Care speranţă?

Mons. Raffaello Martinelli, preot din Dieceza de Bergamo, după ce a obţinut doctoratul în teologie cu specializare în pastoraţia catehetică la Universitatea Lateran din Roma şi doctoratul în pedagogie la Universitatea Catolică din Milano, din anul 1980 este în slujba Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Ca primat al bazilicii "Sfinţii Ambrozie şi Carol" din Roma, a realizat câteva scheme catehetice despre diferite teme de actualitate, la dispoziţia celor care intră în bazilica amintită mai sus. Au fost luate peste 2.000.000 de exemplare, în circa doi ani.

Au fost redactate, în formă dialogică, pe baza documentelor Sfântului Scaun şi, îndeosebi, conform Catehismului Bisericii Catolice şi Compendiului CBC.

Toate cele 50 de scheme catehetice au fost adunate şi publicate într-o cărticică, 50 Argomenti d'attualità - catechesi dialogica, editată de Libreria Editrice Vaticana; de asemenea, pot fi găsite pe situl: www.sancarlo.pcn.net.

Aici sunt prezentate câteva aspecte din enciclica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, "Spe salvi facti sumus" - "în speranţă am fost mântuiţi" (Rom 8,24).

* * *

Ce este speranţa creştină?

Speranţa este virtutea prin care aşteptăm să ne bucurăm, atunci când murim în harul lui Dumnezeu, de fericirea veşnică şi deplină, care este însuşi Dumnezeu (cf. Compendiu, 207-216; 387).

De aceea, adevărata speranţă nu este ceva, ci cineva: nu este întemeiată pe lucruri care trec şi care pot să ne fie luate, ci pe Dumnezeu care se dăruieşte pentru totdeauna. "Această mare speranţă poate fi numai Dumnezeu, care cuprinde universul şi care poate să ne propună şi să ne dăruiască ceea ce, singuri, nu putem obţine (...). Dumnezeu este fundamentul speranţei - nu un dumnezeu oarecare, ci acel Dumnezeu care are un chip uman şi care ne-a iubit până la sfârşit: pe fiecare om şi omenirea în ansamblul ei" (Spe salvi, 31).

La care întrebări răspunde speranţa?

- La întrebările fundamentale şi existenţiale, care provin din inima oricărui om, cum ar fi: Cum se poate trăi? Cum este posibil "să înfruntăm prezentul nostru" (Spe salvi, 1), marcat adesea de rătăcire şi de durere? Cum să suportăm în fiecare zi truda de a trăi? Ce anume rămâne în timp ce totul trece?

- Omul nu cultivă multe speranţe în timpul vieţii sale. Atunci când unele sau toate se realizează, îşi dă seama că mai doreşte altceva, deoarece încă nu este pe deplin satisfăcut: intuieşte că "poate să-i fie suficient numai ceva infinit, ceva care va fi mereu mai mult decât ceea ce el poate să obţină vreodată" (Spe salvi, 30).

Care sunt caracteristicile speranţei?

Speranţa creştină:

- Este un element distinctiv al creştinilor: graţie speranţei "ei au un viitor: nu că ştiu în amănunţime ceea ce îi aşteaptă, ci ştiu în ansamblu că viaţa lor nu se sfârşeşte în gol" (Spe salvi, 2);

- "Este precedată de aşteptarea pe care Dumnezeu o cultivă în privinţa lui! Da, Dumnezeu ne iubeşte şi tocmai pentru aceasta aşteaptă ca noi să ne întoarcem la el, să deschidem inima la iubirea lui, să punem mâna noastră în a lui şi să ne amintim că suntem fiii săi. Această aşteptare a lui Dumnezeu precedă mereu speranţa noastră, exact cum iubirea lui ajunge la noi mereu cea dintâi" (Benedict al XVI-lea, Omilie, Primele vespere ale duminicii I din Advent, 1.12.2007);

- Este numită teologală, în sensul că Dumnezeu este izvorul, sprijinul şi sfârşitul ei;

- Nu este numai informativă, ci şi performativă, adică speranţa creştină "nu este numai o comunicare de lucruri care se pot şti, ci este o comunicare care produce fapte şi schimbă viaţa" (Spe salvi, 2);

- Este mai puternică decât suferinţele, decât sclavia şi pentru aceasta transformă dinăuntru viaţa şi lumea (cf. Spe salvi, 4);

- "Este mereu în mod esenţial şi speranţă pentru ceilalţi; numai aşa ea este într-adevăr speranţă şi pentru mine (...). În calitate de creştini noi nu ar trebui niciodată să ne întrebăm numai: cum mă pot mântui pe mine însumi? Ar trebuie să ne întrebăm şi: ce anume pot face pentru ca alţii să fie mântuiţi?" (Spe salvi, 48). Mântuirea "a fost considerată mereu ca o realitate comunitară" (Spe salvi, 14). "A trăi pentru el înseamnă a ne lăsa implicaţi în acel al său «a fi pentru»" (Spe salvi, 28) alţii.

