Din istoria drumului de întoarcere acasă a fericitului Ieremia

Împlinirea a 25 de ani de la beatificarea fericitului Ieremia, încununată prin aducerea în România şi depunerea definitivă a moaştelor sale în sanctuarul dedicat lui la Oneşti, este un prilej nu doar pentru celebrări, ci şi pentru amintiri şi evocări.

Despre Ieremia s-a scris mult în toţi aceşti ani scurşi de la fericitul eveniment din 30 octombrie 1983, însă mult mai puţin s-a scris despre acele persoane care, prin dăruirea, prin eforturile şi, nu de puţine ori, prin suferinţa lor, au făcut posibil evenimentul aniversar.

Aş vrea să încerc, în rândurile ce urmează, o restituire pe care cred că o datorăm unor persoane cu merite mari în acest sens, dar care sunt mai puţin cunoscute, dacă nu cu totul uitate (persoanele, meritele), persoane care nu şi-au dorit altceva decât de a avea un mijlocitor în cer, persoane care au avut încredere în mijlocirea sa şi în favoarea cărora fericitul nostru a implorat şi înduplecat pronia divină.

În cele ce urmează este vorba despre visul unor pribegi ca şi protectorul lor, care pierduseră totul, în afară de speranţă.

Punctul de plecare îl constituie o scrisoare a ministrului general al Capucinilor, pr. Clemente da Milwaukee, prin care acesta îi explica provincialului din Napoli motivele transferului moaştelor abia descoperite de către Grigore Manoilescu de la Napoli la Roma, scrisoare publicată în "Archivio Storico" (Buletinul oficial al Capucinilor napolitani) nr. 11/1947-48, p. 20-21. Textul este scris în limba italiană şi îl publicăm aici pentru prima dată în limba română.

*

Roma, 21 octombrie 1947

Preacucernice părinte,

Postulatorul nostru general, întors la Roma de la Napoli cu osemintele venerabilului fr. Ieremia Valahul, ne-a făcut prezentă neplăcerea pe care a cauzat-o Preacucerniciei voastre şi celorlalţi călugări privarea de acele venerate moaşte.

De aceea, prin prezenta declarăm că nu am fi consimţit nicicând la acest transfer dacă nu ar fi trebuit să venim în întâmpinarea arzătoarei dorinţe a naţiunii române, de mai multe ori exprimată, de a avea acele puţine oseminte în mijlocul ei. Aceasta a fost cererea pe care au prezentat-o antecesorilor noştri diverşii nunţi apostolici în România, cum ar fi Monseniorii - mai apoi cardinali - Dolci si Marmaggi, ca şi de ultimul nunţiu, întors de acolo anul trecut, Mons. Cassulo. Aceeaşi dorinţă ne-a fost adresată şi nouă, în noiembrie trecut, de către mitropolitul de Făgăraş şi Alba-Iulia, în numele său şi al colegilor săi întru episcopat. Diverselor cereri a trebuit însă să se răspundă că, din păcate, trista soartă a conventului unde-şi aflaseră odihna de veci osemintele acestuia a făcut imposibilă până şi cunoaşterea locului mormântului său.

Însă acum, când aceste oseminte au ieşit pe neaşteptate la iveală datorită ostenelilor unui cărturar român, puteam noi spune nu acelor repetate cereri ale catolicilor români, care văd în venerabilul Ieremia unicul slujitor al lui Dumnezeu căruia i-a fost introdusă cauza de beatificare, după ce nefasta schismă orientală a separat de Roma acea înfloritoare Biserică?

Pe de altă parte, deoarece condiţiile politico-religioase nu permit transferul moaştelor în România, unde ar fi primite ca un preţios tezaur, acestea vor rămâne la Roma până când se vor ivi timpuri mai bune; între timp, vor putea fi venerate cel puţin de către colonia română existentă aici.

