Euharistia şi liturgia

Martori ai unei prezenţe reale

Scrisoarea către Evrei este una dintre scrierile cele mai bogate din Noul Testament, însă prea des credincioşii o neglijează, probabil pentru că tema tratată este angajantă şi, după cum ne semnalează însuşi autorul, cere o atenţie deosebită. Centrul vestirii este în aceste versete: "Dar el, pentru că rămâne în veci, are o preoţie netrecătoare. De aceea el poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor" (7,24-25).

În timpul liturgiei ne rugăm mereu "prin Domnul nostru Isus Cristos, care vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor". Într-un fel se face ecou credinţei autorului Scrisorii către Evrei: Isus trăieşte mereu şi mijloceşte pentru Biserica sa, trupul său pentru care el este capul. Biserica depinde de Cristos prin însăşi viaţa sa. Isus comunică această viaţă îndeosebi în Euharistie şi Benedict al XVI-lea, în exortaţia apostolică Sacramentum caritatis, explică faptul că "Euharistia este Cristos care ni se dăruieşte, zidindu-ne încontinuu ca trup al său" (nr. 14).

"Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica", afirmă o expresie din perioada patristică subliniind existenţa unui raport intim şi reciproc între trupul euharistic şi trupul eclezial al Domnului. Totuşi, este important să înţelegem corect care este prioritatea. Aşa cum spune Benedict al XVI-lea "Posibilitatea pentru Biserică de «a face» Euharistia este în întregime înrădăcinată în dăruirea de sine pe care a făcut-o Cristos" pentru că "El este pentru veşnicie cel care ne iubeşte cel dintâi" (nr. 14). În Euharistie, iubirea lui Cristos se întrupează mai deplin: chiar trupul său şi sângele său sunt dăruite pentru noi.

După Conciliul al II-lea din Vatican, reforma liturgiei, binevenită şi necesară, a adus cu sine multe roade bogate. Sfintele Scripturi au regăsit un loc de cinste, pentru a permite poporului lui Dumnezeu să se hrănească la masa cuvântului şi la masa euharistică. În afară de asta, cea mai mare implicare a întregii adunări în celebrare a dus la o participare mai activă din partea întregii comunităţi, răspunzând la îndemnul conciliului la participatio actuosa.

Totuşi, chiar şi cei mai aprinşi susţinători ai riturilor liturgice reformate admit existenţa unei potenţiale "laturi întunecate" a reformei. Celebrarea Euharistiei versus populum şi tendinţa de a evidenţia Euharistia ca hrană a comunităţii poate, fără să se vrea, să pună în umbră natura unică a acestei hrane, făcută posibilă de sacrificiul lui Cristos. Dăruirea de sine a lui Cristos este în centrul acestei hrane: "Pâinea pe care eu voi da este trupul meu pentru viaţa lumii" (In 6,51). "Euharistia este Cristos care se dăruieşte", scrie Benedict al XVI-lea şi în latină este şi mai eficace: "Christus se nobis tradens" ("Cristos se dăruieşte pentru noi".

Sublinierea dimensiunii colective a liturgiei, în sine valabilă în mod indiscutabil, riscă să se transforme într-o autocelebrare a comunităţii. Acest risc devine mai ridicat într-o cultură terapeutică, adică în care emoţia superficială este adesea asumată ca şi criteriu de autenticitate. Rezultatul poate să fie un trup "decapitat", o comunitate lipsită de cap.

De altfel, necesitatea de a evidenţia primatul lui Cristos ca şi cap al trupului şi izvor al vieţii sale nu a ieşit în evidenţă numai după Conciliul al II-lea din Vatican. Cu mult timp înainte, teologul iezuit, mai târziu cardinal, Henri de Lubac, a scris în Méditation sur l'Église: "Desigur, nu există confuzie între cap şi mădulare. Creştinii nu sunt nici trupul fizic nici trupul euharistic al lui Cristos, iar mireasa nu este mirele". Există o unire intimă într-o deosebire ireductibilă. Cristos capul nu este niciodată lipsit de trupul său, care este Biserica, iar Biserica nu poate să prospere decât în unirea care dăruieşte viaţă cu capul său.

Deci este esenţial a cultiva în spiritualitate un simţ viu al prezenţei reale a lui Cristos, care este realizată în mod deplin de Euharistie, însă trebuie însoţită de alte experienţe ale prezenţei lui Cristos. De exemplu, creştinii orientali au promovat practica "rugăciunii lui Isus", adesea sincronizată cu propria respiraţie. Tradiţia benedictină încearcă, în schimb, să recunoască prezenţa lui Cristos în oaspete. În alte cazuri recuperarea adoraţiei preasfântului sacrament a ajutat multe persoane să redescopere prezenţa vie a Domnului printre membrii poporului său.

Euharistia devine deci o şcoală a prezenţei Domnului, care ne învaţă să percepem prezenţa lui în fiecare aspect al vieţii. Preotul care celebrează Euharistia ar trebui să încerce să fie şi mistagogul comunităţii, pentru a conduce comunitatea la o înţelegere profundă a prezenţei mântuitoare a lui Cristos. Un aspect crucial al acestei mistagogii este introducerea de momente de tăcere profundă în celebrarea euharistică, folositoare pentru a savura mai bine prezenţa lui Cristos în cuvânt şi în sacrament.

Într-o lume în care pare să prevaleze prea des lipsa de semnificaţie şi de speranţă, creştinii, formaţi în Euharistie, pot fi martorii unei prezenţe reale, fie în cultul lui Cristos înviat fie în propria slujire faţă de cei care suferă din motive materiale şi spirituale. Experienţa pe care o au cu Cristos în Euharistie îi va face să cânte împreună cu Bernard de Clairevaux: "Jesu dulcis memoria, dans ver cordis gaudia / sed super mel et omnia, ejus dulcis praesentia!".

(Robert Imbelli, în L'Osservatore Romano, 11 iunie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.