Benedict al XVI-lea: Felicitări de Crăciun

Luni, 22 decembrie 2008, la ora 11.00, în Sala Clementina din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a primit în audienţă pe cardinali împreună cu membrii Curiei Romane şi ai Guvernatoratului pentru prezentarea felicitărilor de Crăciun. În cursul întâlnirii, după salutul de omagiu făcut Sfântului Părinte de către cardinalul Angelo Sodano, decan al Colegiului Cardinalilor, papa a adresat celor prezenţi următorul discurs.

* * *

Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru episcopat şi prezbiterat,
Iubiţi fraţi şi surori!

Naşterea Domnului este la uşă. Fiecare familie simte dorinţa de a se aduna, pentru a gusta atmosfera unică şi irepetabilă pe care această sărbătoare este capabilă s-o creeze. Şi familia Curiei Romane se află aici în această dimineaţă, conform unei frumoase cutume graţie căreia avem bucuria să ne întâlnim şi să ne schimbăm felicitările în acest climat spiritual deosebit. Fiecăruia îi adresez salutul meu cordial, plin de recunoştinţă pentru colaborarea apreciată adusă slujirii urmaşului lui Petru. Îi mulţumesc din suflet cardinalului decan Angelo Sodano, care, cu glasul unui înger, s-a făcut interpretul sentimentelor tuturor celor prezenţi şi ale tuturor celor care sunt la muncă în diferitele birouri, inclusiv în reprezentanţele pontificale. Aminteam la început de atmosfera Crăciunului. Îmi place să mă gândesc că ea este aproape o prelungire a acelei fericiri misterioase, a acelei intime tresăltări de bucurie care a implicat Sfânta Familiei, pe îngerii şi pe păstorii din Betleem, în noaptea în care Isus s-a născut. Aş defini-o "atmosfera harului", gândindu-mă la expresia sfântului Paul în Scrisoarea către Tit: "Apparuit gratia Dei Salvatoris nostri omnibus hominibus" (cf. Tit 2,11). Apostolul afirmă că harul lui Dumnezeu s-a arătat "tuturor oamenilor": aş spune că în asta transpare şi misiunea Bisericii şi, îndeosebi, aceea a urmaşului lui Petru şi a colaboratorilor săi, adică de a contribui pentru ca harul lui Dumnezeu, al Răscumpărătorului, să devină tot mai vizibil pentru toţi şi să aducă tuturor mântuirea.

Anul care se va încheia a fost bogat în priviri retrospective asupra unor date incisive din istoria recentă a Bisericii, dar bogat şi în evenimente, care aduc cu ele semnale de orientare pentru drumul nostru spre viitor. În urmă cu cincizeci de ani murea papa Pius al XII-lea, în urmă cu cincizeci de ani Ioan al XXIII-lea era ales pontif. Au trecut patruzeci de ani de la publicarea enciclicei Humanae vitae şi treizeci de ani de la moartea autorului ei, papa Paul al VI-lea. Mesajul acestor evenimente a fost amintit şi meditat în multiple moduri în cursul anului, aşa că nu aş vrea să mă opresc din nou asupra acestuia acum. Însă privirea memoriei a mers şi mai înapoi, dincolo de evenimentele din secolul trecut şi tocmai în acest mod ne-a trimis din nou la viitor: în seara zilei de 28 iunie, în prezenţa patriarhului ecumenic Bartolomei I din Constantinopol şi a reprezentanţilor din multe alte Biserici şi comunităţi ecleziale am putut inaugura în bazilica "Sfântul Paul din afara zidurilor" Anul Paulin, în amintirea naşterii apostolului neamurilor în urmă cu 2000 de ani. Pentru noi Paul nu este o figură din trecut. Prin scrisorile sale, el ne vorbeşte încă. Şi cel care intră în colocviu cu el, este stimulat de către el spre Cristos răstignit şi înviat. Anul Paulin este un an de pelerinaj nu numai în sensul unui drum exterior spre locurile pauline, ci mai ales şi în cel al unui pelerinaj al inimii, împreună cu Paul, spre Isus Cristos. În definitiv, Paul ne învaţă şi că Biserica este trupul lui Cristos, că sunt inseparabile capul şi trupul şi că nu poate exista iubire faţă de Cristos fără iubire faţă de Biserica sa şi faţă de comunitatea sa vie.