Care este izvorul speranţei?

Speranţa provine din întâlnirea cu Isus Cristos care:

- ne permite "să-l cunoaştem pe Dumnezeu, pe adevăratul Dumnezeu: asta înseamnă a primi speranţă" (Spe salvi, 3), să-l descoperim pe Dumnezeu ca Tată bun şi milostiv, acel Dumnezeu-iubire pe care Isus ni l-a revelat cu întruparea sa, cu viaţa sa pământească şi predica sa, şi mai ales cu moartea şi învierea sa. Speranţa adevărată şi sigură este întemeiată pe credinţa în Dumnezeu iubire, ca Tată milostiv, care "atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut" (In 3,16). Aşadar, speranţa creştină este echivalenta credinţei în sensul că:

a. "credinţa este fundamentul (substanţa-hypostasis) lucrurilor care se speră; dovada lucrurilor care nu se văd" (Ev 11,1). "Credinţa este substanţa speranţei" (Spe salvi, 10);

b. "criza actuală a credinţei este mai ales o criză a speranţei creştine" (Spe salvi, 17);

- ne face cu adevărat liberi: Cristos "ne spune cine este omul în realitate şi ce trebuie să facă el pentru a fi într-adevăr om (...). El arată şi calea dincolo de moarte" (Spe salvi, 6);

- "ne-a comunicat de acum substanţa lucrurilor viitoare şi astfel aşteptarea lui Dumnezeu obţine o nouă certitudine. Este aşteptare a lucrurilor viitoare pornind de la un prezent deja dăruit. Este aşteptare, în prezenţa lui Cristos, cu Cristos prezent, a completării trupului său, în vederea venirii sale definitive" (Spe salvi, 9);

- ne dăruieşte viaţa veşnică.

Ce este viaţa veşnică?

"Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, Isus Cristos" (In 17,3). "Dacă suntem în relaţie cu acela care nu moare, care este viaţa şi iubirea însăşi, atunci suntem în viaţă. Atunci «trăim»" (Spe salvi, 27), şi trăim pentru totdeauna.

La ce se opune speranţa creştină?

Ea se opune:

- ateismului din secolele XIX şi XX, care a comportat "un protest împotriva nedreptăţilor din lume", dar care a devenit "protest împotriva lui Dumnezeu". Totuşi "dacă în faţa suferinţei din această lume protestul împotriva lui Dumnezeu este comprehensibil, pretenţia că omenirea poate şi trebuie să facă ceea ce nici un Dumnezeu nu face şi nici nu este în măsură să facă este arogantă şi în mod intrinsec neadevărată. Faptul că dintr-o atare premisă au urmat cele mai mari cruzimi şi încălcări ale dreptăţii nu este o întâmplare, ci este întemeiat pe falsitatea intrinsecă a acestei pretenţii" (Spe salvi, 42);

- marxismului, ale cărui învăţături despre dictatura proletariatului au lăsat "în urma sa o distrugere dezolantă", deoarece "l-a uitat pe om şi a uitat libertatea lui (...). Credea că, o dată pusă la punct economia, totul ar fi fost în ordine. Adevărata lui eroare este materialismul: de fapt, omul nu este numai produsul condiţiilor economice şi nu este posibilă vindecarea lui numai din exterior creând condiţii economice favorabile" (Spe salvi, 20-21);

- mitului progresului, înţeles "ca nouă formă a speranţei umane" (Spe salvi, 20), ca "o stăpânire tot mai mare asupra naturii", care induce să se creadă în mod iluzoriu că omul poate să fie răscumpărat prin ştiinţă şi care a izolat tot mai mult credinţa şi speranţa în sfera privată şi individuală.

