Omilia papei în Duminica Bunului Păstor

Oameni ai rugăciunii şi ai slujirii în lume, dar fără a fi ai lumii. "Lumea", înţeleasă în sens evanghelic, nu-i înţelege pe preoţi, pentru că nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi nu vrea să-l cunoască. Pe de altă parte, "lumea" este o mentalitate, un mod de a gândi şi de a trăi, care poate să polueze şi Biserica şi de fapt o poluează. Pentru aceasta, este nevoie de "vigilenţă şi purificare constantă". A subliniat acest lucru Benedict al XVI-lea, duminică, 3 mai 2009, a XLVI-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, în timpul celebrării euharistice în bazilica "Sfântul Petru" pentru hirotonirea celor 19 noi preoţi ai diecezei Roma. Ei au fost prezentaţi papei de cardinalul vicar Agostino Vallini.

Iubiţi fraţi şi surori!

Conform unui obicei frumos, Duminica Bunului Păstor îi are reuniţi pe episcopul de Roma şi pe preoţii săi pentru hirotonirile noilor preoţi ai diecezei. Acesta este de fiecare dată un mare dar al lui Dumnezeu; este harul său! De aceea, să trezim în noi un sentiment profund de credinţă şi de recunoştinţă trăind celebrarea de astăzi. Şi în acest climat îmi este drag să-l salut pe cardinalul vicar Agostino Vallini, pe episcopii auxiliari, pe ceilalţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie, şi cu iubire specială pe voi, dragi diaconi candidaţi la prezbiterat, împreună cu rudele şi prietenii voştri. Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat ne oferă din belşug idei de meditaţie: voi lua câteva, pentru ca el să poată trimite o lumină de neşters asupra drumului vieţii voastre şi asupra slujirii voastre.

"Acest Isus este piatra... nu este alt nume în care suntem mântuiţi" (Fap 4,11-12). Textul din Faptele Apostolilor - prima lectură - uimeşte şi ne face să reflectăm această singulară "omonimie" între Petru şi Isus: Petru, cel care a primit noul său nume de la Isus însuşi, aici afirmă că el, Isus, este "piatra". De fapt, unica stâncă adevărată este Isus. Unicul nume care mântuieşte este numele lui. Apostolul, deci şi preotul, primeşte propriul "nume", adică propria identitate, de la Cristos. Tot ceea ce face, face în numele lui. "Eul" său devine totalmente cu referinţă la "eul" lui Isus. În numele lui Cristos, şi desigur nu în nume propriu, apostolul poate săvârşi gesturi de vindecare a fraţilor, poate să-i ajute pe cei "infirmi" să se ridice din nou şi să meargă din nou (cf. Fap 4,10). În cazul lui Petru, minunea făcută puţin mai înainte face acest lucru deosebit de evident. Şi referinţa la ceea ce spune psalmul este esenţială: "Piatra aruncată de zidari / a ajuns în capul unghiului" (Ps 117[118],22). Isus a fost "aruncat", dar Tatăl l-a îndrăgit şi l-a pus la temelia templului noii alianţe. Astfel, apostolul, ca şi preotul, experimentează la rândul său crucea, şi numai prin intermediul ei devine cu adevărat util pentru construirea Bisericii. Lui Dumnezeu îi place să-şi construiască Biserica împreună cu persoane care, urmându-l pe Isus, îşi pun toată încrederea lor în Dumnezeu, aşa cum spune acelaşi psalm: "Mai bine să te încrezi în Domnul / decât să te încrezi în oameni. / Mai bine să te încrezi în Domnul / decât să te încrezi în cei puternici" (v. 8-9).