Trei evenimente specifice ale anului care se apropie de final ies în evidenţă în mod deosebit. Înainte de toate a fost Ziua Mondială a Tineretului în Australia, o mare sărbătoare a credinţei, care a adunat peste 200.000 de tineri din toate părţile lumii şi i-a apropiat nu numai în exterior - în sensul geografic - ci, graţie împărtăşirii bucuriei de a fi creştini, i-a apropiat şi în interior. Alături de aceasta erau cele două călătorii, una în Statele Unite şi cealaltă în Franţa, în care Biserica s-a făcut vizibilă în faţa lumii şi pentru lume ca o forţă spirituală care arată drumuri de viaţă şi, prin mărturia credinţei, aduce lumii lumină. De fapt, acelea au fost zile care iradiau luminozitate; iradiau încredere în valoarea vieţii şi în angajarea pentru bine. Şi în sfârşit, trebuie amintit Sinodul Episcopilor: păstori veniţi din toată lumea s-au adunat în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, care a fost înălţat în mijlocul lor; în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, a cărui manifestare se află în Sfânta Scriptură. Ceea ce în viaţa de zi cu zi considerăm că este de acum prea sigur, am perceput din nou în sublimitatea sa: faptul că Dumnezeu vorbeşte, că Dumnezeu răspunde la cererile noastre. Faptul că el, deşi în cuvinte umane, vorbeşte personal şi noi putem să-l ascultăm şi, în ascultare, să învăţăm să-l cunoaştem şi să-l înţelegem. Faptul că el intră în viaţa noastră plăsmuind-o şi noi putem să ieşim din viaţa noastră şi să intrăm în imensitatea milostivirii sale. Astfel ne-am dat seama din nou că Dumnezeu în acest Cuvânt al său se adresează fiecăruia dintre noi, vorbeşte la inima fiecăruia: dacă inima noastră se trezeşte şi auzul interior se deschide, atunci fiecare poate învăţa să simtă cuvântul adresat chiar lui. Dar tocmai dacă îl auzim pe Dumnezeu vorbind în mod aşa de personal fiecăruia dintre noi, înţelegem şi că al său Cuvânt este prezent pentru ca noi să ne apropiem unii de alţii; pentru ca să găsim modul de a ieşi din ceea ce este numai personal. Acest Cuvânt al plăsmuit o istorie comună şi vrea să continue să facă asta. Aşadar ne-am dat seama din nou că - tocmai pentru că este aşa de personal Cuvântul - putem să-l înţelegem în mod corect şi total numai în acel "noi" al comunităţii instituite de Dumnezeu: fiind mereu conştienţi că nu putem niciodată să-l epuizăm complet, că el are de spus ceva nou fiecărei generaţii. Am înţeles că, desigur, scrierile biblice au fost redactate în epoci determinate, deci constituie în acest sens înainte de toate o carte care provine dintr-un timp trecut. Dar am văzut că mesajul lor nu rămâne în trecut, nici nu poate fi închis în trecut. În fond, Dumnezeu vorbeşte mereu la prezent şi vom asculta Biblia în manieră deplină numai atunci când vom descoperi acest "prezent" al lui Dumnezeu, care ne cheamă acum.