Pentru a elimina "ambiguitatea progresului" - ambiguitate datorată faptului că "el oferă noi posibilităţi pentru bine, dar deschide şi posibilităţi abisale de rău" (Spe salvi, 22) - este necesar ca:

a. Să existe o creştere a omului interior, o creştere morală a omenirii: "Dacă progresului tehnic nu-i corespunde un progres în formarea etică a omului, în creşterea omului interior (cf. Ef 3,16; 2Cor 4,16), atunci el nu este un progres, ci o ameninţare pentru om şi pentru lume" (Spe salvi, 22);

b. Raţiunea, "marele dar al lui Dumnezeu făcut omului", să se deschidă credinţei. De fapt, nu se poate uita că "victoria raţiunii asupra iraţionalului este şi un scop al credinţei creştine" (Spe salvi, 22-23).

"Ştiinţa poate să contribuie mult la umanizarea lumii şi a omenirii. Însă poate şi să distrugă omul şi lumea, dacă nu este orientată de forţe care se află în afara ei (...). Nu ştiinţa îl răscumpără pe om. Omul este răscumpărat prin iubire (...). Fiinţa umană are nevoie de iubirea necondiţionată. Are nevoie de acea certitudine care îl face să spună: «Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus Domnul nostru» (Rom 8,38-39). Dacă există această iubire absolută cu certitudinea ei absolută, atunci - numai atunci - omul este «răscumpărat», orice i s-ar întâmpla într-un caz particular. Aceasta se înţelege, când spunem: Isus Cristos ne-a «răscumpărat»" (Spe salvi, 24-26);

- materialismului: "Nu elementele cosmosului, legile materiei, conduc lumea şi pe om, ci un Dumnezeu personal conduce stelele, adică universul; nu legile materiei şi ale evoluţiei sunt ultima instanţă, ci raţiunea, voinţa, iubirea - o persoană (...). Viaţa nu este un simplu produs al legilor şi al cazualităţii materiei" (Spe salvi, 5);

- "nihilismului contemporan, care corodează speranţa în inima omului, inducându-l să creadă că înlăuntrul lui şi în jurul lui domneşte nimicul: nimic înainte de naştere, nimic după moarte. În realitate, dacă lipseşte Dumnezeu, dacă dispare speranţa, totul pierde din importanţă. Este ca şi cum ar dispare dimensiunea profunzimii şi orice lucru s-ar aplatiza, privată de importanţa sa simbolică, de superioritatea sa faţă de simpla materialitate" (Benedict al XVI-lea, Omilie la primele vespere ale duminicii I din Advent, 1.12.2007);

- disperării şi neliniştii de astăzi, care se poate rezuma în cuvintele unui epitaf antic din primele secole ale creştinismului: In nihil ab nihilo quam cito recidimus ("În nimicul şi din nimicul cât mai repede recădem" (Spe salvi, 2);

- unui anumit tip de creştinism modern, cel care este "în mare parte concentrat numai asupra individului şi asupra mântuirii sale"; cel în care "speranţa biblică a împărăţiei lui Dumnezeu a fost înlocuită cu speranţa împărăţiei omului, cu speranţa unei lumi mai bune care ar fi adevărata «împărăţie a lui Dumnezeu»". Dar în această privinţă, chiar dacă trebuie recunoscut că rămâne mare ceea ce acest tip de creştinism a făcut pentru educaţia omului şi îngrijirea celor slabi şi celor suferinzi, "se pune întrebarea: Când este lumea «mai bună»? Ce anume o face bună? După care criteriu se poate evalua că ea este bună? Şi pe ce căi se poate ajunge la această «bunătate»?" (Spe salvi, 30).

Care sunt locurile de învăţare şi de exercitare a speranţei?

Sunt în mod deosebit patru:

1) rugăciunea:

- "Dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu încă mă ascultă. Dacă nu mai pot vorbi cu nimeni, nu mai pot invoca pe nimeni, lui Dumnezeu pot să-i vorbesc mereu. Dacă nu mai există nimeni care să mă poată ajuta - acolo unde este vorba de o necesitate sau de o aşteptare care depăşeşte capacitatea umană de a spera - el poate să mă ajute" (Spe salvi, 32);

- Rugăciunea "trebuie, pe de o parte, să fie foarte personală, o confruntare a eului meu cu Dumnezeu, cu Dumnezeul cel viu. Totuşi, pe de altă parte, ea trebuie să fie mereu din nou condusă şi luminată de marile rugăciuni ale Bisericii şi ale sfinţilor, de rugăciunea liturgică (...). În rugăciune trebuie să fie mereu această împletire între rugăciunea publică şi rugăciunea personală" (Spe salvi, 34).

