă cetăţenilor de către autorităţile civile. Multe războaie religioase au fost dezlănţuite în trecut de această viziune. Principiul "cuius regio eius et religio" stabilea regula că poporul trebuia să urmeze aceeaşi credinţă şi practică religioasă a regelui sau a principelui. Din fericire, modernitatea refuză acest mod de a vedea raportul dintre credinţă şi societatea civilă.

Religia este teritoriul cel mai vast al libertăţii şi nu poate să fie impusă. Cetăţenii sunt în măsură să trăiască şi să lucreze împreună chiar dacă au gândiri diferite despre Dumnezeu şi despre destinul istoriei şi al fiecărei vieţi umane. Însă această posibilitate de cooperare paşnică şi rodnică a tuturor oamenilor ca atare presupune ceva în comun. De fapt, toţi au raţiunea, care este instrumentul cu care omul poate să vadă drumul pentru a merge. În afară de asta, şi direcţia fundamentală a drumului este comună: promovarea demnităţii umane egale, aşa cum este scris în documentele cele mai solemne şi foarte laice ale umanităţii din timpul nostru, cum este Declaraţia universală a drepturilor omului. Aşadar nu este adevărat că "este laică atitudinea celui care neagă în rădăcină orice adevăr".

Există două aspecte ca nu pot fi puse în discuţie: încrederea în raţiune şi valoarea omului. Aşadar există un concept nobil de laicitate care atinge dreptul la viaţă şi deci şi problema avortului. Mai mult, chiar recunoaşterea valorii oricărei fiinţe umane, deci şi a celui care este încă nenăscut fundamentează şi confirmă laicitatea. Viziunea creştină despre om nu este în contrast cu conştiinţa laică. Dimpotrivă, tocmai pentru că creştinismul revelează originea ultimă şi conţinuturile cele mai profunde ale demnităţii umane, consolidează ceea ce orice om intuieşte sau cere cu raţiunea sa. Tocmai în problema antropologică, aşa cum se pune astăzi, are loc o răsturnare preţioasă: nu mai este forţa statului cea care ajută religia, ci dimpotrivă credinţa susţine societatea civilă în obiectivul său de fond.

Ce să spunem despre pretenţia de a considera avortul un drept uman fundamental?

Această teză a fost susţinută îndeosebi la Conferinţa despre "Populaţie şi Dezvoltare" promovată de ONU la Cairo în anul 1994, dar nu a fost acceptată în planul final de acţiune, unde a fost folosită forma de compromis: "Avortul nu poate să fie promovat ca mijloc de control al naşterilor". Însă, desigur, dacă este negată identitatea umană a celui zămislit, dacă avortul este considerat un instrument de tutelare a sănătăţii, dacă valorile care trebuie urmărite sunt numai libertatea şi emanciparea femeii, atunci este greu să nu se înscrie întreruperea sarcinii în lista drepturilor umane, în timp ce, dimpotrivă, tocmai recunoaşterea omului şi a demnităţii sale egale încă din prima sa apariţie în existenţă consolidează toată teoria drepturilor umane. Ele pierd forţă dacă nu-i identificăm titularul. Este inutilă o listă de drepturi dacă este incert subiectul care le posedă, sau mai rău dacă statele pretind să-l definească în mod autoritar cu efectul de a încălca principiul de egalitate atunci când sunt folosite criterii restrictive. Aşadar, este clar că în faţa embrionului închis în sânul matern sau închis într-o eprubetă doctrina despre drepturile umane se află în faţa unei cotituri care poate să fie pozitivă (consolidarea lui) sau cu consecinţe tragice, dacă omul este negat. Asta revelează caracterul care nu e deloc marginal al "problemei antropologice".

Referitor la Legea 194, dacă pe de o parte mulţi vorbesc despre un drept la avort, alţii declară că legea nu-l consideră un drept. În realitate, din punct de vedere al orânduirii juridice pozitive italiene, el este un drept atunci când sunt îndeplinite condiţiile formale şi substanţiale.

De fapt, conform ultimului aliniat al art. 8, documentul şi certificatul dat femeii de către medic constituie "titlul" pentru a face intervenţia, care deci nu poate să fie negată deoarece femeia are dreptul s-o obţină. De altfel, indicaţia Curţii Constituţionale ar vrea să confirme un fel de "stare de necesitate" deosebită, pentru că este legată de singularitatea sarcinii. Ar trebui să derive consecinţe practice importante în special în materie de reparare a daunei pentru un avort nereuşit sau pentru o malformaţie a copilului negăsită. Nu este cazul de a insista aici asupra acestei probleme juridice complexe. În orice caz trebuie exclus că şi în Legea 194 avortul poate să fie considerat ca un drept uman fundamental.

(După Zenit, 14 iunie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.