Împăratul Austriei pe care papa Wojtyla îl admira aşa de mult

La 1 aprilie, în urmă cu 87 de ani, murea Carol de Habsburg-Lorraine, ultimul împărat al Austriei, proclamat fericit în octombrie 2004. Când a murit avea numai 34 de ani şi era exilat la Madeira, alungat de la tron de noile forţe politice care se întăriseră în ţară după primul război mondial şi care se opuneau lui Carol pentru că era catolic practicant şi reprezentant al acelui antic sacru imperiu roman care apăra Biserica.

În schimb, la 2 aprilie se împlinesc patru ani de la moartea unui alt mare, deosebit de mare om: Carol Wojtyla, adică papa Ioan Paul al II-lea.

În cele două zile sunt amintite aniversările unui împărat deja fericit şi al unui papă, care ar trebui să fie proclamat fericit în scurt timp. Primul austriac, al doilea polonez. Doi protagonişti excepţionali ai istoriei secolului XX. Două persoane care nu s-au cunoscut niciodată pe acest pământ, dar care erau legate de credinţa creştină, de practicarea eroică a virtuţilor evanghelice în viaţa zilnică şi de un detaliu afectiv subtil şi misterios: au avut la botez acelaşi nume, Carol.

În general, în cărţile biografice ale papei Ioan Paul al II-lea nu se găseşte nici o aluzie la acest detaliu. Din registrele parohiale se ştie că a fost botezat cu două nume: Karol Josef (Carol Iosif). Toţi biografii au scris mereu că primul nume îl amintea pe tatăl viitorului papă, care se numea Karol (Carol), în timp ce al doilea îi fusese dat ca omagiu adus generalului Plsudski, eroul întemeietor al Republicii Poloneze.

Însă recent, cu privire la acest argument, am cules o mărturie nouă şi inedită. Unul dintre cei trei fii ai împăratului Carol care mai sunt în viaţă, alteţa sa imperială arhiducele Rudolf, mi-a povestit că însuşi Ioan Paul al II-lea i-a revelat de ce a fost numit Carol la botez. "A fost în timpul unei audienţe private pe care papa Wojtyla a acordat-o familiei mele", mi-a povestit arhiducele Rudolf. "Erau de faţă copiii mei, cu familiile lor şi era şi mama mea, împărăteasa Zita. Papa ne-a primit cu mare cordialitate. A vorbit cu mare entuziasm despre tatăl meu, împăratul Carol. Şi adresându-se mamei mele, o numea «împărăteasa mea» şi de fiecare dată se înclina spre ea. La un moment dat a spus: «Ştiţi de ce am primit la botez numele de Carol? Tocmai pentru că tatăl meu avea o mare admiraţie faţă de împăratul Carol I, al cărui soldat a fost»".

Mărturie foarte semnificativă care explică admiraţia constantă manifestată mereu de Ioan Paul al II-lea faţă de împăratul austriac. Învăţase să-l cunoască de la tatăl său, Karol Wojtyla senior, care fusese subofiţer din regimentul 56 de infanterie al armatei austro-ungare, deci soldat al împăratului Carol I. Încă de atunci, Karol Wojtyla senior intuise măreţia morală şi spirituală a împăratului său şi a fost entuziasmat de el până acolo încât i-a dat fiului său numele acela. Şi, treptat, în timp ce fiul creştea, îi transmitea adevărata istorie a acelui împărat, respingând vorbele şi calomniile răspândite de cei care-l alungaseră de la tron.

Astfel, şi viitorul papă a învăţat să-l aprecieze pe tânărul şi nefericitul împărat al Austriei, văzând în el o figură rară şi strălucitoare de suveran drept şi leal, generos şi iubitor, gata pentru orice sacrificiu personal pentru binele poporului. Pentru aceasta, ca papă, a susţinut în mod deschis şi cu entuziasm procesul de beatificare şi atunci când a putut să celebreze ceremonia solemnă a făcut-o cu bucurie, indicându-l pe suveranul austriac ca model pentru toţi oamenii politici.

Când, în anul 2004, a fost răspândită vestea că împăratul Carol I al Austriei va fi beatificat, mulţi, chiar în lumea catolică, s-au mirat. Considerau straniu că un împărat, adică un om care aparţine de lumea nobililor, a bogaţilor, a puternicilor de pe pământ, poate să devină sfânt.

Ziarele au amintit de figuri din trecut: regele Ştefan al Ungariei, sfânta Agneza de Praga, sfânta Elisabeta a Ungariei, sfântul Henric al II-lea împărat, sfânta Brigitta a Suediei, sfântul Ludovic al IX-lea, rege al Franţei, sfântul Ferdinand, rege al Portugaliei etc., subliniind însă că era vorba de "domnitori" care au trăit în timpuri foarte îndepărtate, atunci când procesele de beatificare nu erau riguroase aşa cum sunt acum, în timp ce Carol I al Austriei a murit în anul 1922, la începutul secolului trecut, cu mai puţin de o sută de ani în urmă. Era un om tânăr, inteligent, cult, frumos, soţ al unei principese foarte frumoase, Zita a Burbonilor Parma, de la care a avut opt copii. Pentru mentalitatea modernă, părea imposibil ca o persoană de acest gen să fi exercitat virtuţile evanghelice în manieră eroică până acolo încât să merite gloria altarelor.

În afară de asta, despre el circulau multe prejudecăţi. Istoricii laici l-au definit mereu "un slab şi un incapabil". A urcat la tron în anul 1916, când era în plină desfăşurare primul război mondial, îl învinuiau că nu a fost capabil să câştige războiul. Pentru aceasta, după conflict, a fost exilat din ţara sa. Însă după aceea, în lumina unei mari cantităţi de documente care au apărut la procesul de beatificare şi a altor studii publicate după acel proces, s-a descoperit în schimb că împăratul Carol I a fost un politician clarvăzător, care voia "adevăratul bine" al supuşilor săi, care avea mari idei de avangardă pentru Europa.

