Papa Wojtyla către beatificare

Procesul de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea este în faza finală? Chiar în aceste zile la Roma, la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor s-a reunit o comisie, compusă din opt teologi plus promotorul credinţei, Mons. Sandro Corradini, pentru a evalua viaţa, operele şi scrierile lui Karol Wojtyla şi pentru a da cale liberă ultimei proceduri.

În practică, această comisie trebuie să examineze munca făcută în cadrul primei faze a procesului de beatificare, cea numită "proces diecezan", şi mai ales să examineze dovezile de sfinţenie adunate şi puse în ordine de către postulator, adică de "avocatul apărător" al cauzei, Mons. Slawomir Oder, într-un document de 1500 de pagini. Dacă această comisie va aproba munca tribunalului diecezan şi pe cea a avocatului apărător, ziua beatificării lui Ioan Paul al II-lea ar trebuie să fie foarte apropiată.

Cât de apropiată? Toţi se întreabă. Însă este imposibil de stabilit.

Vine în minte fraza "Santo, santo subito" ("Sfânt, sfânt imediat") strigată de mulţime în timpul înmormântării papei Wojtyla, în dimineaţa zilei de 8 aprilie 2005, şi devenită apoi un slogan. Ritualul era celebrat de cardinalul Ratzinger şi împreună cu el concelebrau 157 de cardinali. Erau prezenţi 700 de episcopi şi 3000 de prelaţi şi preoţi. Din toate părţile lumii au venit puternicii de pe pământ: 169 de delegaţii străine cu 10 monarhi, 59 de şefi de stat, 3 principi moştenitori, 17 conducători de guvern, primi miniştri, preşedinţi de parlamente, miniştri.

Şi o mulţime de credincioşi calculată în jurul cifrei de două milioane, în timp ce telecamerele de la 137 de canale de televiziune din 81 de ţări transmiteau ceremonia în direct, în mondoviziune, ajungând la un număr de spectatori calculat la circa trei miliarde.

Era Biserica şi lumea întreagă în jurul acelui sicriu sărac, pus neacoperit pe pavimentul din piaţă. Şi acel strigăt "Santo, santo subito" ("Sfânt, sfânt imediat"), repetat în timpul omiliei de cardinalul Joseph Ratzinger părea o repetare corală şi aproape dureroasă adresată Bisericii.

Ratzinger, care în acel moment, ca şi cardinal decan, reprezenta Biserica, a voit să răspundă, şi a făcut asta cu nişte fraze incredibile care, rostite în acel moment, în faţa celei mai mari adunări ecleziale care se putea imagina şi în faţa întregii lumi, aveau semnificaţia unei proclamări, a unei beatificări imediate.

Cu voce sigură, emoţionată şi inspirată, el a spus: "Putem fi siguri că iubitul nostru papă se află acum la fereastra casei Tatălui, ne vede şi ne binecuvântează". Apoi, la 28 aprilie, adică la numai trei săptămâni după înmormântare, când Ratzinger devenise papă de nouă zile, a voit să dea cale liberă pentru începutul cauzei de beatificare a papei Wojtyla, acordând derogarea de la norma canonică ce stabileşte că nu pot începe cauzele de beatificare decât după ce au trecut cinci ani de la moartea candidatului.

Deci se părea că invocaţia "Santo, santo subito" ("Sfânt, sfânt imediat") putea să aibă un răspuns imediat. Au trecut patru ani. Dacă procesul s-ar încheia în scurt timp, acel strigăt ar avea încă o semnificaţie. Însă în Vatican nu toţi sunt optimişti.

"Mai rămân încă umbre, multe umbre", afirmă pesimiştii. Ei consideră imposibil că, la o distanţă aşa de scurtă de moarte, s-a putut examina cu echilibru şi în mod complet existenţa unui pontif care a slujit timp de aproape 27 de ani şi a avut raporturi cu cei puternici din toate părţile lumii.

În afară de asta, afirmă că nu se poate înainta în acest proces fără a examina mai întâi toate scrierile lui Wojtyla. Ioan Paul al II-lea, în testament, ceruse ca toate notiţele sale să fie arse, însă secretarul său Stanislau Dziwisz le-a păstrat, şi arhiva imensă a fost transferată de la Roma la Arhiepiscopia din Cracovia, unde însă încă n-a fost inventariată, deci n-a fost posibil să se examineze conţinutul acelor notiţe.

Există apoi documentele de la serviciile secrete ruseşti şi poloneze. Acei agenţi 007 din acele ţări au spionat încontinuu viaţa lui Wojtyla şi chiar au reuşit să infiltreze patru super-spioni ai KGB-ului în anturajul strict al papei în Vatican. Ce conţin acele documente secrete?