2) Acţiunea: speranţa în sens creştin "este speranţă activă, în care luptăm" pentru ca "lumea să devină un pic mai luminoasă şi umană (...). Desigur, nu putem «construi» împărăţia lui Dumnezeu cu forţele noastre - ceea ce construim rămâne mereu împărăţie a omului cu toate limitele care sunt proprii naturii umane. Împărăţia lui Dumnezeu este un dar, şi tocmai pentru aceasta este mare şi frumos şi constituie răspunsul dat speranţei (...). Totuşi, cu toată conştiinţa noastră despre «plusvaloarea» cerului, rămâne mereu adevărat şi că acţiunea noastră nu este indiferentă în faţa lui Dumnezeu şi deci nici nu este indiferentă pentru desfăşurarea istoriei. Ne putem deschide pe noi înşine şi lumea pentru intrarea lui Dumnezeu: a adevărului, a iubirii, a binelui (...). Astfel, pe de o parte, din acţiunea noastră izvorăşte speranţă pentru noi şi pentru alţii; însă, în acelaşi timp, marea speranţă bazată pe promisiunile lui Dumnezeu ne dă curaj şi orientează acţiunea noastră, în momentele bune ca şi în cele rele" (Spe salvi, 35).

3) Suferinţa: este celălalt loc de învăţare a speranţei: "Desigur, trebuie făcut tot posibilul pentru a diminua suferinţa", totuşi " nu fuga din faţa durerii îl vindecă pe om, ci capacitatea de a accepta încercarea de a creşte în ea, de a găsi sens prin unirea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită" (Spe salvi, 36-39) (cf. o altă schemă: Boala, cum s-o înfruntăm creştineşte?).

4) Judecata lui Dumnezeu: "Credinţa în judecata finală este înainte de toate şi mai ales speranţă (...). Imaginea judecăţii finale nu este în primul rând o imagine înspăimântătoare, ci o imagine de speranţă, pentru noi poate chiar imaginea decisivă a speranţei (...). Judecata lui Dumnezeu este speranţă fie pentru că este dreptate, fie pentru că este har. Dacă ar fi numai har care face irelevant tot ceea ce este pământesc, Dumnezeu ne-ar rămâne dator cu răspunsul la întrebarea pentru dreptate - întrebarea decisivă pentru noi în faţa istoriei şi a lui Dumnezeu însuşi. Dacă ar fi pură dreptate, ar putea fi la sfârşit pentru noi toţi numai motiv de frică" (Spe salvi, 47). "Ambele - dreptatea şi harul - trebuie să fie văzute în justa lor legătură interioară. Harul nu exclude dreptatea. Nu schimbă greşeala în drept, nu este o spumă care şterge totul aşa încât ceea ce s-a făcut pe pământ să ajungă să aibă mereu aceeaşi valoare" (Spe salvi, 44).

Ce spune speranţa cu privire la realităţile din urmă?

Creştinii aşteaptă realităţile din urmă, numite odinioară lucrurile de pe urmă: moartea, judecata, iadul, paradisul (a se vedea în această privinţă schema: Ce se întâmplă cu moartea şi după moarte?).

Cu ce imagini se exprimă speranţa?

- Imaginile speranţei, mai îndrăgite de tradiţia creştină, sunt cele evanghelice, şi îndeosebi trei:

a. aşteptarea umilă şi tăcută a lui Israel cu bătrânul Simeon şi profetesa Ana (cf. Lc 2,22-40);

b. figura bunului păstor, care era foarte îndrăgită de Biserica primară: "Acolo păstorul era în general expresie a visului unei vieţi senine şi simple, după care lumea, în învălmăşeala din marele oraş, avea nostalgie. Ori, imaginea era citită în interiorul unui scenariu nou care îi conferea un conţinut mai profund: «Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic... Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine...» (Ps 23 [22],1.4). Adevăratul păstor este cel care cunoaşte şi calea care trece prin valea morţii; cel care şi pe drumul ultimei singurătăţi, în care nimeni nu mă poate însoţi, merge împreună cu mine conducându-mă pentru a-l străbate: el însuşi a parcurs acest drum, a coborât în împărăţia morţii, a învins-o şi s-a întors pentru a ne însoţi pe noi acum şi a ne da certitudinea că, împreună cu el, se găseşte o trecere. Conştiinţa că există cel care şi în moarte mă însoţeşte şi cu «toiagul şi nuiaua lui îmi dă siguranţă», aşa încât «nu trebuie să mă tem de nici un rău» (cf. Ps 23 [22],4) - aceasta era noua «speranţă»" (Spe salvi, 6);

c. aşteptarea Mariei, în călătorie pentru a merge la Elisabeta şi care se grăbeşte spre muntele din Iudeea: "imaginea Bisericii viitoare care, în sânul ei, poartă speranţa lumii prin munţii istoriei" (Spe salvi, 50).

