Misterul şi sacralitatea zămislirii

Maria însărcinată cu Isus

de Gianfranco Ravasi

Există un proverb foarte frumos al berberilor, populaţie descendentă din vechii egipteni şi aşezată în regiunile muntoase din Algeria şi din Maroc, care afirmă: "Dacă o mamă are în pântece copilul, trupul său este ca un cort atunci când în deşert suflă ghibli, este ca o oază pentru cel însetat, este ca un templu pentru cel care se roagă Creatorului". Toate marile culturi şi cele mai modeste au celebrat întotdeauna cu respect şi iubire gestaţia. A se citi, numai pentru a da un exemplu aproape de noi, strofa minunată din Psalmul 139 care cântă acţiunea misterioasă a lui Dumnezeu care "ţese" şi "plămădeşte" creatura umană în sânul mamei, realizând astfel o adevărată capodoperă: "Pentru că tu ai format rărunchii mei, m-ai ţesut în sânul mamei mele. Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată! Lucrările tale sunt admirabile! Şi sufletul meu cunoaşte bine aceasta. Oasele mele nu erau ascunse pentru tine când am fost plămădit în taină, ţesut în chip minunat în adâncimile pământului. Ochii tăi m-au văzut înainte de a mă naşte şi în cartea ta îmi erau scrise toate; zilele erau fixate, pe când nu era nici una dintre ele" (13-16).

Imaginile sunt cele ale ţesătorului şi ale olarului: uneori în arta egipteană se reprezintă în sânul femeii însărcinate un strung, simbol al zeului Khnum, creatorul. Iob, într-o altă strofă foarte sugestivă, imaginează că Dumnezeu este în sânul mamei - în afară de ţesător şi olar - ca un păstor care dă formă caşului: "Mâinile tale m-au plăsmuit şi m-au modelat (...) M-ai făcut din pământ (...) Nu m-ai turnat ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? Nu m-ai îmbrăcat în piele şi în carne şi nu m-ai ţesut din oase şi din vine?" (10,8-11).

Conform curioasei ştiinţe medicale a timpului se considera că embrionul era simpla coagulare a seminţei masculine, favorizată de menstruaţia femeii: între altele, trebuie notat că ovulul feminin avea să fie identificat abia în anul 1827 de Karl Ernst von Baer. De fapt, cartea biblică a Înţelepciunii pune pe buzele lui Solomon aceste cuvinte: "Am fost format din carne în sânul unei mame, timp de zece luni (lunare), închegându-mă în sângele menstrual, rod al seminţei de bărbat şi în ceasul somnului odihnitor" (7,1-2).

Dar în Biblie este ceva mai mult: Dumnezeu cheamă fătul nu numai să fie creatură umană ci şi la o vocaţie, la un destin, la o ţintă pe care apoi existenţa va trebui s-o realizeze. De câte ori se repetă că Isac, Samson, Samuel, Isaia, Ieremia, însuşi Israel, slujitorul Domnului, Ioan Botezătorul, Paul şi aşa mai departe au fost chemaţi de Dumnezeu încă din "sânul mamei".

Pentru toţi cităm un text din relatarea chemării lui Ieremia: "Mai înainte de a te forma în sânul mamei eu te cunoşteam, mai înainte de a te naşte eu te-am consacrat; te-am rânduit profet al naţiunilor!" (1,5).