Îndoielile pesimiştilor se ciocnesc cu susţinătorii tezei "Santo, santo subito" ("Sfânt, sfânt imediat"), care se tem că, dacă se voieşte să se examineze totul, se intră într-un labirint din care nu se ştie când se va putea ieşi.

Aşa cum s-a întâmplat pentru cauza de beatificare a lui Pius al XII-lea şi, într-un anumit sens, şi pentru cea a lui Ioan al XXIII-lea. Papii moderni, care au o activitate diplomatică foarte intensă, cu contacte cu toate naţiunile, credincioase şi necredincioase, pot deveni ţinta unor campanii defăimătoare, bazate pe calomnii şi pe documente false, care, graţie freneticului tam-tam mediatic tipic civilizaţiei noastre, devin bastioane de netrecut.

Cine va avea dreptate în timpul imediat următor cât priveşte cauza de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea? Optimiştii sau pesimiştii?

Aşteptând ca dilema să se rezolve, am vizitat birourile Postulaturii, adică locul unde lucrează avocatul apărător, Mons. Oder, cel care în procesul de beatificare a avut misiunea de a aduce "dovezile" sfinţeniei lui Ioan Paul al II-lea.

Ne-a condus profesoara Aleksandra Zapotoczny, care în aceşti patru ani a făcut parte din colaboratorii cei mai apropiaţi ai Mons. Oder. "Acestea sunt camerele unde vine tot ceea ce se referă la papa Wojtyla", spune Aleksandra Zapotoczny. "Îndeosebi scrisori cu speranţele, angoasele, neliniştile şi afecţiunile lumii care-l iubeşte pe Ioan Paul al II-lea".

Suntem la etajul al patrulea al palatului arhiepiscopal al Vicariatului din Roma. Birourile postulatorului sunt în mod franciscan simple. Puţine camere şi nici un lux.

Aleksandra Zapotoczny este o tânără ziaristă poloneză născută la Wadowice, orăşelul lui Karol Wojtyla. Lucrează împreună cu postulatorul cauzei încă de la început, deci este foarte informată cu privire la această temă.

Este responsabilă a revistei periodice "Totus tuus", revista oficială a cauzei de beatificare a papei Wojtyla, şi a publicat trei cărţi de mărturii despre sfinţenia lui. "Am învăţat să-l iubesc pe Ioan Paul al II-lea încă de când eram copilă", spune ea. "Mama mea, medic, îi recomanda mereu pe bolnavii săi papei Wojtyla, şi atunci când el era în viaţă, îi aducea aici la Roma pentru ca să-i binecuvânteze. Bunica mea a fost colegă de şcoală la liceul lui Karol; străbunica mea îngenunchea atunci când îl vedea la televizor. N-aş fi putut să mă gândesc vreodată că într-o zi viaţa mea avea să fie aşa de legată de Ioan Paul al II-lea".

Din câte persoane este compusă echipa de colaboratori ai postulatorului?

Aleksandra Zapotoczny: Grupul care lucrează aici cu Mons. Oder, adică apropiaţii săi colaboratori, este mic. Practic suntem patru: profesoara Michčle Smits, belgiană, secretară a Mons. Oder; sunt eu, poloneză, care sunt asistentă a postulatorului pentru lucrurile poloneze, intermediară cu ziariştii şi mă îngrijesc de revista "Totus tuus". Apoi sunt doi italieni, pr. Giuseppe Mangia, care răspunde la scrisorile cititorilor şi se îngrijeşte să rezolve cererile lor, şi Stefano Chiodo, care este responsabilul sitului internet.

Ce tip de muncă este al vostru?

Aleksandra Zapotoczny: Îl ajutăm pe postulator să ţină contactele cu marea familie a admiratorilor şi a cinstitorilor lui Ioan Paul al II-lea. Familie imensă, răspândită pe tot pământul. Mons. Oder, ca postulator, lucrează cu comisia care are misiunea de a aduna şi a evalua tot ceea ce se referă la Ioan Paul al II-lea. În schimb noi ţinem contactele cu publicul, cu ziarele, cu oamenii.

Mons. Oder este un muncitor neobosit. A organizat totul cu criterii inovatoare. Acest gen de procese erau operaţiuni încâlcite care mergeau pe şine vechi şi lente. O înaintare încurcată de cutume vechi şi încetiniri birocratice. Încă de la începutul mandatului său, Mons. Oder a decis să folosească toate mijloacele moderne şi canalele de comunicare.

Îndeosebi cele legate la internet, reţeaua globală. Apoi, a voit să existe un sit în care să se dea informaţii cu privire la proces în timp real: şi poşta electronică, prin care oamenii, în orice parte a lumii, putea să trimită ştiri şi informaţii. Acest sistem a ajutat mult munca, făcând-o dinamică. Şi a transformat şi procesul unei beatificări, care în general, în desfăşurarea sa, era un fapt un pic misterios pentru oameni, într-o activitate publică, interesantă, urmărită, aşa cum era drept să fie pentru un personaj atât de iubit de mulţimi cum este Ioan Paul al II-lea. Şi pentru a-i face părtaşi şi pe cei care nu folosesc computerul, a inventat o revistă în care se publică ceea ce se găseşte pe site.