Discipolului îi revine aceeaşi soartă a învăţătorului, care în ultimă instanţă este soarta scrisă în însăşi voinţa lui Dumnezeu Tatăl! Isus a mărturisit asta la sfârşitul vieţii sale, în marea rugăciune numită "sacerdotală": "Părinte drept, lumea pe tine nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut" (In 17,25). Şi anterior afirmase: "Nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul" (Mt 11,27). Isus a experimentat asupra sa refuzarea lui Dumnezeu din partea lumii, neînţelegerea, indiferenţa, desfigurarea chipului lui Dumnezeu. Şi Isus l-a transmis pe "martor" discipolilor: "Eu - destăinuieşte el tot în rugăciunea adresată Tatălui - le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit să fie în ei şi eu în ei" (In 17,26). De aceea, discipolul - şi în special apostolul - experimentează aceeaşi bucurie a lui Isus, de a cunoaşte numele şi chipul Tatălui; şi împărtăşeşte şi durerea lui, de a vedea că Dumnezeu nu este cunoscut, că iubirea sa nu este răsplătită. Pe de o parte exclamăm cu bucurie, asemenea lui Ioan în prima sa Scrisoare: "Cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl: el a voit să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem"; şi pe de altă parte constatăm cu amărăciune: "De aceea nu ne cunoaşte lumea, fiindcă nu l-a cunoscut nici pe Dumnezeu" (1In 3,1). Este adevărat, şi noi preoţii experimentăm asta: "lumea" - în accepţiunea ioanee a termenului - nu-l înţelege pe creştin, nu-i înţelege pe slujitorii evangheliei. Puţin pentru că de fapt nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi puţin pentru că nu vrea să-l cunoască. Lumea nu vrea să-l cunoască pe Dumnezeu pentru ca să nu fie deranjată de la voinţa sa şi de aceea nu vrea să-i asculte pe slujitorii lui; acest lucru ar putea s-o pună în criză.

Aici trebuie să fim atenţi la o realitate de fapt: că această "lume", interpretată în sensul evanghelic, pândeşte şi Biserica, contagiindu-i pe membrii săi şi chiar pe slujitorii hirotoniţi, şi sub acest cuvânt lume, sfântul Ioan indică şi vrea să clarifice o mentalitate, o manieră de a gândi şi de a trăi care poate să polueze şi Biserica, şi de fapt o poluează, şi cere aşadar vigilenţă şi purificare constantă. Până când Dumnezeu nu se va fi manifestat pe deplin, nici fiii săi nu sunt încă pe deplin "asemenea lui" (1In 3,2). Suntem "în" lume şi riscăm să fim şi "ai" lumii, lume în sensul acestei mentalităţi. Şi de fapt uneori suntem aşa. Pentru aceasta Isus la sfârşit nu s-a rugat pentru lume, tot în acest sens, ci pentru discipolii săi, pentru ca Tatăl să-i păzească de cel rău şi ei să fie liberi şi diferiţi de lume, deşi trăiesc în lume (cf. In 17,9.15). În acel moment, la sfârşitul ultimei cine, Isus a înălţat către Tatăl rugăciunea de consacrare pentru apostolii şi pentru toţi preoţii din orice timp, atunci când a spus: "Consacră-i în adevăr" (In 17,17). Şi a adăugat: "Pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr" (In 17,19). M-am oprit asupra acestor cuvinte ale lui Isus în omilia de la Liturghia crismei, în Joia Sfântă. Astăzi mă leg din nou de această reflecţie făcând referinţă la evanghelia bunului păstor, unde Isus declară: "Eu îmi dau viaţa pentru oi" (cf. In 10,15.17.18).

A deveni preoţi, în Biserică, înseamnă a intra în această auto-dăruire a lui Cristos, prin sacramentul Preoţiei, şi a intra cu toată fiinţa proprie. Isus şi-a dat viaţa pentru toţi, dar în mod deosebit s-a consacrat pentru cei pe care Tatăl îi dăduse lui, pentru ca să fie consacraţi în adevăr, adică în el, şi să poată vorbi şi acţiona în numele lui, să-l reprezinte, să prelungească gesturile sale mântuitoare: să frângă pâinea vieţii şi să ierte păcatele. Astfel, Bunul Păstor şi-a oferit viaţa pentru toate oile, dar a dăruit-o şi o dăruieşte în mod speciale acelora pe care el însuşi, "cu iubire de predilecţie", i-a chemat şi-i cheamă să-l urmeze pe calea slujirii pastorale. Apoi, în manieră singulară, Isus s-a rugat pentru Simon Petru, şi s-a jertfit pentru el, pentru că trebuia să-i spună într-o zi, pe malul lacului Tiberiadei: "Paşte oile mele" (In 21,16-17). În mod asemănător, fiecare preot este destinatar al unei rugăciuni personale a lui Cristos şi chiar al sacrificiului său şi numai ca atare este abilitat să colaboreze cu el în păstorirea turmei care este în întregime numai a Domnului.