Un părinte al Bisericii din Capadocia în Turcia, Grigore de Nissa, fratele sfântului Vasile, care a trăit în secolul al IV-lea exclama: "Modul în care omul vine în lume este inexplicabil şi inaccesibil înţelegerii noastre. De fapt, cum poate sămânţa umană, această substanţă umedă, informă şi fluidă, să se solidifice devenind un cap, picioare şi coaste, cum poate să formeze creierul fraged şi moale şi craniul osos aşa de dur şi rezistent care îl conţine, cum poate într-un cuvânt să producă acest ansamblu aşa de complex care este trupul? Sămânţa, mai întâi informă, se organizează şi creşte sub efectul artei inefabile a lui Dumnezeu" (Patrologia greca, 46, 667). Pe de altă parte, aşa cum s-a spus, această specie de sacralitate a fătului şi a sânului matern este celebrată de toate popoarele. Este suficient numai ca exemplu ceea ce este scris în celebrul poem babilonian al creaţiei, Enuma Elish, în care există tăbliţa: "Zeul Marduk a decis să creeze o capodoperă. Vreau să spun un ţesut reticular de sânge, să formeze un schelet şi să ridice o fiinţă al cărei nume va fi: om. Da, vreau să creez o fiinţă umană, un om!".

Dacă orice apariţie a vieţii umane este un eveniment minunat, dacă orice experienţă de mamă este extraordinară, este însă unică "aşteptarea" femeii despre care am vrea să vorbim acum în pragul Crăciunului, aceea a Mariei din Nazaret, însărcinată cu Isus. Sfântul Paul, în unica menţiune pe care ne-o oferă despre figura Mariei în scrierile sale, o prezintă simplu ca mamă a lui Cristos, "Fiul lui Dumnezeu născut din femeie, născut sub Lege" (Gal 4,4). Şi nu va fi nici o jenă în arta creştină, mai ales în miniaturile cărţilor de aur, să fie prezentată Maria însărcinată cu pântecele mărit de acum, în timp ce Biserica etiopiană într-un gen de imnuri numit malkee (efigii) preamăreşte părţile trupului Mariei, pe urma portretelor miresei prezente în Cântarea cântărilor (4 şi 7), ajungând să identifice 52 de organe şi binecuvântând mai ales sânul care l-a purtat pe Isus.

După cum se ştie din Evanghelia după Luca, pentru Maria totul a început în acea zi în care în satul modest Nazaret ea a avut o experienţă excepţională: este ceea ce în mod obişnuit se numeşte Bunavestire, o scenă devenită unul din modelele cele mai luminoase ale artei creştine. Imaginaţia tuturor merge, cred, în mod spontan la strălucirea intactă a Buneivestiri a lui Beato Angelico în conventul "Sfântul Marcu" din Florenţa.

Noi, în schimb, să ne imaginăm acum că intrăm în Nazaretul antic, inima actualului oraş din Galileea. Atunci era un sat nesemnificativ şi semitroglodit: de fapt, casele sărace erau în bună parte în spatele cavernelor care aveau rolul de magazie, de locuinţă de vară şi de iarnă, de cameră pentru oaspeţi. Acum pelerinii văd străjuind peste Nazaret bazilica franciscană proiectată de arhitectul italian Giovanni Muzio şi inaugurată în anul 1969. Însă acest edificiu, aşa cum se ştie, înglobează în interiorul său rămăşiţele precedentelor construcţii bizantine şi ale cruciaţilor, dar şi peştera care încă de la începuturile creştine a fost un fel de sinagogă-biserică iudeo-creştină gestionată de aşa-numiţii "fraţi ai Domnului", adică de membrii rudeniei sale şi ale clanului său.

?ărani şi oameni modeşti, ei păstraseră însă amintirea vie şi neîntreruptă a şederii Mariei. Pe aceşti pereţi foarte umili s-a găsit ceea ce am putea defini ca primul Ave Maria.

Să ascultăm chiar mărturia descoperitorului, franciscanul Bellarmino Bagatti, vestit arheolog, mort în anul 1990: "În tencuiala edificiului-sinagogă s-a găsit o inscripţie cu caractere greceşti. Ea avea în partea de sus literele greceşte XE şi, dedesubt, MAPIA. Este clar că se referă la cuvintele greceşti pe care Evanghelia după Luca le pune pe buzele îngerului vestitor: Chaire Maria (Bucură-te, Marie). Autorul necunoscut al acelei inscripţii a voit deci să repete salutul gentil. În tencuiala unei coloane s-a găsit o altă inscripţie: «În acest loc sfânt al M(ariei) a scris». În tencuiala unei alte pietre, care conţine multe desene, există unul în armeană, în care se citeşte cuvântul keganuish, care este titlul «fată frumoasă» pe care armenii obişnuiesc să-l dea Mariei".