Ce anume soseşte în acest birou al vostru?

Aleksandra Zapotoczny: De toate. Scrisori, e-mail, mărturii, cadouri făcute papei Wojtyla, invocaţii disperate de ajutor, cereri de rugăciuni, o avalanşă de material. Scrisorile, e-mailurile sunt citite, catalogate şi păstrate. Dacă este necesar, se răspunde... Cele mai semnificative le-am publicat pe sit şi în revistă.

Şi revista şi situl au acelaşi titlu: "Totus tuus", care aminteşte de fraza papei Wojtyla, în privinţa devoţiunii lui foarte mari faţă de sfânta Fecioară Maria: "Totus tuus ego sum". La început, revista avea patru pagini. Apoi, graţie încurajării cardinalului Ruini şi la cererea cititorilor, revista s-a mărit, astăzi are 32 de pagini şi este publicată în şase limbi: poloneză, italiană, spaniolă, engleză, franceză şi portugheză. Eu sunt responsabilă a ediţiei în poloneză, în timp ce există un redactor şef, Angelo Zema, pentru celelalte limbi.

Ce anume scriu oamenii?

Aleksandra Zapotoczny: Îşi destăinuiesc iubirea lor, devoţiunea lor faţă de Ioan Paul al II-lea. Multe scrisori conţin cereri de ajutor. Persoanele se adresează lui Ioan Paul al II-lea ca şi cum ar fi viu. Îl cheamă pe nume, "Dragă papa", "Dragă Karol", "Dragă Ioan Paul" şi chiar "Dragă tăticule".

Povestesc necazurile, suferinţele lor, fizice şi morale. Uneori tragediile lor. Anumite scrisori sunt pătate şi se înţelege că persoana plângea în timp ce scria. Dar există şi multe scrisori de mulţumire. Persoane care povestesc că l-au rugat pe papa şi că au obţinut haruri importante, vindecări extraordinare, minuni. În primul an după moartea papei, scrisorile era prevalent dominate de durerea pricinuită de pierderea lui Ioan Paul, persoană foarte iubită. În schimb în al doilea an dominau cererile de ajutor. În scrisorile din al treilea an după moarte, prevalează mulţumirile pentru harurile primite şi relatări de convertiri, de vindecări miraculoase.

De unde provin scrisorile?

Aleksandra Zapotoczny: Mai ales din Polonia şi din Italia, dar practic din toată lumea. Chiar din Japonia, din China. Scriu catolici, dar şi islamici, evrei, budişti, protestanţi, şi chiar atei, care se declară atei, dar care în realitate demonstrează prin scrisul lor că-l iubesc profund pe papa Wojtyla.

Există vreo scrisoare pe care v-o amintiţi în mod deosebit?

Aleksandra Zapotoczny: Mi le amintesc pe toate pentru că fiecare este ca o bucată vie de suferinţă şi de iubire. Mă emoţionează mai ales scrisorile tinerelor soţii care doresc să aibă un copil şi acesta nu vine.

Se pare că Ioan Paul al II-lea, din cer, este foarte sensibil la aceste probleme. Mons. Oder spune că, atunci când va fi făcut sfânt, papa Wojtyla ar putea să devină ocrotitorul mamelor care nu reuşesc să aibă copii. De fapt sunt foarte multe scrisori ale soţiilor care-i mulţumesc lui Ioan Paul al II-lea pentru că au avut harul unui copil după cinci şi chiar zece ani de aşteptare. Unele din aceste mame vin uneori la Roma să se roage la mormântul papei şi apoi vin aici, în birourile noastre, cu copilul în braţe pentru ca să ni-l arate.

Există scrisori care relatează vreo vindecare într-adevăr miraculoasă?

Aleksandra Zapotoczny: Multe. Scrisorile au folosit tocmai pentru a cunoaşte vindecările care după aceea au fost studiate şi folosite ca "dovezi" de sfinţenie. Uneori vindecările sunt aşa de uimitoare încât oamenii, crezând că noi nu puteam crede ceea ce ne povesteau, ne trimiteau chiar şi foile de observaţie clinică.

M-a uimit mult relatarea unei femei de 50 de ani. Bolnavă de cancer, cu metastază răspândită, a fost externată din spital pentru ca să poată muri în familie. Ea, conştientă de starea ei, se pregătea pentru moarte rugându-se papei Wojtyla. Dar cerea şi ajutor, adăugând însă mereu fraza: "Facă-se voinţa lui Dumnezeu". Chiar a mers ca să cumpere hainele pe care voia să le poarte când va muri. Însă, la un moment dat, a început să se simtă mai bine. La vizita de control, medicii au rămas înmărmuriţi. Nu mai exista urmă de cancer şi de metastază. Doamna se simte bine şi ne trimite salutări din când în când.

