Împotriva obişnuinţei, provocarea cea mai dificilă

Istorii de convertire: de la Augustin la Saul

de Gianfranco Ravasi

J'ai pleuré et j'ai cru: "am plâns şi am crezut". Erau suficiente aceste două verbe lui Chateaubriand pentru a descrie în Génie du Christianisme (1802) convertirea care de la raţionalismul sceptic l-a readus la credinţa din copilărie. Şi lui Isus, în prima, lapidara sa predică publică i-au fost suficiente două verbe pentru a zdruncina conştiinţa auditorilor săi: Metanoèite kài pistèuete, "convertiţi-vă şi credeţi!" (Mc 1,15). Verbul grec al convertirii era semnificativ, deoarece cerea un fel de răsucire a lui noůs, adică a mentalităţii care trebuia să opteze pentru o nouă viziune a vieţii şi a fiinţei (verbul şi substantivul relativ răsună de 56 de ori în paginile Noului Testament).

Mai mult de factură "spaţială", dar analog din punct de vedere semantic, era termenul pe care Scripturile ebraice l-au selecţionat: shûb, adică "a se întoarce", inversând ruta greşită, cuvânt redat de vechea versiune biblică greacă a Septuagintei cu un pregnant epistrofè, semn al unei cotituri radicale. Şi minunata parabolă numită "a fiului risipitor" este aproape scenariul de film al unei pervertiri a parcursului vieţii şi al "întoarcerii" în sine şi spre casa părintească părăsită înainte (a se citi Lc 15,11-24).

La galeria de portrete de convertiţi pe care ziarul nostru le propune în această perioadă, am vrea să adăugăm, aşadar, o reflecţie cu caracter general despre un fenomen care adesea a avut influenţă nu numai asupra vieţii personale a multor persoane, ci chiar şi asupra istoriei omenirii. Desigur, convertirile au tipologii diferite şi pot să primească denumiri antitetice în funcţie de diferitele perspective: de fapt, poate să fie o convertire care este astfel pentru creştini, dar devine "apostazie" pentru o altă confesiune de credinţă. Există şi cotitura politică, însă care adesea lasă o urmă de suspiciune şi chiar poate fi calificată sub termenul realist de "oportunist". Există transformarea ideologică de la o concepţie filozofică la alta (în filozofie este şi procedura de "convertire logică", ilustrată deja de Aristotel).

Dar "convertirea" prin excelenţă rămâne cea religioasă. Ea poate să semnaleze trecerea de la ateism sau de la indiferenţa agnostică la primirea divinului şi a transcendenţei conform unui Crez particular. Dar poate să fie şi reluarea arzătoare a unei credinţe pierdute sau întunecată de obişnuinţă: "Convertirea cea mai dificilă - scria un autor spiritual, Louis Evély, în eseul C'est toi cet homme - este aceea la care cu toţii suntem chemaţi, în cadrul religiei noastre".

Şi este interesant de notat că unul dintre cei mai originali teologi ai secolului trecut, al cărui discipol am avut noroc să fiu, iezuitul canadian Bernard Lonergan (1904-1984), în opera sa Method in Theology (1972), considera categoria triplă a convertirii - intelectuală, morală şi religioasă - ca structurală în însăşi epistemologia teologică, după o gradaţie progresivă de orizont, dar şi după o împletire indisolubilă. Oricum, la izvorul convertirii religioase există teofania: este un act din afara creaturii care, prin medieri de diferit gen, provine de la Dumnezeu. Este ceea ce în mod teologic este definit de sfântul paul ca "har", chàris în greacă, de unde se naşte charitas latin, adică actul de iubire divină.

Este sugestivă fraza Apostolului care se uimeşte el însuşi de afirmaţia profetică pe care construieşte declaraţia sa: "Isaia îndrăzneşte să spună: Am fost găsit de cei care nu mă căutau (spune Domnul), m-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de mine" (Rom 10,20). Am putea reevoca, în acest sens, intuiţia unui vestit teolog protestant: distrugând cu o singură literă celebrul moto cartezian, Karl Barth a sintetizat astfel orice naştere la credinţă: Cogitor, ergo sum, "sunt gândit («iubit» conform limbajului biblic), deci sunt".

Primatul harului divin nu eludează desigur libertatea celui chemat care poate să se sustragă sau să încetinească timpurile convertirii. Este semnificativ parcursul altui convertit celebru din istorie, Augustin. Fascinaţia ideologiei, atracţia plăcerii, exigenţele succesului îl reţin îndelung în mlaştina unei existenţe plăcute dar nesatisfăcătoare. Însă la sfârşit glasul lui Ambrozie, convingătorul episcop de Milano, şi epifania divină ascunsă sub un glas de copil care-l invită: Tolle, lege; tolle, lege!, îl duc să ia în mână şi să citească acel cod din epistolarul paulin pe care viitorul sfânt îl deschide la un apel decisiv: "Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i împlini poftele" (Rom 13,13-14).

