Reflecţie: Despre speranţă, cu sfânta Tereza de Lisieux

"Nu te mai târî la picioarele lui! Urmează-ţi inima şi aruncă-te în braţele lui, fiindcă acolo îţi este locul" (Sfânta Tereza de Lisieux).

Se spune că un alpinist şi-a regizat neîndemânatic căderea în coardă liberă şi a căzut, a tot căzut, până când s-a terminat coarda. Din fericire, supravieţuia, nu era rănit, se putea mişca - dar cât vedeai cu ochii nu avea nici un punct de sprijin. Gerul făcuse stânca lucioasă ca oglinda şi viscolul continua să sufle cu putere. Istovit, orbit de acele de gheaţă, omul şi-a ridicat ochii spre cer, implorând ajutorul. Ca prin minune, viscolul s-a oprit, cerul s-a luminat - doar ceaţa, acoperind în vale totul, luneca în valuri grose, auriu-roşietice. Era în asfinţit. Pe măsura ce stelele începeau să lucească una câte una, gerul se făcea năprasnic. Şi omul auzi din înalt: "Crezi tu în mine? Atunci taie coarda!" Salvamontiştii, alertaţi de sunetul continuu al alarmei de salvare, l-au căutat toată noaptea. L-au găsit în zori. Încă mai trăia, ca să-şi spună povestea. Când l-au aşezat pe transportor, murise. Îngheţat, la numai un metru de pământul moale.

Viaţa înseamnă speranţă şi încredere. De altfel, în limba latină, verbul "a spera" (spero, -are, -avi, -atum) are aceeaşi origine cu "spiro, -are, -avi, -atum" = a respira, a fi viu. Dar speranţa care ne ţine în viaţă, care este condiţia sine qua non a EXISTEN?EI, înseamnă încredere absolută şi abandon de sine în mâinile Domnului atât in noaptea disperării cât şi în "iubirea blândă şi voioasă a sufletului chemat (Manuscrisul C, p. 293). Iar această continuă pendulare între negură şi lumină este caracteristică oricărui suflet în căutarea lui Dumnezeu: "Am observat - scrie sfânta Tereza - că toate sufletele au parte cam de aceleaşi lupte, dar, pe de alta parte, sunt atât de diferite, încât nu-mi mai este greu să înţeleg ce spunea părintele Pichon: «Mai multe deosebiri există între suflete chiar decât între chipuri»" (Manuscrisul C¹, p. 284). Această "frumoasă zidire ridicată cu lacrimi" despre care vorbea sfânta Tereza (Manuscrisul C, p. 285) este evoluţia spirituală care continuă până la contopirea cu Dumnezeu, "o picătură care se contopeşte cu oceanul" aşa cum se descrie sfânta Tereza pe ea însăşi. Şi ea, căreia Isus i-a dăruit "harul de a pătrunde adâncimile tainice ale iubirii", a avut în toată viaţa sa drept călăuză spre Isus iubirea - şi chemarea lui, altfel spus credinţa, "această comoară preţioasă, izvor al singurelor bucurii curate şi adevărate" - (Manuscrisul C, p. 251). Şi totuşi, chiar ea, cea plină de iubire, de încredere şi speranţă, cea care ştia că este copilul mult iubit al Tatălui şi mireasa lui Isus, se destăinuie îndată după prima hemoptizie (care a bucurat-o în loc să-i creeze spaima firească): "Isus a îngăduit ca sufletul meu să fie cotropit de întunericul cel mai adânc, iar dulcele dor al cerului să fie doar prilej de luptă şi frământare [...]. Doar călătorind prin noaptea tunelului ai putea înţelege ce este întunericul". Şi mai departe: "Când, pentru a-mi odihni inima ostenită în lupta cu întunericul, chem amintirea tărâmului luminos către care năzuiesc, zbuciumul mi se înteţeşte, parcă aud cum tenebrele, luând vocea păcătoşilor, îmi spun luându-mă în râs: «Visezi lumina, visezi o patrie îmbălsămată de cele mai suave miresme, visezi că vei avea în veşnicie parte de tărâmul Creatorului tuturor acestor minuni, crezi că într-o zi vei ieşi din negura care te împresoară - ei bine, mergi înainte, bucură-te de moartea care îţi va aduce nu ce speri, ci altă noapte, mai adâncă, noaptea neantului»" (Manuscrisul C, p. 253).

Am fi tentaţi să credem că e teama de moarte care vorbeşte aici. Dar, înainte de a împlini vârsta de 4 ani, Tereza-copil, în accesele sale de iubire pentru mama şi tata nu le dorea altceva, strângându-i tare în braţe, decât... să moară, ca să se poată bucura de fericirea nesfârşită a cerului. Să se fi schimbat ceva când s-a văzut ea însăşi în pragul morţii? Nu, fiindcă afirma, în Vinerea sfântă, când a prezentat prima hemoptizie (în cursul nopţii, după rugăciunea la mormânt) "speranţa drumului la cer mă îmbată de bucurie". "Aveam pe atunci o credinţă atât de vie, de clară, încât nu mă bucura altceva decât gândul la cer".