Un alt caz uimitor s-a întâmplat în Polonia. Un tânăr, David, a fost lovit de un cancer la rinichi. Inoperabil. În scrisoare, mama povesteşte că au fost încercate toate tratamentele posibile, internări în diferite spitale, chimioterapie şi chiar un nou tratament experimental american. Nimic. Răul înainta rapid. S-au format metastaze la plămâni şi tânărul nu mai reuşea să respire. Ar fi murit sufocat. Atunci părinţii s-au gândit să-l ducă pe David la Roma ca să se roage la mormântul papei Wojtyla, însă David s-a opus, spunea că el nu crede.

Părinţii au insistat şi au reuşit să-l convingă. David nu putea sta în picioare şi a fost dus la mormântul papei pe targă. Părinţii lui se rugau şi plângeau, el privea în tăcere. La un moment dat s-a întâmplat ceva extraordinar. David s-a simţit dintr-o dată bine.

"Când am ieşit din bazilică", scrie mama tânărului în lunga ei scrisoare, "David a început să alerge ţinându-şi cu mâinile pantalonii care deveniseră largi din cauza slăbirii sale înspăimântătoare şi-i cădeau". Tânărul era vindecat şi se simte tot bine. Este un episod tulburător, dar în scrisori există multe altele asemănătoare.

Mă emoţionează scrisorile copiilor. Trimit desene în care îl pictează pe papa cu aripi sau aureola sfinţilor. Uneori pe plic scriu ca adresă: "Papa Ioan Paul al II-lea" şi scriu ca oraş: "Cer", sau "Paradis". Nimic altceva. Şi lucrul minunat este că scrisorile sosesc aici la noi. Asta înseamnă că multe persoane, angajate la poştă, poştaşi din diferitele naţiuni şi oraşe, se străduiesc pentru ca acele scrisori să ajungă în Vatican, demonstrând în felul acesta că şi ei îl iubesc pe papa Wojtyla.

Sunt mistuitoare scrisorile puşcăriaşilor şi sunt diferite. Nu cer să poată fi din nou liberi, ci plâng pentru păcatele lor şi cer iertare. Îmi amintesc de un tânăr de 33 de ani. A scris cerând o fotografie a papei. I-am trimis. După câteva săptămâni a trimis o scrisoare de 14 pagini în care povestea viaţa sa greşită şi convertirea care a venit prin amintirea lui Ioan Paul al II-lea. Voia să colaboreze în vreun fel la procesul de beatificare. A scris că nu avea bani ca să facă o ofertă.

Singurul obiect preţios era un mic lănţişor de aur, amintire de la mama sa şi a pus în scrisoare acel lănţişor de aur. Nu puteam să-l ţinem pentru noi. Am mers în grotele din Vatican şi l-am pus pe mormântul papei rugându-mă. Apoi l-am reexpediat acelui puşcăriaş care a răspuns cu o scrisoare că te făcea să plângi.

Dumneavoastră aţi adunat aceste scrisori şi în câteva cărţi.

Aleksandra Zapotoczny: Sunt mărturii minunate de credinţă, de iubire. Sunt sigură că face bine să fie cunoscute. De aceea, în acord cu Mons. Oder, am decis să le adunăm într-o carte pe care am publicat-o anul trecut, cu titlul "Minuni". Am publicat-o în Polonia şi a fost un succes extraordinar, o sută de mii de exemplare în câteva luni. Pentru aceasta, am publicat apoi o a doua carte, "Noi minuni" şi o carte cu desenele şi scrisorile copiilor pe care am îngrijit-o împreună cu vaticanistul Franco Bucarelli. Acum aceste volume vor fi traduse în diferite limbi.

Succesul era inevitabil. Aceste cărţi conţin istorii care nu sunt rod al invenţiei, al fanteziei unui scriitor, sunt istorii adevărate, rezumate simple ale unor evenimente uneori extraordinare, cum ar fi vindecările, întâmplate cu adevărat şi povestite de cel care le-a trăit. Însă succesul de datorează mai ales pentru că protagonistul acestor cărţi este Ioan Paul al II-lea. A murit de patru ani, însă popularitatea lui continuă să fie mare, foarte mare. Aici în birourile noastre avem dovada. Cu trecerea timpului, scrisorile, e-mailurile, în loc să scadă, se înmulţesc. Şi vin din toate părţile, deoarece întreaga lume continuă să vorbească despre el.

(Renzo Allegri, în Zenit, 21 mai 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.