Aici aş vrea să ating un punct pe care-l îndrăgesc în mod deosebit: rugăciunea şi legătura ei cu slujirea. Am văzut că a fi hirotoniţi preoţi înseamnă a intra în mod sacramental şi existenţial în rugăciunea lui Cristos pentru ai "săi". De aici derivă pentru noi preoţii o vocaţie specială la rugăciune, în sens puternic cristocentric: adică suntem chemaţi să "rămânem" în Cristos - aşa cum îi place evanghelistului Ioan să repete (cf. In 1,35-39; 15,4-10) - şi această rămânere în Cristos se realizează în mod deosebit în rugăciune. Slujirea noastră este complet legată de această "rămânere" care echivalează cu rugăciunea şi din ea derivă eficacitatea sa. În această perspectivă trebuie să ne gândim la diferitele forme de rugăciune ale unui preot, înainte de toate la sfânta Liturghie zilnică. Celebrarea euharistică este cel mai mare şi cel mai înalt act de rugăciune şi constituie centrul şi izvorul din care primesc "limfa" şi celelalte forme: liturgia orelor, adoraţia euharistică, lectio divina, sfântul rozariu, meditaţia. Toate aceste expresii de rugăciune, care îşi au centrul în Euharistie, fac în aşa fel încât în ziua preotului, şi în toată viaţa lui, să se realizeze cuvântul lui Isus: "Eu sunt păstorul cel bun, eu cunosc oile mele şi ele mă cunosc pe mine, după cum Tatăl mă cunoaşte pe mine şi eu cunosc pe Tatăl, şi eu îmi dau viaţa pentru oi" (In 10,14-15). De fapt, această "cunoaştere" şi "a fi cunoscuţi" în Cristos şi, prin el, în Preasfânta Treime, nu e altceva decât realitatea cea mai adevărată şi mai profundă a rugăciunii. Preotul care se roagă mult şi care se roagă bine este progresiv expropriat de sine şi tot mai unit cu Isus bunul păstor şi slujitor al fraţilor. În conformitate cu el, şi preotul "îşi dă viaţa" pentru oile care-i sunt încredinţate. Nimeni nu i-o ia: o oferă de la sine, în unire cu Cristos Domnul, care are putere să-şi dea viaţa şi putere să o ia înapoi nu numai pentru el, ci şi pentru prietenii săi, legaţi cu el de sacramentul Preoţiei. Astfel însăşi viaţa lui Cristos, miel şi păstor, este comunicată întregii turme, prin slujitorii consacraţi.

Dragi diaconi, Duhul Sfânt să imprime acest cuvânt divin, pe care l-am comentat pe scurt, în inimile voastre, pentru ca să aducă roade îmbelşugate şi durabile. Cerem asta prin mijlocirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul şi a sfântului Ioan Maria Vianney, parohul de Ars, sub patronajul căruia am pus următorul An al Preoţiei. Să vă obţină asta Mama Bunului Păstor, preasfânta Maria. În toate circumstanţele vieţii voastre priviţi la ea, steaua preoţiei voastre. Asemenea slujitorilor la nunta din Cana, şi vouă Maria vă repetă: "Faceţi tot ce vă va spune" (In 2,5). La şcoala Fecioarei, fiţi mereu oameni ai rugăciunii şi ai slujirii, pentru a deveni, în exercitarea fidelă a slujirii voastre, preoţi sfinţi după inima lui Dumnezeu.

(După L'Osservatore Romano, 4-5 mai 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.