În aceeaşi casă a Mariei se practica cultul ei încă de la începuturile Bisericii, deoarece acolo ea a fost aleasă ca "mamă a lui Cristos". Pe fundalul acestei peşteri care avea lângă ea o cămăruţă săracă "fata frumoasă" Maria primeşte acea veste absolut surprinzătoare: "Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei pune numele Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David tatăl său şi va domni în veci peste casa lui Iacob, iar domnia lui nu va avea sfârşit (...) Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu" (Lc 1,32-33.35). Cuvintele pe care îngerul le rosteşte se aseamănă cu un mic Crez care oferă o definiţie perfectă a identităţii lui Cristos. El este Cel Mare în mod absolut, rege veşnic, descendent al lui David, Fiu al Celui Preaînalt şi Fiu al lui Dumnezeu, Sfântul prin excelenţă. Aşadar, nu suntem în faţa doar în faţa misterului minunat al oricărei naşteri umane, ci în faţa a ceva absolut şi suprem, care nu apare din evenimentele normale ale zămislirii şi procreaţiei.

Pentru aceasta relatarea lui Luca insistă asupra fecioriei Mariei: "Nu cunosc bărbat", îi răspunde ea îngerului. Mai mult decât la intenţia de a păstra fecioria şi în timpul căsătoriei ca promisiune, aşa cum voia interpretarea unor Părinţi ai Bisericii, această frază face trimitere la misterul pe care evanghelistul vrea să-l preamărească. Isus nu se naşte din carne şi din sânge ci din Duhul Sfânt. Deşi parcurge calea biologică a embrionului, a fătului şi a nou-născutului, el nu este zămislit de sămânţa lui Iosif, ci de intrarea lui Dumnezeu însuşi, prin intermediul Duhului său fecundator, în sânul Mariei pe care Luca o compară cu arca alianţei din Sion. De fapt, în originalul grec avem kecharitomene, care este un participiu pasiv "teologic", adică îl are ca subiect subînţeles pe Dumnezeu: Maria a fost pătrunsă de harul divin care străluceşte în Fiul Isus, prezenţa desăvârşită a lui Dumnezeu printre oameni.

În faţa descumpănirii Mariei şi a ezitării sale, sfântul Bernard construieşte o meditaţie încântătoare: "Îngerul aşteaptă răspunsul tău, o, Marie! Aşteptăm şi noi, o, Stăpână, acest dar al tău care este dar al lui Dumnezeu. Se află în mâinile tale preţul răscumpărării noastre. Răspunde repede, o, Fecioară, rosteşte, o, Stăpână, cuvântul pe care pământul şi iadul şi chiar cerul îl aşteaptă. Aşadar, deschide, o, Fecioară, inima ta la credinţă, buzele tale la cuvânt, sânul tău Creatorului. Iată, cel care este dorinţa tuturor neamurilor stă afară şi bate la uşa ta (...) Ridică-te, aleargă, deschide! Ridică-te cu credinţa ta, aleargă cu afecţiunea ta, deschide cu consimţământul tău".

Exegetul american Raymond Edward Brown în lucrarea sa despre Naşterea lui Mesia (Editura "Cittadella") pe bună dreptate compară cele două vestiri paralele, cea făcută Elisabetei şi cea făcută Mariei, şi conclude: "În vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul ne aflăm în faţa unei dorinţe arzătoare şi a unei rugăciuni din partea părinţilor care simt mult lipsa unui copil; însă, de vreme ce Maria este o fecioară care încă nu a trăit cu soţul său, nu există din partea ei dorinţă arzătoare sau aşteptare umană de a avea un copil: e vorba de surpriza dăruirii. Nu mai avem de-a face cu implorarea din partea omului şi cu ascultarea generoasă din partea lui Dumnezeu: aici ne aflăm în faţa iniţiativei lui Dumnezeu care depăşeşte orice lucru visat de bărbat sau de femeie".