- "Către sfârşitul secolului al treilea întâlnim pentru prima dată la Roma, pe sarcofagul unui copil, în contextul învierii lui Lazăr, figura lui Cristos ca a adevăratului filozof care într-o mână ţine evanghelia şi în cealaltă bastonul de călător, propriu filozofului. Cu acest baston al său el învinge moartea; evanghelia aduce adevărul pe care filozofii pelerini îl căutaseră în zadar. În această imagine, care apoi pentru o perioadă lungă rămâne în arta sarcofagelor, devine clar ceea ce persoanele culte ca şi cele simple găseau în Cristos: el ne spune cine este omul în realitate şi ce trebuie să facă el pentru a fi într-adevăr om. El ne arată calea şi această cale este adevărul. El însuşi este atât calea ca şi adevărul, şi de aceea este şi viaţa pe care cu toţii o căutăm. El arată şi calea dincolo de moarte; numai cine este în măsură să facă aceasta, este un adevărat maestru de viaţă" (Spe salvi, 6).

Pe care sfinţi îi citează papa ca modele de speranţă?

Printre miile şi miile de femei şi bărbaţi care au ştiut să mărturisească numele Domnului până la capăt, dar şi în durerea şi în bucuria de fiecare zi, în "micile trude al cotidianului, papa Benedict al XVI-lea aminteşte îndeosebi:

- viaţa unei mici sclave africane, sfânta Iosefina Bakhita, născută în anul 1869 în Darfur în Sudan, care a recunoscut până la urmă în Dumnezeu un "stăpân" care nu mai era teribil, ci într-adevăr "total diferit" şi care i-a schimbat viaţa. Ea spunea: "Eu sunt în mod definitiv iubită şi orice s-ar întâmpla; eu sunt aşteptată de această iubire" (Spe salvi, 3);

- mărturia tulburătoare, păstrată într-o adevărată "scrisoare din iad", a martirului vietnamez Paul Le-Bao-Thin (+ 1857): chiar şi în abisul închisorii şi al urii dezlănţuite chiar în victime, şi acest "prizonier pentru numele lui Cristos" a experimentat mântuirea în speranţă (cf. Spe salvi, 37);

- cardinalul vietnamez François Xavier Nguyen van Thuân (+ 2002), timp de 13 ani în închisoare, din care nouă ani la izolare, care avea să spună că într-o situaţie de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, era pentru el o forţă crescândă de speranţă (cf. Spe salvi, 32).

Cine este steaua speranţei?

Preasfânta Fecioară Maria!

"Cu un imn din secolul al VIII/IX-lea, deci de peste o mie de ani, Biserica o salută pe Maria, născătoarea lui Dumnezeu, ca «stea a mării»: Ave maris stella. Viaţa umană este un drum. Spre care ţintă? Cum găsim drumul? Viaţa este ca o călătorie pe marea istoriei, adesea întunecată şi agitată de furtună, o călătorie în care cercetăm stelele care ne indică ruta. Adevăratele stele ale vieţii noastre sunt persoanele care au ştiut să trăiască în mod corect. Ele sunt lumini de speranţă. Desigur, Isus Cristos este lumina prin excelenţă, soarele apărut deasupra întregului întuneric al istoriei. Dar pentru a ajunge până la el avem nevoie şi de lumini apropiate - de persoane care dăruiesc lumină scoţând-o din lumina lui şi astfel oferă orientare pentru traversarea noastră. Şi care persoană ar putea fi pentru noi stea de speranţă mai mult decât Maria. Ea care cu «da»-ul său i-a deschis lui Dumnezeu însuşi uşa lumii noastre; ea care a devenit arca vie a alianţei, în care Dumnezeu s-a făcut trup, a devenit unul dintre noi, şi-a stabilit cortul său în mijlocul nostru (cf. In 1,14)? (...) Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, Maica noastră, învaţă-ne să credem, să sperăm şi să iubim cu tine. Arată-ne calea spre împărăţia sa! Stea a mării, străluceşte peste noi şi condu-ne pe drumul nostru!" (Spe salvi, 49-50).

*

NB: Pentru a aprofunda tema, să se citească: enciclica lui Benedict al XVI-lea "Spe salvi facti sumus" - "În speranţă am fost mântuiţi", publicată la 30 noiembrie 2007; şi Catehismul Bisericii Catolice (CBC), 1020-1060; 1817-1821; Compendiul CBC, 207-216; 387.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 41.