Să fie oare atunci teama de lungul drum chinuitor spre moarte ("nu moartea ne înspăimânta, ci felul de-a muri")? Nici aceasta nu e explicaţia, fiindcă dintotdeauna şi-a dorit să moară martiră cu trupul şi sufletul, pentru Isus, iar personajul pe care-l întruchipa într-una din fotografii era Ioana d'Arc. Şi chiar dacă ar fi avut de parcurs o viaţă îndelungată, nu şi-ar fi dorit altceva decât să moară "zdrobită de iubire". Adoraţia pentru martirii creştinismului se vădeşte de altfel în temeritatea de care dă dovadă în cursul vizitei la Colosseum sau în catacombe, unde ajunge la mormântul sfintei Cecilia: "Totul la ea mă încântă, mai ales abandonarea de sine, încrederea nelimitată care au făcut-o să invirgineze sufletele care nu doriseră niciodată alte bucurii decât cele ale prezentului..." Abandonare de sine şi încredere nelimitată - iată care aveau să fie şi treptele speranţei sfintei Tereza. De aici îşi trage forţa sufletul ei în noaptea încercării; aici e argumentul care face credibilă bucuria cu care întâmpină moartea şi-şi depăşeşte întunericul: faptul că Isus a îngăduit aceasta.

Explicaţia este că întunericul prin care trece nu este al său, ci e proba la care a supus-o Mirele şi ea a suportat-o, fiindcă a simţit tot timpul binecuvântările lui: "Dacă bunul Dumnezeu nu i-ar fi dăruit din abundenţă razele binefăcătoare, mica lui floare niciodată n-ar fi putut să se aclimatizeze pe pământ, era încă prea slabă pentru a suporta ploile şi furtunile; avea nevoie de căldură, o dulce rouă, adieri de primăvară - niciodată nu i-au lipsit aceste binecuvântări, Isus a făcut-o să le descopere chiar sub ninsoarea încercărilor!" (Manuscrisul A, p. 40), iar încercările nu i-au lipsit: moartea mamei, celelalte despărţiri, atât de dureroase, apoi refuzul de a fi primită in Carmel ("o copilă doreşte să intre la 15 ani în Carmel", lucru nemaiauzit până atunci, ca de altfel şi gestul temerar de a-i vorbi însuşi Sfântului Părinte papa, în ciuda tuturor interdicţiilor), apoi - în fine, voalul dar şi austeritatea Carmelului cu despărţirea de "Regele" său, propriul tată, în favoarea Mirelui său dintotdeauna - Isus; moartea tatălui, dificultăţile vieţii de zi cu zi în Carmel.

Dar tocmai de aici îşi extrage sfânta Tereza forţa: "Când nu aştepţi decât suferinţa adâncă şi deplină, cea mai neînsemnată bucurie devine o surpriză neaşteptată... şi apoi suferinţa ajunge o bucurie neasemuită dacă o cauţi ca pe comoara cea mai de preţ" (Manuscrisul C, p. 260), iar în altă parte (Manuscrisul A, p. 207): "Ştiu să găsesc mereu mijlocul de a fi fericită şi de a-mi valorifica mizeria... fără îndoială aceasta îi e pe plac lui Isus, fiindcă el pare că mă încurajează pe acest drum"... sau, comentând felul în care Dumnezeu pune credinţa la încercare pentru cei din intimitate (la nunta din Cana Galileii, la învierea lui Lazăr) sfânta Tereza spune: "Astfel a înfăptuit Isus şi cu mica sa Tereza: după ce a pus-o mult timp la încercare, i-a îndeplinit toate dorinţele inimii..." (Manuscrisul A, p. 174).

Ca să treacă prin noaptea disperării, Tereza avea speranţa, iubirea şi credinţa: chiar dacă a fost "lipsită de bucuria credinţei", ea ştia că preţioase înaintea Mirelui său erau faptele credinţei - ca să poată străbate întunericul. Un comentator al vieţii sfintei se întreba oare ce a făcut-o să reziste fără să cadă în cea mai adâncă şi irevocabilă disperare în cursul atâtor încercări. Ea se dăruise însă atât de complet lui Dumnezeu, cu atâta simplitate, ca un copil, cu atâta iubire, cu atâta statornicie, încât cel care lupta în ea nu era ea însăşi, ci Dumnezeu, cel care o susţinea nu era caracterul său, ci Duhul Sfânt, cel care iubea în ea şi prin ea era Mirele ei, Isus.

Speranţa nu poate fi despărţită nici de iubire şi nici de credinţă. Fără speranţă, credinţă şi iubire, evanghelia lunecă în moralism: Isus devine un educator moral, ascultarea -conformism, fidelitatea - puritate legală, credinţa - ideologie, a predica evanghelia înseamnă propagandă, spiritualitatea înseamnă încredere în propriile forţe şi omul se face pe sine Dumnezeu, iar religia, un instrument politic. Genul uman a mai trecut prin aceasta de nenumărate ori în istoria sa.

Poate cel mai trist episod din Biblie este Eccleziastul: "...O generaţie trece, alta vine şi pământul rămâne veşnic în picioare..." "Ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut, se va mai face; nimic nou nu este sub soare". Noutatea o aduce evanghelia: Isus este cel care înnoieşte lumea. Şi astfel, înveşmântat în dimineaţa pură a mântuirii, liber de păcat, pământul îşi reîncepe drumul sub stele. Sub stelele care poarta înscris, în forma T-ului centurii şi spadei constelaţiei Orion, numele sfintei Tereza. Fiindcă veşmânt şi spadă şi lumină sunt speranţa, credinţa şi iubirea pe care faptele sale ni le dăruie mereu. Ca să ne aducem aminte că în noi, cu noi şi pentru noi este Dumnezeu.

Dr. Ecaterina Hanganu

¹ Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Istoria unui suflet, Bucureşti, Editura "Pauline", 2003.

lecturi: 8.