Pentru moment să lăsăm textul evanghelic şi să intrăm în lumea evlaviei populare din primele secole, reprezentată mai ales de aşa-numitele Evanghelii apocrife, expresie de credinţă şi de folclor, de istorie şi de fantezie. Alegem textul cel mai vestit, Protoevanghelia lui Iacob (dar ar fi mai bine s-o numim Naşterea Mariei), descoperită de un umanist francez, Guillaume Postel, mort în anul 1582, operă care trebuie încadrată deja în secolul al II-lea.

Buna vestire adusă Mariei este descrisă în două etape: prima la fântâna satului, care este indicată şi astăzi la Nazaret şi al cărei izvor este în interiorul actualei biserici ortodoxe "Sfântul Gabriel"; a doua în interiorul locuinţei sale.

Să citim relatarea: "Luând găleata, Maria a ieşit ca să scoată apă. Iată deodată un glas: Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei! Maria privea în jur, la dreapta şi la stânga, pentru a descoperi de unde venea glasul. Tremurând toată, s-a întors acasă, a pus găleata la locul ei, a luat purpura, s-a aşezat pe un scăunel şi a început să toarcă. Dar iată, un înger al Domnului în faţa ei: Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har în faţa Stăpânului tuturor lucrurilor. Tu vei zămisli prin cuvântul său! Auzind aceasta, Maria a rămas înmărmurită, gândindu-se: Va trebui să zămislesc eu prin lucrarea Domnului Dumnezeu cel viu şi apoi să nasc ca orice femeie? Dar îngerul i-a spus: Nu aşa, Maria! De fapt, te va acoperi cu umbra sa puterea Domnului. De aceea, fiinţa sfântă care se va naşte din tine va fi numită Fiul Celui Preaînalt".

Întorcându-ne la textul evanghelic al lui Luca, Maria, după acceptarea sa, exprimată cu formula solemnă: "Iată, slujitoare Domnului: fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38), devine însărcinată cu Isus. Liturgia creştină, plasând în mod convenţional naşterea lui Cristos la 25 decembrie, suprapunând-o peste sărbătoarea păgână a zeului Soare, a antedatat conform obişnuitelor nouă luni de gestaţie bunavestire adusă Mariei, datând-o la 25 martie. Această solemnitate, care pe bună dreptate este definită de liturgie "sărbătoarea Domnului", a apărut în secolul al VI-lea în Asia Mică şi a fost primită şi la Roma de către Papa Sergiu (687-701). Este vestită frumoasa ei prefaţă folosită şi astăzi, inspirată - se pare - din liturgia hispanică antică: "La vestea îngerului Fecioara a primit în credinţă cuvântul tău şi prin acţiunea tainică a Duhului Sfânt l-a zămislit şi cu inefabilă iubire l-a purtat în sânul ei pe întâiul născut al noii umanităţi". Dar această neaşteptată şi surprinzătoare maternitate a Mariei a creat descumpănire şi într-o altă persoană, logodnicul Iosif.

În practica matrimonială ebraică antică logodna era considerat cu drept deplin primul act al căsătoriei însăşi. Această descumpănire ne-o semnalează evanghelistul Matei care ne relatează vestirea adusă lui Iosif. În faţa dorinţei lui Iosif de "a o lăsa" - chiar fără un proces public şi cu respectivul act oficial de repudiere - pe Maria care era însărcinată (din reacţie umană sau din respect în faţa misterului care se împlinea în ea? Textul lui Matei poate să fie interpretat în ambele moduri), îngerul Gabriel în invită pe logodnicul Mariei să completeze practica matrimonială şi să devină tatăl legal al lui Isus: "Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale" (1,20-21).

