Reflecţie: Cum postim?

De fiecare dată când e Miercurea Cenuşii merg la biserică pentru că începe Postul Mare. Bineînţeles, mă pregătesc cu o seară înainte, să fiu curat înaintea lui Dumnezeu şi a cenuşii care îmi va fi turnată pe creştetul capului. Însă, ascultând Liturghia, o întrebare aterizează ca o bombă asupra mea: "Eu cum postesc?". Mărturisesc acum că ultimul lucru la care mă aşteptam era acea întrebare... Nici prin cap să-mi treacă aşa ceva... Probabil ţi s-a întâmplat şi ţie... Sau poate că nu. Poate că ţi s-a întâmplat, dar nu ţi-ai dat seama, ori nu ai vrut să răspunzi la întrebare...

Unui creştin nu îi este îndeajuns doar să fie în stare de har sfinţitor... pentru că acest har trebuie acum să facă şi rod... Precum în parabola talanţilor (Mt 25, 14-30), dacă nu înmulţim timpul de post prin abstinenţă, rugăciune, atenţie faţă de suferinzi, pomană şi gânduri curate, ajungem să dăm socoteală asemenea celui care şi-a îngropat talantul. Dumnezeu este iertător şi de fiecare dată când ne întoarcem la el ne primeşte cu braţele deschise. Nu este nevoie decât de un sâmbure de credinţă, care, udat cu lacrimi de pocăinţă, să crească şi să devină pom roditor al creatorului, la fel ca în cea de-a treia zi a creaţiei (Gen 1,1-19).

Acum, mă gândesc: de ce acum, de ce astăzi, de ce nu mai târziu, poate chiar mâine, sau poate peste o lună, înainte cu vreo câteva zile de sărbătoarea Paştelui... Hm? De ce acum, de ce astăzi? Suntem cu toţii supuşi morţii trupeşti, atunci când corpul nostru se opreşte şi nu mai funcţionează. Întrebarea mea e: de ce să murim şi sufleteşte? De ce să nu ne continuăm drumul pe care am mers până acum, însă într-o altă dimensiune şi într-o altă lume? O dimensiune a lui Cristos şi o lume a raiului, o deplină mulţumire de sine faţă de tot binele pe care l-am făcut tuturor acelora dintre noi pe care i-am considerat Cristos (cf. Mt 25,35-46). Acum e timpul, pentru ca să nu rămânem în întunericul necredinţei noastre, asemenea celor cinci fecioare din parabolă, cărora li s-a terminat untdelemnul (cf. Mt 25, 1-13).

Nu posti în fală mare, trâmbiţând şi spunând tuturor cât de drept eşti tu înaintea Domnului, pentru că Domnul ştie mai bine decât oricine aceste lucruri. Atunci când te rogi, când posteşti, sau când dai de pomană, fă-o pentru Domnul, nu pentru alţii, pentru că abia atunci îţi vei primi adevărata răsplată... Fă-o în ascuns şi în ascuns vei primi bunătatea Domnului. Şi, mai ales, fii bucuros! Posteşte cu zâmbetul pe faţă, fii bucuros că Domnul ţi-a oferit această şansă, să-ţi poţi răscumpăra păcatele, aşa cum şi el a făcut-o, în urmă cu două mii de ani, şi aşa cum şi tu o vei face, la finalul acestei Via crucis pe care porneşti astăzi, luând crucea în spate.

Mă ridic acum din bancă, e timpul să merg să primesc cenuşa pocăinţei şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu Tatăl pentru că ni l-a dat pe Mântuitor, pentru ca toţi cei care privesc la el pe cruce şi-i urmează exemplul să poată fi mântuiţi... Îţi mulţumesc, Isuse, pentru că mă primeşti cu braţele întinse, chiar dacă pline de sânge... Numai la pieptul tău îmi voi putea găsi puterea de a duce propria cruce mai departe... Îţi mulţumesc, Duhule Sfinte, că îmi luminezi mereu calea către adevăr şi către viaţă, făcându-mi plăcută această călătorie către etern... Îţi mulţumesc, preasfântă Fecioară Marie, pentru că ai stat sub crucea Fiului tău şi te-ai rugat şi pentru mine, pentru ca eu astăzi să îi pot mărturisi lui Isus: postesc!

Augustin Rusu

lecturi: 23.