Era vara anului 386: astfel se năştea unul dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii, înmugurea acea capodoperă care vor fi Confesiunile, istoria unei convertiri, se deschidea itinerarul ideal al unuia dintre geniile omenirii şi se schiţa şi modelul oricărei convertiri, aşa de împletită cu alegerea mistică a episcopului de Hippona încât l-a făcut apoi să-i desemneze conversi pe călugări în profesiunea lor de viaţă călugărească. Desigur, atâţia alţii sunt convertiţi emblematici, începând de la păcătoasa din evanghelie sau de la Zaheu, trecând prin Francisc de Assisi sau Ignaţiu de Loyola, până la Manzoni al italienilor.

Multe vor fi convertirile mai modeste şi ascunse care-i vor implica şi pe cei care trec de la o credinţă la alta. Dar pentru toţi va răsuna mereu acel avertisment al lui Cristos: "Convertiţi-vă!", destinat şi celui care frecventează locurilor de cult şi se consideră un credincios care nu are nevoie de convertire. Doi teologi francezi importanţi din secolul al XX-lea, Jean Daniélou şi Yves Congar, pe căi diferite, ajungeau la aceeaşi concluzie: "Un creştin nu este decât un păgân pe calea convertirii (...) Bisericile noastre sunt încă pline de păgâni care merg la Liturghie".

Pentru tradiţia creştină prototipul prin excelenţă al convertitului rămâne, oricum, figura lui Paul. El reevocă, autobiografic, în mod aluziv în scrisorile sale, experienţa trăită - probabil în anul 32 - pe drumul care-l ducea la Damasc.

Astfel, scriind creştinilor din Filipi, recurge la un fulgerător verb grec, katelèfem, adică "am fost cuprins, cucerit, înfrânt" de Cristos (3,12). În alte texte din epistolarul său se mulţumeşte să indice o diviziune clară între un "înainte" şi un "după", linie de demarcaţie între persecutorul şi apostolul lui Cristos (Gal 1,11-17; Fil 3,3-17; 1Tim 1,12-16): nu întâmplător, în vestitul său oratoriu Paulus, muzicianul Felix Medelssohn-Barholdy va pune doi başi diferiţi pentru a interpreta rolul lui Paul înainte şi după convertire.

Pe corinteni îi întreabă simplu cu o întrebare retorică: "Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?" (1Cor 9,1) şi confirmă: "Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie" (1Cor 15,8). Sau, referindu-se la un simbol luminos (pe care-l vom relua apoi), aminteşte că "Dumnezeu a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos" (2Cor 4,6). Maximul pe care reuşim să i-l smulgem este ceea ce mărturiseşte galatenilor: "Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva. Şi fără să urc la Ierusalim, la cei care erau apostoli înaintea mea, am mers în Arabia, apoi m-am întors din nou la Damasc" (1,15-17).

Dacă vrem să ştim ceva mai mult din ceea ce s-a întâmplat pe acel drum spre capitala siriană (devenit emblemă a convertirilor: să ne gândim numai la opera Spre Damasc a dramaturgului suedez August Strindberg), trebuie să recurgem la cel care - măcar pentru o anumită perioadă a vieţii sale - a fost însoţitorul apostolului în călătoriile sale misionare, adică sfântul Luca.

Ei bine, el în a doua sa operă, Faptele apostolilor, de trei ori relatează cotitura radicală care a făcut din Paul un misionar al acelei "secte" pe care el voia s-o distrugă cu zel până în teritoriul Siriei. De fapt, Luca aminteşte că el avea cu sine "scrisori" ale marelui preot de la Ierusalim destinate comunităţilor ebraice din Damasc pentru ca să se angajeze în blocarea noii erezii care era denumită (de mai multe ori în Fapte) cu sugestivul cuvânt "Cale".

Prima relatare este în capitolul 9 şi este la persoana a treia. Sunt două acte. Pe de o parte, există întâlnirea lui Paul cu Isus şi apoi cu un membru al comunităţii creştine din Damasc cu numele Anania, care nu numai că-l întâlneşte primindu-l ca pe un frate, dar îl eliberează şi de orbirea cauzată de strălucirea viziunii. Pe de altă parte, este de acum apostolul care "îndată a început să predice în sinagogi despre Isus, că el este Fiul lui Dumnezeu" (v. 20). Dar să ne oprim un moment la experienţa iniţială a întâlnirii, pe care Luca o prezintă cu imaginile unei viziuni, asemănătoare cu acelea care sunt presărate în Biblie şi care au ca destinatari, de exemplu, pe patriarhul Iacob sau pe profeţii Ezechiel şi Daniel. Iată cuvintele evanghelistului: "Dintr-o dată, l-a învăluit o lumină din cer. Căzut la pământ, a auzit un glas care-i spune: Saul, Saul! De ce mă persecuţi? El a răspuns: Cine eşti, Doamne? El i-a zis: Eu sunt Isus pe care tu îl persecuţi" (9,3-5).