În sfârşit, era important să experimentăm că în Biserică există Rusalii şi astăzi - adică faptul că ea vorbeşte în multe limbi şi asta nu numai în sensul exterior fiind reprezentate în ea toate marile limbi ale lumii, dar şi mai mult în sens mai profund: în ea sunt prezente multiplele moduri ale experienţei lui Dumnezeu şi ale lumii, bogăţia culturilor, şi numai aşa apare imensitatea existenţei umane şi, pornind de la ea, imensitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Totuşi, am învăţat şi că Rusaliile sunt încă "pe drum", încă sunt neterminate: există o multitudine de limbi care încă aşteaptă Cuvântul lui Dumnezeu conţinut în Biblie. Erau emoţionante şi multiplele mărturii ale credincioşilor laici din toate părţile lumii, care nu numai că trăiesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar şi suferă pentru el. O contribuţie preţioasă a fost discursul unui rabin despre Sfintele Scripturi ale Israelului, care sunt şi Sfintele Scripturi ale noastre. Un moment important pentru Sinod, ba chiar, pentru drumul Bisericii în ansamblul ei, a fost cel în care patriarhul Bartolomeu, în lumina tradiţiei ortodoxe, cu o analiză pătrunzătoare ne-a deschis un acces la Cuvântul lui Dumnezeu. Sperăm acum că experienţele şi rezultatele Sinodului să influenţeze în mod eficace asupra vieţii Bisericii: asupra raportului personal cu Sfintele Scripturi, asupra interpretării lor în Liturgie şi în cateheză ca şi în cercetarea ştiinţifică, pentru ca Biblia să nu rămână un Cuvânt din trecut, ci vitalitatea şi actualitatea sa să fie citite şi dezvăluite în imensitatea dimensiunilor semnificaţiilor sale.

Despre prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu, despre însuşi Dumnezeu în ora actuală a istoriei a fost vorba în călătoriile pastorale din acest an: adevăratul lor sens poate să fie numai acela de a sluji această prezenţă. În aceste ocazii, Biserica se face perceptibilă în mod public, împreună cu ea credinţa şi de aceea cel puţin problema despre Dumnezeu. Această manifestare în public a credinţei cheamă în cauză de acum pe toţi cei care încearcă să înţeleagă timpul prezent şi forţele care acţionează în el. În special fenomenul Zilelor Mondiale ale Tineretului devine tot mai mult obiect de analiză, în care se încearcă să se înţeleagă acest fel, ca să spunem aşa, de cultură tinerească. Australia nu văzuse niciodată mai înainte atâta mulţime din toate continentele ca în timpul Zilei Mondiale a Tineretului, nici măcar cu ocazie Jocurilor Olimpice. Şi dacă înainte a existat teama că apariţia în masă a tinerilor ar putea să comporte deranjarea ordinii publice, paralizarea traficului, împiedicarea vieţii zilnice, provocarea violenţei şi să facă loc la droguri, toate acestea s-au dovedit neîntemeiate. A fost o sărbătoare a bucuriei - o bucurie care până la urmă i-a implicat şi pe cei neconvinşi: la sfârşit nimeni nu s-a simţit deranjat. Zilele au devenit o sărbătoare pentru toţi, ba chiar numai atunci ne-am dat seama ce înseamnă o sărbătoare - un eveniment în care toţi sunt, ca să spunem aşa, ieşiţi din fire, mai presus de ei înşişi, şi tocmai aşa cu ei şi cu ceilalţi. Deci care este natura a ceea ce se întâmplă într-o Zi Mondială a Tineretului? Care sunt forţele care acţionează acolo? Analize la modă tind să considere aceste zile ca o variantă a culturii moderne a tineretului, ca un fel de festival rock modificat în sens eclezial împreună cu papa ca star. Cu sau fără credinţă, aceste festivaluri ar fi în fond mereu acelaşi lucru şi în felul acesta se crede că se poate înlătura problema despre Dumnezeu. Există şi voci catolice care merg în această direcţie evaluând toate acestea ca un mare spectacol, fie el şi frumos, dar cu puţină semnificaţie pentru problema despre credinţă şi despre prezenţa evangheliei în timpul nostru. Acestea ar fi momente ale unui extaz de sărbătoare, care însă până la urmă ar lăsa totul ca mai înainte, fără a avea influenţă în mod profund asupra vieţii.