În schimb este mult mai pitorească relatarea pe care o fac apocrifele despre reacţia lui Iosif în faţa descoperirii sarcinii Mariei.

Să lăsăm iarăşi cuvântul Protoevangheliei lui Iacob: "Maria era de acum în luna a şasea. Iosif, întorcându-se acasă de la muncă, a văzut-o însărcinată. Atunci s-a pălmuit, s-a aruncat la pământ pe un sac, a plâns amar şi a spus: Cum îl voi privi şi mă voi ruga Domnului pentru ea? Am primit-o fecioară de la templul Domnului şi nu am păzit-o! Cine a urmărit-o? Cine a comis această necinstire în casa mea contaminând-o? Iosif s-a ridicat de pe sac, a chemat-o pe Maria şi i-a spus: Preaiubita lui Dumnezeu, de ce ai făcut aceasta şi ai uitat de Domnul Dumnezeul tău? De ce ţi-ai înjosit sufletul, tu care ai fost crescută în Sfânta Sfintelor şi primeai hrana din mâna unui înger? Maria a început să plângă amar: Eu sunt curată, nu cunosc bărbat! Şi Iosif: Atunci din ce parte vine ceea ce ai în sân? Maria a răspuns: Cât de adevărat este Dumnezeul cel viu, ceea ce este în mine nu ştiu de unde este!". Întărit de înger, Iosif este constrâns însă de preoţi să o supună pe Maria unei specii de probe judiciare, numită "a geloziei", şi descrisă în capitolul 5 al cărţii biblice a Numerilor. Ea consta în faptul de a bea o băutură magică, numită "apa dovezii", care avea să reveleze păcatul, provocând moartea adulterei. Maria, supusă acestei verificări rituale, iese întreagă şi nevătămată.

În schimb, mai aspră şi sarcastică va fi reacţia lumii iudaice din primele timpuri creştine faţă de zămislirea feciorelnică a Mariei. Mărturia pe care o avem în această privinţă este deosebit de complexă. Ea provine de la un autor creştin, Origene, care citează în mod polemic pe filozoful platonic din secolul al II-lea, Celsus, care, în opera sa Doctrina adevărată, prezenta la rândul său argumentările unui iudeu ostil creştinismului. Ei bine, una din acuze se referă tocmai la "istoria naşterii lui Isus dintr-o fecioară". În realitate, rămânând tot la iudeul lui Celsus, lucrurile s-au desfăşurat diferit: "Isus era originar dintr-un sat din Iudeea şi a avut ca mamă o săracă indigenă care îşi câştiga existenţa torcând. Acuzată de adulter, pentru că a rămas însărcinată de la un anumit soldat cu numele Panthera, a fost alungată de soţul său, un meşteşugar. Rătăcind în mod mizerabil, l-a născut pe ascuns pe Isus. Acesta, după ce a crescut, împins de sărăcie, a mers în Egipt ca să lucreze; aici a învăţat câteva din acele arte secrete prin care egiptenii sunt celebri, s-a întors la ai săi foarte mândru datorită artelor învăţate şi graţie lor s-a autoproclamat Dumnezeu" (Împotriva lui Celsus, 1, 28.32). Efectiv unii rabini din primii ani ai secolului al II-lea îl numesc pe Isus "fiul lui Panthera", o tradiţie care va continua în iudaism până în Evul Mediu când în opera Generaţiile lui Isus se va declara "Iosif Pandera" tatăl lui Isus. Nu este exclus că acest nume "Panthera" să nu fie decât o deformarea a cuvântului grecesc parthenos, "fecioară", pe care creştinii îl aplicau Mariei.

