Pelerinajul apostolic în Franţa

O rezervă de apă subterană

de Alain Besançon, membru al Institut de France

Fecioara Maria i-a poruncit Bernadetei să sape într-un punct precis. Un izvor a ţâşnit şi nu se va termina niciodată. În terenul la prima vedere aşa de uscat şi steril al Franţei creştine, vizita papei Benedict al XVI-lea a făcut să apară o rezervă de apă subterană a cărei prezenţă nu se bănuia şi nici abundenţa ei. Aşa merg lucrurile în Biserică: mereu neaşteptate şi surprinzătoare.

Se spune adesea că acest pontif este lipsit de carismă în comparaţie cu predecesorul său care avea multă carismă, cu un stil pe care mass-media îl recunoşteau. Mie mi se pare că are la fel de multă carismă, dar de un alt gen. L-am văzut la Elizeu, în Collège des Bernardins, la Institut, calm, simplu, ordonat, cu o distincţie intelectuală evidentă, în contrast cu mulţi interlocutori ai săi. Diferenţa de nivel era mare. Avea şi o sănătate bună, mersul sigur, vocea clară şi bine aşezată, în bună formă, ceea ce i-a permis să aibă un program extenuant.

Dar ce anume a spus?

Primele sale cuvinte, în avion, adresate ziariştilor, sunt răspunsuri concise, clare, profunde. Cu privire la laïcité, acest termen francez intraductibil în orice altă limbă, a spus: "Este un rod al credinţei, deoarece credinţa creştină era, încă de la început, o religie universală, aşadar neidentificabilă cu statul, şi prezentă în toate statele". Şi cu privire la autorizarea liturgiei antice: "Acest motu proprio este pur şi simplu un act de toleranţă, cu un scop pastoral, pentru persoane care au fost formate în această liturgie, o iubesc, o cunosc şi vor să trăiască împreună cu această liturgie". Cuvinte pe cât de evanghelice pe atât de simple.

Există multe comentarii cu privire la întâlnirea sa cu Sarkozy. Cele două discursuri dintr-un punct de vedere literar sunt diferite şi cel mai bun discurs nu este cel al preşedintelui, însă ideea este clară: "laicitatea pozitivă" este ceva care se apropie de separarea americană dintre Biserici şi stat: separare riguroasă, dar care nu-i împiedică pe preşedinţii americani să vorbească împreună cu autorităţile religioase, să privească spre ele cu bunăvoinţă, să le ceară sfaturi şi ajutor. Preşedintele vrea să termine cu invidia geloasă, meschină şi uneori fanatică, de tip francez, în folosul "tuturor religiilor, în special al celei creştine". Biserica din Franţa nu cere nimic altceva. Se speră că acest climat bun să se instaureze în mod durabil.

Deputatul socialist Vals i-a reproşat papei că înlocuieşte domeniul social cu acela religios. Afirmaţia uimeşte. Faptul că socialiştii vor să înlocuiască domeniul religios cu acela social, că încearcă să facă asta de două secole, asta este problema lor. Cu excepţia primarului de Paris, ei au făcut-o pe snobii în privinţa vizitei. Păcat.

Uimeşte faptul că papa, în toate intervenţiile sale, a evitat stilul protocolar, clişeul, formula goală, retorica clericală, demagogia emoţiei. A vorbit mereu din cel mai înalt punct de vedere. S-au plâns de faptul că nu era "înţeles de toţi", că nivelul era prea înalt pentru public. Însă, tocmai pentru că respecta publicul, pentru că avea încredere în capacitatea de înţelegere a oamenilor, în raţiunea lor, el a vorbit aşa. Toate intervenţiile lui au fost de înalt răsunet. S-a adresat în acelaşi mod tinerilor şi tinerelor de pe Esplande des Invalides, la izvoarele de la Lourdes, "tinerilor" şi intelectualilor invitaţi la Bernardins.

Acestora din urmă le-a oferit o splendidă lecţie de istorie a gândirii monastice, cultă, bogată în citate, şi mai curând din partea câtorva invitaţi se simţeau unele perplexităţi, deoarece nu ştiau că teologia poate să ajungă la asemenea înălţimi şi pentru că nimeni nu-i învăţase bazele ei. Aceşti intelectuali au descoperit că nu sunt chiar aşa de intelectuali.

La Lourdes, papa era în mijlocul poporului, prunci, copii, bolnavi, la devoţiunea spontană şi simplă. Şi ei au avut drept la o învăţătură riguroasă, chiar dacă în faţa acestor bărbaţi şi a acestor femei papa a lăsat să vorbească în mod liber inima lui. Era mai uşor pentru că era venerată Maria, pe care papa o iubeşte mai presus de orice, şi Bernadeta. Le-a explicat şi episcopilor că există puncte, cum ar fi indisolubilitatea căsătoriei, asupra cărora nu se poate prospecta nici o concesie de principiu. Le-a cerut un pic de bunăvoinţă faţă de tradiţionalişti. I-a asigurat de afecţiunea sa.

Acum sărbătoarea s-a terminat. Papa a plecat şi Biserica din Franţa se află în faţa ei însăşi. Ştie că este mai curând izolată, uneori rătăcită. Transmiterea credinţei către noile generaţii este dificilă. Până la urmă, câţi cred în viaţa veşnică, în înviere, sau pur şi simplu în Dumnezeu? Poporul catolic şi clerul scad cât priveşte numărul. Episcopatul formează un corp omogen, dar care ar putea să fie mai deschis spre societatea civilă, spre laicii catolici şi spre exterior. În această lume venirea papei a adus o mare adiere de aer proaspăt. Nu ştim dacă bobul de grâu aruncat de semănător va încolţi şi va da rod. Kant asemăna predica sterilă a preoţilor cu un "masaj" spiritual al cărui efecte au durată scurtă. Adesea, după evenimente mari, entuziasmul scade şi obişnuinţele se impun din nou. Să nu ne pierdem speranţa. Mulţi botezaţi nu-şi mai amintesc de credinţă, ei cred că au respins-o, dar dintr-o dată descoperă că au mai multă credinţă decât credeau ei înşişi. În acelaşi fel, nu s-a reuşit să se smulgă complet credinţa din poporul francez, în pofida eforturilor îndârjite ale atâtor duşmani sau falşi prieteni ai Bisericii. Venirea papei a revelat, cu uimire bucuroasă sau plină de ciudă din partea opiniei publice, că botezul milenar al Franţei nu şi-a epuizat efectele sale.

(După L'Osservatore Romano, 19 septembrie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 31.