Fie de un oarecare confort Preacucerniciei voastre şi călugărilor voştri promisiunea formală pe care o facem prin prezenta: dacă Domnul va binecuvânta progresul cauzei venerabilului Ieremia până la beatificare, atunci când vor fi alese relicvele de expus cultului public al credincioşilor, părintele postulator general se va interesa ca o relicvă mai însemnată a fericitului să fie cedată Provinciei din Napoli, unde el a făcut profesiunea, şi-a trăit şi încheiat viaţa sa călugărească.

Împărţind din suflet Preacucerniciei voastre şi tuturor călugărilor acestei provincii binecuvântarea serafică, ne reafirmăm al Preacucerniciei voastre devotat în Domnul,

Fr. Clemente da Milwaukee, ministru general al OFMCap.

*

Din scrisoare reies unele aspecte (pe lângă neplăcerea evidentă cauzată capucinilor napolitani) pe care le voi analiza pe scurt (o analiză mai amplă în Addenda 1 a traducerii lucrării "Capucinii - istoria unei familii franciscane" a pr. Mariano d'Alatri, ce va fi publicată pe situl www.ofmcapucini.ro în jurul zilei de 30 octombrie 2008):

1. Conştiinţa existenţei unui venerabil Ieremia Valahul, fiu al poporului român;

2. Implicarea, până la cele mai înalte foruri competente (Nunţiatura şi Curia Generală a Ordinului Capucin) a Episcopatului greco-catolic în readucerea acasă a osemintelor, ca şi în menţinerea vie a devoţiunii faţă de venerabilul Ieremia;

3. Conştientizarea şi prezentarea de către autorul scrisorii a condiţiilor istorice deosebit de vitrege în care se zbăteau poporul şi Biserica din România, ca şi necesitatea acestora de a avea un mijlocitor în cer, demonstrată şi de existenţa la Roma a unei importante colonii de români, implicată material şi spiritual în promovarea cauzei venerabilului.

4. Descoperirea de către Gheorghe Sion a biografiei pr. Severini, ca şi relatarea elogioasă făcută de Nicolae Iorga în anul 1915 la Academia Română unde erau membri destule personalităţi ardelene, au trezit interesul acestora. Nu trebuie uitat că intelectualii ardeleni, mulţi dintre ei de confesiune greco-catolică, erau adânc implicaţi în afirmarea identităţii naţionale a românilor, iar a avea un "sfânt român" nu putea decât să le întărească credinţa şi să le binecuvânteze strădaniile.

5. Se explică astfel într-o oarecare măsură afirmaţia autorului scrisorii privind intervenţiile reprezentanţilor Vaticanului pentru repatrierea moaştelor venerabilului Ieremia, intervenţii făcute (după cum rezultă din text) imediat după reîntregirea României. Este de amintit în sprijinul celor de mai sus faptul că relaţiile diplomatice dintre Regatul Român şi Sfântul Scaun datează din anul 1920, primul nunţiu apostolic la Bucureşti fiind tocmai Mons. Marmaggi, amintit în scrisoare.

În ceea ce priveşte menţionarea în scrisoare a "mitropolitului de Făgăraş şi Alba-Iulia", este necesară precizarea că la data menţionată în scrisoare ("noiembrie trecut", deci noiembrie 1946), scaunul mitropolitan al Blajului era girat de către PS Valeriu Traian Frenţiu ca administrator apostolic, întrucât mitropolitul ales, dr. Alexandru Rusu, episcop de Maramureş, nu primise recunoaşterea noilor autorităţi, aşa că este foarte probabil ca autorul scrisorii să se refere la el, mai ales că PS Valeriu Traian Frenţiu aprobase încă din anul 1926 în eparhia sa cultul venerabilului Ieremia, după cum reiese dintr-o imagine devoţională (o fotocopie a acesteia se afla în posesia autorului acestor rânduri), din care reproducem scurtul profil biografic şi rugăciunea propusă cinstitorilor venerabilului Ieremia:

*

Venerabilul Ieremia Românul
născut într-o comună din Moldova (Tatu?) la 29 Iunie 1556, dintr-o familie simplă, dar foarte creştinească. La îndemnul mamei sale pleacă în Italia, unde la 7 mai 1578 se călugăreşte în mănăstirea capucinilor din Napoli. Aici duce o viaţă foarte sfântă, distingându-se îndeosebi prin iubirea aproapelui, îngrijirea bolnavilor şi posturi foarte aspre. Moare la 5 martie 1625 deplâns de întreg oraşul Napoli. După moarte i s-a început procesul de sfinţenie, dar nu s-a terminat. Să rugăm pe Dumnezeu să se termine în curând, să avem şi noi un sfânt român.