Totuşi, cu asta, particularitatea acestor zile şi caracterul special al bucuriei lor, al forţei lor creatoare de comuniune, nu găsesc nici o explicaţie. Înainte de toate, trebuie ţinut cont de faptul că Zilele Mondiale ale Tineretului nu constau numai în acea singură săptămână în care se fac vizibile lumii în mod public. Există un lung drum exterior şi interior care conduce la ele. Crucea, însoţită de imaginea Maicii Domnului, face un pelerinaj prin ţări. Credinţa, în felul ei, are nevoie să văz şi de atingere. Întâlnirea cu crucea, care este atinsă şi purtată, devine o întâlnire interioară cu acela care pe cruce a murit pentru noi. Întâlnirea cu Crucea trezeşte în intimitatea tinerilor amintirea acelui Dumnezeu care a voit să se facă om şi să sufere cu noi. Şi vedem femeia pe care el ne-a dat-o ca Mamă. Zilele solemne sunt numai culmea unui drum lung, cu care se merge în întâmpinare unii altora şi împreună să merge în întâmpinarea lui Cristos. În Australia, nu din întâmplare, lunga Via crucis prin oraş a devenit evenimentul culminant al acelor zile. Ea rezuma încă o dată ceea ce s-a petrecut în anii precedenţi şi îl arăta pe cel care ne adună pe noi toţi: acel Dumnezeu care ne iubeşte până la cruce. Astfel, şi papa nu reprezintă piesa în jurul căreia se învârte totul. El este total şi numai vicar. Face trimite la celălalt care se află în mijlocul nostru. În sfârşit, Liturgia solemnă este centrul întregului, deoarece în ea are loc ceea ce noi nu putem realiza şi, totuşi, ceea ce aşteptăm. El este prezent. El intră în mijlocul nostru. Cerului i s-a creat o breşă şi acest lucru face pământul luminos. Acest lucru face fericită şi deschisă viaţa şi-i uneşte pe unii cu alţii într-o bucurie care nu se poate compara cu extazul unui festival rock. Friedrich Nietzsche a spus odată: "Abilitatea nu constă în a organiza o sărbătoare, ci în a găsi persoane capabile să scoată bucurie din ea". Conform Scripturii, bucuria este rod al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22): acest rod era perceptibil din belşug în zilele de la Sydney. După cum un drum lung precede Zilele Mondiale ale Tineretului, tot aşa rezultă şi drumul care urmează. Se formează prietenii care încurajează la un stil de viaţă diferit şi-l susţin dinăuntru. Nu în ultimul rând, marile zile au scopul de a trezi aceste prietenii şi de a face să apară în felul acesta în lume locuri de viaţă în credinţă, care sunt în acelaşi timp locuri de speranţă şi de caritate trăită.

Bucuria ca rod al Duhului Sfânt - şi astfel am ajuns la tema centrală de la Sydney care, întocmai, era Duhul Sfânt. În această retrospectivă aş vrea să mai amintesc în rezumat orientarea implicită a acestei teme. Ţinând cont de mărturia Scripturii şi a Tradiţiei, se recunosc cu uşurinţă patru dimensiuni ale temei "Duhul Sfânt":

1. Înainte de toate este afirmaţia pe care-o întâlnim la începutul relatării creaţiei: acolo se vorbeşte despre Duhul creator care pluteşte deasupra apelor, creează lumea şi încontinuu o reînnoieşte. Credinţa în Duhul creator este un conţinut esenţial al Crezului creştin. Realitatea că materia poartă în sine o structură matematică, este plină de spirit, este fundamentul pe care se sprijină ştiinţele moderne ale naturii. Numai pentru faptul că materia este structurată în mod inteligent, spiritul nostru este în măsură s-o interpreteze şi s-o remodeleze în mod activ. Faptul că această structură inteligentă provine de la însuşi Duhul creator care ne-a dăruit şi nouă spiritul, comportă în acelaşi timp o misiune şi o responsabilitate. În credinţa cu privire la creaţie se află fundamentul ultim al responsabilităţii noastre faţă de pământ. El nu este pur şi simplu proprietatea noastre pe care putem s-o exploatăm după interesele şi dorinţele noastre. Este mai degrabă dar al Creatorului care i-a proiectat orânduirile intrinsece şi cu asta ne-a dat semnale de orientare de care să ţinem cont ca administratori ai creaţiei sale. Faptul că pământul, cosmosul, îl oglindesc pe Duhul creator, mai înseamnă că structurile lor raţionale care, dincolo de ordinea matematică, în experiment devin aproape palpabile, poartă în ele şi o orientare etică. Duhul care ne-a plăsmuit, este mai mult decât matematică - este binele în persoană care, prin limbajul creaţiei, ne indică drumul vieţii drepte.

