Predica papei din Miercurea Cenuşii

Rugăciunea, pomana şi postul pentru a ne deschide cuvântului lui Dumnezeu

Postul Mare - moment pentru a redescoperi valoarea rugăciunii, a pomenii şi a postului ca "stimulent la convertire şi la iubirea sinceră faţă de fraţi, în special cei mai săraci şi nevoiaşi". Asta a amintit papa în timpul celebrării din Miercurea Cenuşii prezidată în bazilica "Sfânta Sabina", în după amiaza zilei de miercuri, 25 februarie 2009. Papa a celebrat Liturghia după ce a condus procesiunea de la biserica "Sfântul Anselm".

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi, Miercurea Cenuşii - poartă liturgică ce introduce în Postul Mare -, textele stabilite pentru celebrare schiţează, chiar dacă în mod sumar, întreaga fizionomie a timpului Postului Mare. Biserica se îngrijeşte să ne arate care trebuie să fie orientarea spiritului nostru şi ne dă ajutoarele divine pentru a parcurge cu decizie şi curaj, luminaţi deja de strălucirea misterului pascal, itinerarul spiritual singular pe care-l începem.

"Întoarceţi-vă la mine cu toată inima". Apelul la convertire apare ca temă dominantă în toate componentele liturgiei de astăzi. Deja în antifonul de la intrare se spune că Domnul uită şi iartă păcatele celor care se convertesc; la rugăciunea zilei este invitat poporul creştin să se roage pentru ca fiecare să întreprindă "un drum de adevărată convertire". În prima lectură, profetul Ioel îndeamnă la întoarcere la Tatăl "cu toată inima, cu posturi, cu plâns şi cu tânguire... căci el este milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate, şi nu se bucură de pedeapsă" (2,12-13). Promisiunea lui Dumnezeu este clară: dacă poporul va asculta invitaţia de a se converti, Dumnezeu va face să triumfe milostivirea sa şi prietenii săi vor fi umpluţi de favoruri nenumărate. Cu psalmul responsorial, adunarea liturgică îşi însuşeşte invocaţiile din Psalmul 50, cerând Domnului să creeze în noi "o inimă curată", să reînnoiască în noi "un duh drept". Apoi este pagina evanghelică, în care Isus, punându-ne în gardă despre molia vanităţii care duce la ostentaţie şi la ipocrizie, la superficialitate şi la autocomplăcere, reafirmă necesitatea de a hrăni corectitudinea inimii. El arată în acelaşi timp mijlocul pentru a creşte în această curăţie de intenţie: a cultiva intimitatea cu Tatăl ceresc.

Deosebit de plăcut în acest an jubiliar, care comemorează două mii de ani de la naşterea sfântului Paul, vine la noi cuvântul din a doua Scrisoare către Corinteni: "Vă implorăm în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu" (5,20). Această invitaţie a apostolului sună ca un stimulent ulterior de a lua în serios apelul la convertire al Postului Mare. Paul a experimentat în manieră extraordinară puterea harului lui Dumnezeu, harul misterului pascal din care trăieşte însuşi Postul Mare. El ni se prezintă ca "ambasador" al Domnului. Aşadar, cine mai bine decât el ne poate ajuta să parcurgem în manieră rodnică acest itinerar de convertire interioară? În prima Scrisoare către Timotei scrie: "Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, între care eu sunt primul", şi adaugă: "de aceea am găsit îndurare pentru ca Isus Cristos să-şi arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare făcând din mine un model pentru cei care vor crede în el spre viaţa veşnică" (1,15-16). Aşadar, apostolul este conştient că a fost ales ca exemplu, şi această exemplaritate a sa se referă tocmai la convertire, la transformarea vieţii sale care a avut loc graţie iubirii milostive a lui Dumnezeu. "Mai întâi am fost un defăimător, un persecutor şi un insultător - recunoaşte el - dar am găsit îndurare... harul Domnului nostru s-a revărsat din plin" (ibid. 1,13-14). Întreaga sa predicare, şi mai înainte încă, toată existenţa sa misionară au fost susţinute de un stimulent interior care poate fi condusă la experienţa fundamentală a "harului". "Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt - le scrie corintenilor -... am lucrat mai mult decât toţi [apostolii], însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine" (1Cor 15,10). E vorba de o conştiinţă care apare în fiecare scriere a sa şi a funcţionat ca un "levier" interior pe care Dumnezeu a putut acţiona pentru a-l împinge înainte, spre tot mai multe graniţe nu numai geografice, ci şi spirituale.

Sfântul Paul recunoaşte că în el totul este lucrare a harului divin, dar nu uită că trebuie să adere în mod liber la darul vieţii noi primită în Botez. În textul din capitolul 6 din Scrisoarea către Romani, care va fi proclamat în timpul privegherii pascale, scrie: "Aşadar, să nu mai domnească păcatul în trupul vostru muritor, astfel încât să ascultaţi de poftele lui, şi nici să nu puneţi mădularele voastre în slujba păcatului ca instrumente ale nedreptăţii, ci oferiţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu ca înviaţi din morţi, iar mădularele voastre ca instrumente ale dreptăţii" (6,12-13). În aceste cuvinte găsim conţinut întregul program al Postului Mare conform perspectivei sale baptismale intrinsece. Pe de o parte, se afirmă victoria lui Cristos asupra păcatului, care a avut loc o dată pentru totdeauna cu moartea şi învierea sa; pe de altă parte, suntem îndemnaţi să nu oferim păcatului mădularele noastre, adică să nu acordăm, ca să spunem aşa, spaţiu de revanşă păcatului. Victoria lui Cristos aşteaptă ca discipolul să şi-o asume şi acest lucru se întâmplă înainte de toate cu Botezul, prin care, uniţi cu Isus, am devenit "vii, întorşi din morţi". Însă botezatul, pentru ca Isus Cristos să poată domni pe deplin în el, trebuie să-i urmeze cu fidelitate învăţăturile; niciodată nu trebuie să coboare garda, pentru a nu permite adversarului să recupereze teren în vreun fel.