"Da, procesul de beatificare a contribuit mult la schimbarea părerii pe care istoricii au dat-o mereu despre bunicul meu", spune arhiducesa Catharina a Austriei, fiica arhiducelui Rudolf. "În sfârşit, mulţi cercetători au început să pună deoparte prejudecăţile care derivau din faptul că tatăl meu era un catolic practicant, şi au început să evalueze în mod obiectiv ideile lui politice, constatând că erau geniale".

În vârstă de treizeci şi şase de ani, laureată în jurisprudenţă şi specializată în ştiinţe politice, Catharina a Austriei este autoare a mai multor lucrări istorice despre personaje din familia sa şi, desigur, şi ea este o mare pasionată de istoria ilustrului său bunic.

"Astăzi din fericire, mulţi recunosc că bunicul meu a fost un pacifist iluminat, unul dintre primii susţinători convinşi ai unei mari Europe unite, bazată nu pe conflictele armate ci pe cooperare, pe respectarea minorităţilor, a autonomiilor, a culturilor şi a fiecărei persoane. Dacă ar fi fost ascultat, Europa unită s-ar fi născut cu mult înainte, şi cu siguranţă nu ar fi existat ororile celui de-al doilea teribil război mondial".

Arhiducesa Catharina a Austriei, care s-a căsătorit cu un italian, contele Massimiliano Secco d'Aragona, cetăţean brescian, este promotoare a mai multor iniţiative în favoarea cunoaşterii adevărate a împăratului Carol I al Austriei. La Brescia, unde trăieşte adesea cu soţul şi cei doi fii, Costantino, 8 ani, şi Nicolň, 6 ani, a patronat un centru cultural şi religios care are scopul de a face cunoscută şi apreciată viaţa, opera şi sfinţenia fericitului împărat Carol al Austriei. Acest centru are sediu în Parohia "Sfântul Gottard", unde se păstrează câteva relicve ale împăratului. La mişcare au aderat personalităţi importante din lumea catolică, oameni politici, profesori universitari, episcopi şi prelaţi iluştri. În acel centru, gestionat de parohul Mons. Arnaldo Morandi, se ţin întâlniri, conferinţe, dezbateri pentru a aprofunda cunoaşterea politicii creştine a împăratului Carol I.

"Eu sunt cea mai mică dintre nepoţii împăratului Carol I", spune arhiducesa Catharina. "Am învăţat să-l cunosc mai ales prin povestirile bunicii mele, împărăteasa Zita a Burbonilor Parma. Petrecea mult timp în casa noastră la Bruxelles şi eu, fiind cea mai mică, eram un pic privilegiata ei. Era foarte religioasă. Ea m-a învăţat catehismul şi m-a pregătit pentru prima Împărtăşanie. Vorbea mereu despre bunicul. Vorbea despre el cu atâta ardoare încât era imposibil să nu rămânem fascinaţi. Şi, din povestirile sale, mi-am făcut ideea că bunicul nu a fost un sfânt numai ca adult, ca împărat, ci dintotdeauna, ca şi copil, ca tânăr, ca logodnic. Un mare sfânt".

Între timp, la Roma, avocatul Andrea Ambrosi, postulator al cauzei de beatificare a împăratului Carol I al Austriei, lucrează pentru ultima etapă a procesului: "canonizarea", adică proclamarea sfinţeniei. Pentru a ajunge la acest rezultat, Biserica cere aprobarea unei noi minuni, care a avut loc după ce subiectul a fost proclamat fericit. Şi această minune pentru împăratul Austriei, Carol I, există deja. Se referă la o doamnă americană, Tamara Staggs, din Orlando, în Florida. În anul 2002 a fost lovită de un cancer malign la sân. A fost operată şi supusă la chimioterapie, însă în anul 2004 boala a revenit mai grav, cu metastază şi la ficat. Medicamentele şi terapiile au fost zadarnice. Situaţia se precipita. Medicii au spus că bolnavei îi mai rămâneau puţine luni de viaţă.

Soţii Melancon, prieteni ai doamnei Tamara, dar şi prieteni ai familiei fericitului Carol, de la care primiseră în dar o relicvă, au început să se roage împăratului pentru vindecarea doamnei Tamara. Acest lucru părea un pic "dificil" pentru că doamna Tamara nu era de religie catolică, dar au reuşit totuşi să o implice în rugăciuni şi, dintr-o dată, a venit vindecarea.

La 19 ianuarie 2005, o analiză evidenţia, în mod cu totul neaşteptat, dispariţia totală a metastazelor hepatice. Următoarele controale, repetate periodic - ultimul în octombrie 2008 - au demonstrat că nu mai era nici o urmă a bolii.

La Orlando deja a fost făcut procesul diecezan pentru această vindecare cu depoziţiile sub jurământ ale tuturor martorilor şi medicilor. Dosarul este deja la Roma. "Au trecut trei ani de la vindecare, deci trebuie considerată incontestabilă", spune postulatorul avocat Ambrosi. "Deja am dat la examinat cazul şi unui vestit oncolog de la Universitatea «La Sapienza» din Roma, care l-a considerat foarte valabil. Însă, pentru a avea certitudinea absolută, am hotărât să aştept până în anul 2010, adică cinci ani după vindecare. Şi sunt sigur că această minune va face ca împăratul Austriei să devină repede sfânt".

(Renzo Allegri, în Zenit, 1 aprilie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 26.