Deoarece credinţa în Creator este o parte esenţială a Crezului creştin, Biserica nu poate şi nu trebuie să se limiteze să transmită credincioşilor săi numai mesajul mântuirii. Ea are o responsabilitate faţă de creaţie şi trebuie să dea valoare acestei responsabilităţi şi în public. Şi făcând asta trebuie să apere nu numai pământul, apa şi aerul ca daruri ale creaţiei care aparţine tuturor. Trebuie să-l ocrotească şi pe om ca să nu se distrugă pe el însuşi. Este necesar să existe ceva ca o ecologie a omului, înţeleasă în sens corect. Nu este o metafizică depăşită dacă Biserica vorbeşte despre natura fiinţei umane ca bărbat şi femeie şi cere ca această ordine a creaţiei să fie respectată. Aici e vorba de fapt despre credinţa în Creator şi despre ascultarea limbajului creaţiei, a cărei dispreţuire ar fi o autodistrugere a omului, deci o distrugerea în lucrării însăşi a lui Dumnezeu. Ceea ce adesea este exprimat şi înţeles cu termenul "gender" se rezolvă în definitiv în auto-emanciparea omului de creaţie şi de Creator. Omul vrea să se facă singur şi să dispună mereu şi exclusiv singur de ceea ce-l priveşte. Dar în felul acesta el trăieşte împotriva adevărului, trăieşte împotriva Duhului creator. Este adevărat, pădurile tropicale merită ocrotirea noastră, dar n-o merită mai puţin omul ca şi creatură, în care este înscris un mesaj care nu înseamnă contrazicere a libertăţii noastre, ci condiţie a sa. Mari teologi din scolastică au calificat căsătoria, adică legătura pentru toată viaţa dintre bărbat şi femeie, ca sacrament al creaţiei, pe care însuşi Creatorul l-a instituit şi pe care Cristos - fără a modifica mesajul creaţiei - l-a primit apoi în istoria mântuirii ca sacrament al noului legământ. Face parte din vestirea pe care Biserica trebuie s-o ducă mărturia în favoarea Duhului creator prezent în natură în ansamblul său şi în mod special în natura omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Pornind de la această perspectivă ar trebui recitită enciclica Humanae vitae: intenţia papei Paul al VI-lea era să apere iubirea împotriva sexualităţii ca şi consum, viitorul împotriva pretenţiei exclusive a prezentului şi natura omului împotriva manipulării sale.

2. Numai câteva idei ulterioare cu privire la celelalte dimensiuni ale pneumatologiei. Dacă Duhul creator se manifestă înainte de toate în măreţia tăcută a universului, în structura sa inteligentă, credinţa, în afară de asta, ne spune ceva neaşteptat, şi anume că acest Duh vorbeşte, ca să spunem aşa, şi cu cuvinte umane, a intrat în istorie şi, ca putere care plăsmuieşte istoria, este şi un Duh vorbitor, ba chiar, este Cuvântul care în scrierile Vechiului şi Noului Testament ne vine în întâmpinare. Ce înseamnă asta pentru noi a exprimat în mod minunat sfântul Ambrozie într-o scrisoare a lui : "Şi acum, în timp ce citesc Scripturile divine, Dumnezeu se plimbă în paradis" (Ep 49,3). Citind Scriptura, noi putem şi astăzi să ne plimbăm prin grădina paradisului şi să-l întâlnim pe Dumnezeu care se plimbă acolo: între tema Zilei Mondiale a Tineretului din Australia şi tema Sinodului Episcopilor există o profundă legătură interioară. Cele două teme "Duhul Sfânt" şi "Cuvântul lui Dumnezeu" merg împreună. Însă, citind Scriptura, noi învăţăm şi că Isus Cristos şi Duhului Sfânt sunt inseparabili între ei. Dacă Paul afirmă cu sinteză descumpănitoare: "Domnul este Duhul" (2Cor 3,17), apare, în fond, nu numai unitatea trinitară dintre Fiul şi Duhul Sfânt, ci mai ales unitatea lor cu privire la istoria mântuirii: în pătimirea şi învierea lui Cristos sunt sfâşiate vălurile sensului pur literal şi devine vizibilă prezenţa lui Dumnezeu care vorbeşte. Citind Scripturile împreună cu Cristos, învăţăm să auzim în cuvintele umane glasul Duhului Sfânt şi descoperim unitatea Bibliei.