Astfel se confirma, deşi indirect, învăţătura creştină despre fecioria Mariei, considerată ca un dat obişnuit în Biserica de la începuturi. O mărturie indirectă curioasă ne este oferită şi de o frază din celebrul prolog al Evangheliei după Ioan, pasibilă de o dublă lectură, dacă rămânem la textele antice care ne-au transmis-o. O primă lectură sună aşa: fiii lui Dumnezeu, care cred în Cristos, "nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut" (In 1,13). O altă lectură, care este atestată şi de părinţii Bisericii din secolul al II-lea, citeşte la singular fraza aşa încât o transformă într-o mărturisire de credinţă în zămislirea feciorelnică a lui Cristos, "care nu din sânge - în greacă este pluralul pentru "sânge" - nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-a născut". Pluralul pentru "sânge" s-ar explica după legile levitice ale purificării femeii (Lev 12,4.7; 20,18). Oricum, e clar că fraza citită astfel ar declara în mod explicit că fiul Mariei este "Unicul născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr", aşa cum se citeşte tot în prologul lui Ioan (In 1,14), şi nu a ajuns la noi prin procesele genetice umane.

Însă, dacă am vrea să încercăm o cale de factură "comparativă", considerând fecioria Mariei ca un element mitologic luat din vreun alt orizont istorico-cultural, dincolo de variantele structurale şi tematice, ar fi valabilă tot consideraţia pe care pe atunci teologul Joseph Ratzinger o propunea în vestita sa lucrare Introducere la creştinism: "Legendele extrabiblice de acest tip sunt profund diferite de relatarea naşterii lui Isus, fie în vocabularul lor fie în morfologia lor conceptuală. Divergenţa centrală se află în faptul că, în textele păgâne, divinitatea apare aproape întotdeauna ca o putere fecundatoare, generatoare, adică sub un aspect mai mult sau mai puţin sexual, deci sub formă de «tată» în sens fizic al pruncului răscumpărător. Nu avem nimic din toate acestea în Noul Testament: zămislirea lui Isus este o realitate nouă, nu o naştere din partea lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu devine mai mult sau mai puţin tatăl biologic al lui Isus".

Aşadar, în afară de demitizare există o dematerializare care trebuie introdusă pentru a înţelege corect originalitatea evenimentului naşterii lui Cristos.

Dar să ne întoarcem la lunile de aşteptare ale Mariei. Luca ne oferă un episod, cel al vizitei Mariei la verişoara Elisabeta, însărcinată şi ea, în care reapare misterul a ceea ce se formează în sânul mamei lui Isus. Relatarea care ca fundal "muntele şi un oraş al lui Iuda" anonim, pe care însă tradiţia bizantină şi a cruciaţilor a voit să-l identifice cu Ain Karim ("izvorul din vie"), un sat încântător unit de acum cu Ierusalimul. El este dominat de sanctuarul franciscan al Vizitaţiunii, ridicat în anul 1939, în a cărui curte externă este reprodusă, pe plăci de ceramică în zeci şi zeci de limbi diferite, cântarea Mariei, Magnificat. Însă cuvintele Elisabetei preamăresc gestaţia Mariei.

De fapt, dacă este adevărat că pruncul Elisabetei, viitorul Ioan Botezătorul, "tresaltă de bucurie în sânul ei" imediat ce aude glasul Mariei, binecuvântarea cea mai solemnă este rezervată "mamei Domnului": "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău!". E vorba de o frază modelată după Vechiul Testament şi intrată apoi în cea mai celebră şi constantă rugăciune mariană, Bucură-te, Marie. Toată prima Alianţă întrupată de Ioan Botezătorul, ultimul dintre profeţi, se îndreaptă spre Fiul lui Dumnezeu şi spre mama sa primindu-i cu iubire şi bucurie. Maria rămâne circa trei luni la verişoara sa, până la naşterea lui Ioan şi apoi se întoarce acasă (cf. Lc 1,56). De acum se apropie progresiv şi pentru ea marele moment al naşterii. De fapt, evanghelistul ne-a amintit că Maria a primit vestea "în luna a şasea" de la zămislirea lui Ioan Botezătorul. Atunci când ultimele săptămâni sunt pe terminate, iată coşmarul recensământului lui Quirinius. Să lăsăm iarăşi pe Luca să vorbească: "Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei" (2,4-7).