Dar cum să ducem la îndeplinire vocaţia baptismală, cum să fim victorioşi în lupta dintre carne şi spirit, dintre bine şi rău, luptă care marchează existenţa noastră? În textul evanghelic Domnul ne indică astăzi trei mijloace utile: rugăciunea, pomana şi postul. În experienţa şi în scrierile sfântului Paul găsim şi în această privinţă referinţe utile. Cu privire la rugăciune, el îndeamnă "să perseverăm" şi "să veghem în ea, aducând mulţumire" (Rom 12,12; Col 4,2), "să ne rugăm neîncetat" (1Tes 5,17). Isus este în adâncul inimii noastre. Relaţia cu el este prezentă şi rămâne prezentă chiar dacă vorbim, acţionăm conform obligaţiilor noastre profesionale. Pentru aceasta în rugăciune există prezenţa interioară în inima noastră a relaţiei cu Dumnezeu, care devine din când în când şi rugăciune explicită. Cât priveşte pomana, desigur sunt importante paginile dedicate marii colecte în favoarea fraţilor săraci (cf. 2Cor 8-9), dar trebuie subliniat că pentru el caritatea este culmea vieţii credinciosului, "legătura desăvârşirii": "Mai presus de toate acestea - le scrie colosenilor - îmbrăcaţi-vă în iubire, care le uneşte în mod perfect" (Col 3,14). Despre post nu vorbeşte în mod expres, însă îndeamnă adesea la sobrietate, ca şi caracteristică a celui care este chemat să trăiască în aşteptare vigilentă a Domnului (cf. 1Tes 5,6-8; Tit 2,12). Este interesantă şi aluzia sa la acel "agonism" spiritual care cere cumpătare: "Orice atlet - le scrie corintenilor - renunţă la toate. Ei o fac pentru a primi o coroană pieritoare. Însă noi pentru una nepieritoare" (1Cor 9,25). Creştinul trebuie să fie disciplinat pentru a găsi drumul şi a ajunge realmente la Domnul.

Iată aşadar vocaţia creştinilor: înviaţi cu Cristos, ei au trecut prin moarte şi de acum viaţa lor este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,1-2). Pentru a trăi această existenţă "nouă" în Dumnezeu este indispensabil să ne hrănim din cuvântul lui Dumnezeu. Numai aşa putem realmente să fim uniţi cu Dumnezeu, să trăim în prezenţa sa, dacă suntem în dialog cu el. Isus spune clar asta atunci când răspunde la prima din cele trei ispite în pustiu, citând Deuteronomul: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4; cf. Dt 8,3). Sfântul Paul recomandă: "Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin. Învăţaţi-vă şi îndemnaţi-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea în psalmi, în imnuri şi în cântări spirituale" (Col 3,16). Şi în aceasta, apostolul este înainte de toate martor: scrisorile sale sunt dovada elocventă a faptului că el trăia în dialog permanent cu cuvântul lui Dumnezeu: gând, acţiune, rugăciune, teologie, predicare, îndemn, totul în el era rod al cuvântului, primit încă din tinereţe în credinţa ebraică, pe deplin dezvăluit în ochii săi de întâlnirea cu Cristos mort şi înviat, predicat pentru restul vieţii în timpul "alergării" sale misionare. Lui i-a fost revelat că Dumnezeu a rostit în Isus Cristos cuvântul definitiv, pe sine însuşi, cuvânt de mântuire care coincide cu misterul pascal, dăruirea de sine pe cruce care devine apoi înviere, pentru că iubirea este mai puternică decât moartea. Sfântul Paul putea să concludă astfel: "În ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume" (Gal 6,14). În Paul cuvântul s-a făcut viaţă, şi unica sa laudă este Cristos răstignit şi înviat.

Iubiţi fraţi şi surori, în timp ce ne dispunem să primim cenuşa pe cap ca semn de convertire şi de pocăinţă, să ne deschidem inima la acţiunea dătătoare de viaţă a cuvântului lui Dumnezeu. Postul Mare, marcat de o ascultare mai frecventă a acestui cuvânt, de rugăciune mai intensă, de un stil de viaţă auster şi penitenţial, să fie stimulent la convertire şi la iubirea sinceră faţă de fraţi, în special cei mai săraci şi nevoiaşi. Să ne însoţească apostolul Paul, să ne conducă Maria, atentă Fecioară a ascultării şi umilă slujitoare a Domnului. Astfel vom putea ajunge, reînnoiţi în spirit, să celebrăm cu bucurie Paştele. Amin!

(După L'Osservatore Romano, 27 februarie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.