A citi după metoda sfântului Paul

Publicăm în continuare un articol semnat de părintele Antonio Spadaro SJ, redactor literar la revista "La Civiltŕ Cattolica" şi profesor de "Introducere la experienţa literaturii" la Universitatea Pontificală Gregoriana, apărut în numărul 8 al revistei "Paulus" (februarie 2009), dedicat temei frumuseţii.

Cititorul unui text literar nu este niciodată pur şi simplu destinatarul unui mesaj, adică acela al scriitorului. Dimpotrivă, este o persoană implicată activ să intre într-un teren mai puţin stabil şi definit, deoarece literatura, aşa cum a spus pe bună dreptate Carlo Bo, tinde să aibă aceeaşi calitate a vieţii. A citi nu înseamnă înainte de toate "a interioriza" un text, cât mai ales "a interacţiona" cu pagina. Actul citirii este deci ca un act de "discernământ", în care cititorul este implicat personal ca subiect de citire şi, în acelaşi timp, obiect a ceea ce citeşte. Cititorul, citind un roman sau o operă poetică, în realitate trăieşte experienţa de "a fi citit" de cuvintele pe care le citeşte. Astfel, cititorul este asemenea unui jucător pe teren: el face jocul, dar în acelaşi timp jocul se face prin intermediul lui, în sensul că el este total prins de situaţia pe care-o trăieşte. Aceasta este şi experienţa creştină a literaturii care, după părerea mea, trebuie să aibă mereu ca model de referinţă citirea cuvântului lui Dumnezeu. Pentru creştini, toate cuvintele umane trăiesc o nostalgie intrinsecă de Dumnezeu şi tind la Cuvântul său. A scris cu ani în urmă Karl Rahner: "Cuvântul poetic invocă cuvântul lui Dumnezeu".

Urmând acest raţionament, sfântul Paul devine practic o călăuză de care nu se poate face abstracţie. E suficient de amintit Faptele Apostolilor, acolo unde se vorbeşte despre prezenţa lui Paul la Areopag (Fap 17,16-34). Îndeosebi Paul, vorbind despre Dumnezeu, afirmă: "Căci în el trăim, ne mişcăm şi suntem, cum au spus şi unii dintre poeţii voştri: «Căci suntem şi noi din neamul lui»". În acest verset sunt prezente două citate: unul indirect în prima parte, unde îl citează pe poetul Epimenid (secolul al VI-lea î.C.), care oglindeşte triada platonică de viaţă-mişcare-fiinţă; şi unul direct, unde citează Fenomenele de poetul Aratus din Soli (secolul al III-lea î.C.), care cântă constelaţiile şi semnele timpului bun şi rău.

Prin urmare, Paul se revelează aici în mod radical "cititor" de poezie şi lasă să se intuiască modul său de a se apropia de textul literar. El este definit de atenieni spermologos, adică "flecar, vorbăreţ, şarlatan"... un cuvânt care însă literalmente înseamnă "adunător de seminţe". Ceea ce era desigur o injurie pare, în mod paradoxal, un adevăr profund. Paul, interacţionând cu acea mână de versuri citite cine ştie unde şi cine ştie cum, adună seminţele poeziei păgâne şi, ieşind dintr-o precedentă atitudine de profundă indignare (Fap 17,16), ajunge să-i recunoască pe atenieni ca "foarte religioşi" şi vede în acele pagini o adevărată preparatio evangelica.

S-ar putea spune deci că un cuvânt cu adevărat poetic este părtaş în mod analogic de cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum ni-l prezintă în manieră foarte puternică Scrisoarea către Evrei (4,12-13), probabil a unui colaborator al lui Paul. Astfel deci cuvântul poetic "este viu (zon: este viu, care mişună; este - aşa cum a afirmat scriitorul din Statele Unite, H. D. Thoreau - aşa de adevărat şi puternic încât se deschide ca o piatră preţioasă primăvara), plin de putere (energhes: nu este "act", ci "putere", energie) şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor (adică şira spinării) şi a măduvei şi judecă (kriticos: cuvântul poetic este adevăratul "critic"). Dacă cuvântul este poetic el însuşi are o funcţie critică faţă de viaţa mea, sentimentele şi gândurile inimii. Şi nu este nici o creatură ascunsă (aphanes: cuvântul poetic vede lumea, vede totul, nu întunecă, ci luminează chiar şi detaliul aparent cel mai neglijabil; privirea sa este deschisă) înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii aceluia în faţa căruia vom da cont. Este aici în întregime capacitatea de pătrundere a unui text care mişcă persoana la o implicare deplină.

Şi atunci cum să nu simţim în sintonie cu acel cuvânt creativ al poeziei, parafrazarea lui Baldovin de Canterbury (secolul al XII-lea): "Când vorbeşte acest cuvânt, cuvintele lui străpung inima, ca suliţele ascuţite aruncate de un erou. Intră în adâncime ca nişte cuie bătute cu putere şi pătrund aşa de înăuntru, încât ajung la intimităţile secrete ale sufletului". De altfel, Kafka, într-o scrisoarea adresată prietenului Oscar Pollak, a scris: "Dacă o carte pe care-o citim nu ne trezeşte cu un pumn în cap, de ce o mai citim? [...] o carte trebuie să fie o secure pentru marea îngheţată care este înlăuntrul nostru".

(După Zenit, 16 februarie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 38.