Cum este clar, nu se vorbeşte de o cădere de pe cal aşa cum îi va plăcea iconografiei succesive să-şi imagineze (cine nu-şi aminteşte de pictura celebră a lui Caravaggio în Santa Maria del Popolo la Roma?), ci de o străfulgerare care-l face să se împiedice şi să cadă la pământ. Există un element interesant în acel dialog dintre Saul (care este numele ebraic al apostolului şi care vrea în mod ideal să marcheze trecutul său, destinat acum să moară împreună cu "omul vechi", pentru a folosi o cunoscută expresie paulină) şi glasul lui Cristos. Saul mergea la Damasc pentru a-i pune în lanţuri pe discipolii lui Isus; Cristos se identifică cu ei: "Eu sunt Isus pe care tu îl persecuţi".

Aşa cum a afirmat Benedict al XVI-lea în discursul său de deschidere a anului paulin, Cristos stabileşte o legătură de identitate cu Biserica, trupul său. Şi este la fel de semnificativă o notă aparent marginală dar probabil aluzivă: Saul rămâne orb timp de trei zile (9,9) şi când este botezat se spune că ochii lui se luminează şi el "se ridică": ori verbul grec anàstas, "a se ridica", este acelaşi care e folosit în Noul Testament pentru învierea lui Cristos. În locul celor trei zile întunecate ale mormântului intră ridicarea luminoasă a învierii-renaşterii: în Scrisoarea către Romani Paul va descrie botezul în mod asemănător, conform schemei "înmormântării-învierii" lui Cristos (6,3-9).

Am spus că sunt trei relatări ale lui Luca despre această aventură spirituală radicală trăită de apostol. Să rezervăm câteva cuvinte şi celorlalte două. În capitolul 22 din Fapte, relatarea este la persoana întâi. Suntem în templul din Ierusalim şi Paul urmează să fie linşat de vechii săi coreligionari. Însă comandantul cohortei romane din acel loc îl scoate din mulţime şi-l duce în fortăreaţa Antonia, unde îi permite să ţină un discurs poporului care continuă să-l preseze. În ebraică Paul povesteşte autobiografic evenimentul de pe drumul Damascului, mergând pe urmele primului text din Fapte. Însă el subliniază acum că însoţitorii săi de călătorie "au văzut lumina, dar nu au auzit glasul celui care-mi vorbea", spre deosebire de prima relatare ("auzeau glasul dar nu vedeau pe nimeni" 9,7). Deci e vorba de o experienţă care are ceva ecou extern, dar care rămâne profund personală şi interioară. De aceea, au existat unii critici care au vorbit în mod "raţionalist" de halucinaţie.

În realitate, menţionarea explicită a personajelor implicate (chiar cu nume proprii, cum ar fi Iuda care-l găzduieşte pe Paul la Damasc în casa sa pe "calea Dreaptă" sau Anania pe care l-am citat) atestă realismul unui eveniment care este confirmat, aşa cum se spunea, şi de o a treia mărturie. Ea este prezentă în Fap 26,12-23. Acum apostolul este în arest la guvernatorul roman Festus în oraşul Cezareea Maritimă, reşedinţa înalţilor funcţionari imperiali din Palestina (să ne amintim că aici se va desfăşura şi evenimentul cu centurionul Corneliu, descris în capitolul 10).

În vizită oficială în acel oraş de coastă se prezintă perechea princiară a lui Agripa al II-lea, descendent al regelui Irod, şi a surorii sale Berenice care era şi concubina lui incestuoasă. Ei bine, în faţa lor Paul - aşteptând să fie transferat la Roma pentru procesul de apel cerut de el ca şi cetăţean roman - repetă istoria convertirii sale la creştinism.

Substanţa evenimentului este tot aceeaşi, dar apar şi câteva variaţiuni şi noutăţi. Astfel, nu intră în scenă Anania; la pământ cad şi însoţitorii de călătorie şi nu numai Paul; în mod curios Cristos citează un proverb grecesc, atestat şi de scriitorii Euripide şi Pindaro, care însă este spus de glasul divin în ebraică: "Greu este pentru tine să dai cu călcâiul în ţepuşă" (26,14). Imaginea este puternică şi vie şi este luată din lumea agricolă: ţăranul stimulează animalul de povară cu un ţepuşă ascuţită.

Însă cuvintele lui Cristos, în această relatare, merg mai departe şi schiţează viitoarea misiune a apostolului, "slujitor şi martor", aceea de "a deschide ochii (evreilor şi păgânilor, exact cum i se întâmplase lui Paul însuşi), să-i întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor şi moştenirea" mântuirii (26,18). Acestea sunt ultimele cuvinte ale lui Cristos prezente în întreaga operă a lui Luca, un sigiliu minunat pus pe istoria unui convertit, care toată viaţa lui şi cu toată existenţa lui va mărturisi acele cuvinte ale lui Isus citate de noi la începutul reflecţiei noastre: "Convertiţi-vă şi credeţi!".

(După L'Osservatore Romano, 3 august 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 54.