Apocrifele nu se mulţumesc cu sobrietatea uscată a relatării evanghelice şi vor să urmărească acele momente deosebite cu mai mare culoare şi fantezie. Iată cum descrie citata Protoevanghelie a lui Iacob acea călătorie (la care participă şi un fiu pe care l-a avut Iosif, văduv dintr-o precedentă căsătorie ipotetică): "Iosif a înşeuat măgarul şi a aşezat-o pe Maria în şa. Fiul lui trăgea animalul şi Iosif îi însoţea. Ajunşi la trei mile de Betleem, Iosif s-a întors şi a văzut-o tristă. A spus în sinea lui: De acum ceea ce este în ea îi creează travaliu. Dar, întorcându-se puţin după aceea, a văzut-o răzând. A întrebat-o: Ce ai, Maria, că văd chipul tău când zâmbind când trist? A răspuns: Pentru că eu văd cu ochii mei două popoare: unul plânge şi ţine doliu, în timp ce celălalt este plin de bucurie şi tresaltă. Ajunşi la jumătatea drumului, Maria i-a spus lui Iosif: Dă-mă jos de pe măgar pentru că acela care este în mine se grăbeşte să iasă afară. El a dat-o jos şi i-a spus: Unde pot să te duc pentru a ascunde pudoarea? De fapt, locul este pustiu. Însă a găsit o peşteră, a dus-o acolo şi a lăsat-o cu ea pe fiul său şi a alergat să caute o moaşă în regiunea Betleemului".

Şi din acest moment începe pentru acest autor necunoscut din secolul al II-lea o şir de minuni care vor însoţi naşterea lui Cristos. Noi ne oprim aici în faţa Mariei, în pragul naşterii, al acelui moment în care, aşa cum va spune Isus în ultima seară din viaţa sa pământească, "femeia când naşte este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aminteşte de chin, de bucurie că a venit un om pe lume" (In 16,21). Zelul unor scriitori creştini antici şi al unor mariologi a negat Mariei durerile naşterii, considerate rod al păcatului strămoşesc.

În realitate, în textul din Geneză, ca şi în altă parte în Biblie, durerile sunt folosite ca simbol pentru a indica mai degrabă fractura pe care păcatul a introdus-o în armonia iubirii de cuplu şi în naşterea însăşi. Experienţa gestaţiei şi a acelor dureri, aşa cum spune Isus, în realitate dăruieşte femeii o bogăţie deosebită.

O bogăţie care în Maria a ajuns la inefabil. O experienţă pe care numai Maria a putut s-o guste şi pe care noi putem doar să ne-o imaginăm. O maternitate pe care în mod surprinzător scriitorul şi filozoful ateu Jean-Paul Sartre a reprezentat-o bine şi sub aspectul "psihologic" în primul său text de teatru, Bariona sau fiul tunetului, compus pentru Crăciunul din anul 1940 în Lagărul nazist din Trier, unde a fost internat. De fapt, el scrie: "Maria îşi dă seama în acelaşi timp că Cristos este fiul său, pruncul său, şi este Dumnezeu. Îl priveşte şi se gândeşte: Acest Dumnezeu este fiul meu. Această carne divină este carnea mea. Este făcut din mine. Are ochii mei. Forma gurii sale este forma gurii mele. Îmi seamănă. Nici o femeie nu a putut să aibă niciodată în felul acesta pe Dumnezeu său numai pentru ea. Un Dumnezeu prunc care poate fi luat în braţe şi acoperit cu săruturi. Un Dumnezeu cald care zâmbeşte şi respiră. Un Dumnezeu care poate fi atins şi care râde".

(După L'Osservatore Romano, 25 decembrie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.