Rugăciune:
Doamne Isuse Cristoase, rege preasfânt al tuturor neamurilor, izvor a toată sfinţenia, caută spre blândul tău popor românesc, ridicând în rândul sfinţilor pe venerabilul tău servitor Ieremia, ca totdeauna la pilda vieţii lui privind şi prin rugăciunile lui întăriţi fiind, să ajungem la unirea credinţei şi la cunoştinţa măririi tale celei neapropiate. Că binecuvântat şi preamărit eşti în vecii vecilor. Amin.

1926
Cu aprobarea episcopiei din Oradea.

*

În ceea ce priveşte ultimul punct, conştientizarea şi prezentarea dificilei situaţii din România, este sigur că ministrului general nu-i lipseau sursele de informare, atât oficiale, cât şi neoficiale. Raporturile, ce reies din scrisoare, cu Nunţiatura de la Bucureşti (în momentul redactării scrisorii era regent al Nunţiaturii Mons. O'Hara, de origine americană ca şi ministrul general), dar şi prezenţa la Roma a unor eminenţi reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice, grupaţi mai ales la Colegiul "Pio Romeno", oaza de credinţă şi conştiinţa românească în Cetatea Eternă, ce avea să devină în acei ani tulburi şi o oază de rezistenţă românească în faţa samavolniciilor comuniste (acolo avea să fie înfiinţată în 1957 - şi condusă pentru mult timp - de către Mons. Octavian Barlea "Societatea Academică Română", S.A.R. - replica culturală si morală în raport cu Academia Română, devenită a "RPR", unde intraseră cu cizmele "culturnicii" comunişti - şi care va număra printre membrii săi personalităţi ale exilului românesc, ca Mons. Tautu, Mircea Eliade, Vintilă Horea etc.) au meritul lor în corecta informare a ministrului general al Capucinilor.

Despre implicarea Mons. Tautu, a rectorului de la "Pio Romeno", pr. Vasile Cristea (viitor episcop pentru comunităţile greco-catolice din diaspora), a vicerectorului aceluiaşi colegiu, pr. George Cosma, în ducerea la bun sfârşit a cauzei venerabilului Ieremia stau mărturie şi documentele adunate de autorul acestor rânduri din buletinele oficiale ale Ordinului Capucin şi ale Provinciei napolitane a aceluiaşi ordin, "Analecta Ordinis" şi respectiv, "Archivio Storico", reunite în două volume intitulate "Fericitul Ieremia - crâmpeie dintr-o istorie recentă" (1 si 2), ce vor fi publicate pe situl capucinilor din România în jurul datei de 30 octombrie 2008. O bună sinteză a acestei implicări poate fi găsită şi în biografia lui Teodosio da Voltri (p. 287-293; în trad. pr. Ed. Ferenţ, la p. 273-277).

*

Înlănţuirea evenimentelor din acei ani (descoperirea mormântului, transferul moaştelor la Roma, reluarea cauzei în anul 1951, proclamarea solemnă a virtuţilor eroice de către Ioan al XXIII-lea - care cunoştea bine realităţile din acea parte a lumii - la 18 decembrie 1959, Conciliul Vatican II, apoi alegerea ca papă a unui prelat venit de după Cortina de Fier şi fericitul eveniment din 30 octombrie 1983), mă conduc în mod necesar la o concluzie de interes nu numai spiritual pentru poporul român, rezumată în cuvântul de învăţătură al ÎPS Ioan Robu de la sfânta Liturghie a reîntoarcerii acasă din 30 mai, anul acesta de la Oneşti, prin care scotea în evidenţă "lucrările minunate" pe care Dumnezeu le-a făcut pentru poporul nostru prin fericitul Ieremia.

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap.

lecturi: 30.