3. Cu asta am ajuns de-acum la a treia dimensiune a pneumatologiei care constă tocmai în inseparabilitatea lui Cristos şi a Duhului Sfânt. Poate că în maniera cea mai frumoasă ea se manifestă în relatarea sfântului Ioan cu privire la prima apariţie a Celui Înviat în faţa discipolilor: Domnul suflă asupra discipolilor şi le dăruieşte în felul acesta pe Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este suflul lui Cristos. Şi după cum suflul lui Dumnezeu în dimineaţa creaţiei a transformat pulberea pământului în om viu, tot aşa suflul lui Cristos ne primeşte în comuniunea ontologică cu Fiul, ne face creaţie nouă. Pentru aceasta, Duhul Sfânt ne face să spunem împreună cu Fiul: "Abba, Tată!" (cf. In 20,22; Rom 8,15).

4. Astfel, ca a patra dimensiune, iese în evidenţă în mod spontan legătura dintre Duh şi Biserică. Paul în 1Cor 12 şi în Rom 12, Biserica a ilustrat-i ca trup al lui Cristos şi tocmai aşa ca organism al Duhului Sfânt, în care darurile Duhului Sfânt îi contopeşte pe toţi într-o singură fiinţă vie. Duhul Sfânt este Duhul trupului lui Cristos. În ansamblul acestui trup găsim misiunea noastră, trăim unii pentru alţii şi unii în dependenţă faţă de alţii, trăind în profunzimea Celui care a trăit şi a suferit pentru noi toţi şi care prin Duhul său ne atrage la sine în unitatea tuturor fiilor lui Dumnezeu: "Vrei şi tu să trăieşti din Duhul lui Cristos? Atunci fii în trupul lui Cristos", spune sfântul Augustin în această privinţă (Tr. in Jo. 26,13).

Astfel, cu tema "Duhul Sfânt", care orienta zilele din Australia şi, în mod mai ascuns, şi săptămânile Sinodului, devine vizibilă toată lărgimea credinţei creştine, o lărgime care de la responsabilitatea faţă de creaţie şi faţă de existenţa omului în sintonie cu creaţia conduce, prin intermediul temelor din Scriptură şi din istoria mântuirii, până la Cristos şi de aici la comunitatea vie a Bisericii, în orânduirile şi responsabilităţile sale ca şi în imensitatea şi libertatea sa, care se exprimă atât în multiplicitatea carismelor cât şi în imaginea penticostală (pneumatologică) a mulţimii limbilor şi a culturilor.

Parte integrantă a sărbătorii este bucuria. Sărbătoarea se poate organiza, bucuria nu. Ea poate să fie doar oferită în dar; şi, de fapt, ne-a fost dăruită din belşug: pentru această suntem recunoscători. După cum Paul califică bucuria rod al Duhului Sfânt, tot aşa şi Ioan în evanghelia sa a legat strâns Duhul Sfântul şi bucuria. Duhul Sfânt ne dăruieşte bucuria. Şi el este bucuria. Bucuria este darul în care toate celelalte daruri sunt cuprinse. Ea este expresia fericirii, a faptului de a fi în armonie cu noi înşine, ceea ce poate să derive numai din faptul de a fi în armonie cu Dumnezeu şi cu creaţia sa. Face parte din natura bucuriei iradierea, necesitatea comunicării. Spiritul misionar al Bisericii nu este altceva decât impulsul de a comunica bucuria care ne-a fost dăruită. Fie ca ea să fie mereu vie în noi şi să se iradieze asupra lumii în necazurile sale: aceasta este urarea mea la sfârşitul acestui an. Împreună cu o vie mulţumire pentru toată truda şi activitatea dumneavoastră, vă urez vouă tuturor ca această bucurie care vine de la Dumnezeu să ne fie dăruită cu îmbelşugare şi în Anul Nou.

Încredinţez aceste urări mijlocirii Fecioarei Maria, Mater divinae gratiae, cerându-i să putem trăi sărbătorile Crăciunului în bucuria şi în pacea Domnului. Cu aceste sentimente vă împart vouă tuturor şi marii familii a Curiei Romane binecuvântarea apostolică.

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.