"Humani generis unitas" nu a fost deloc ascunsă

Primul număr din august al broşurilor "La Civiltà Cattolica" conţine un articol despre Humani generis unitas, enciclică a lui Pius al XI-lea despre rasism, nepublicată vreodată. Propunem bucăţi mari din articolul amintit.

de Giovanni Sale

Schiţa enciclicii Humani generis unitas, împotriva rasismului, a fost comisionată de către Pius al XI-lea în iunie 1938 iezuitului american John LaFarge, dar din cauza câtorva evenimente şi, mai ales, datorită morţii papei, nu a apărut niciodată.

Publicistica a fabulat mult cu privire la nepromulgarea acestui text: conform unora, la moartea pontifului, el ar fi fost chiar furat de pe biroul său şi apoi distrus. Legende cărora istoricii serioşi nu le-au dat niciodată importanţă. Textul enciclicei a fost publicat în anul 1995 de Georges Passelecq şi de Bernard Suchecky. Protagonistul central al acestui eveniment este părintele LaFarge, redactorul revistei "America" şi întemeietor al Catholic Interracial Council. El, în luna mai 1938, când s-a îmbarcat spre Europa din motive de studiu, nu-şi imagina desigur că va primi de la papa personal misiunea să scrie o enciclică împotriva rasismului.

(...) "Am fost primit de Sfântul Părinte - se scrie în autobiografie - cu multă cordialitate. Nu am întârziat să înţeleg că voia să discute despre chestiuni referitoare la nazism, care în Italia şi în Germania erau la ordinea zilei. Mi-a spus că nu făcea altceva decât să se gândească iar şi iar la acea problemă şi că era tot mai convins că rasismul şi naţionalismul se confundă". Papa i-a spus, de asemenea, că a citit lucrarea împotriva rasismului, intitulată Interracial justice, şi că o consideră interesantă; a adăugat că ea era cea "mai pertinentă" din ceea ce a citit el despre acest subiect. "Ceea ce-i plăcuse din cartea mea - comenta iezuitul - era faptul că am tratat despre subiect din punct de vedere spiritual şi moral şi că, de altfel, m-am străduit să confrunt doctrina catolică fie cu legea naturală, fie cu experienţa concretă pentru a încerca să schiţez câteva concluzii practice". Audienţa avea loc într-un moment foarte special în privinţa raporturilor dintre Sfântul Scaun şi Guvernul fascist: de fapt, la 14 iulie era publicat manifestul oamenilor de ştiinţă fascişti despre rasă, voit şi autorizat de Mussolini personal. În felul acesta, fascismul se alinia la nazismul german în materie rasială şi eugenetică, întărind astfel, din punct de vedere ideologic-politic, convergenţa între cele două mari guverne totalitare. Manifestul a fost imediat catalogat de papa ca o formă de apostazie de la credinţa creştină: "Nu mai este - a spus el unui grup de surori ale Cenacolului la 15 iulie - numai una sau cealaltă idee greşită; tot spiritul doctrinei este contrar credinţei lui Cristos".

Din jurnalele şedinţelor de la Civiltà Cattolica ştim că pontiful în acea perioadă i-a cerut directorului ca revista noastră să se ocupe de aceste teme, condamnând în mod explicit doctrinele "naţionalismului exagerat", a noii eugenetici şi a teoriilor rasiste ca fiind contrare legii naturale şi doctrinei creştine. După puţine zile a avut loc întâlnirea dintre Pius al XI-lea şi părintele LaFarge, în decursul căreia papa i-a încredinţat iezuitului american misiunea de a scrie o enciclică despre aceste teme foarte urgente. Într-o scrisoare confidenţială din 3 iulie 1938 adresată părintelui Jospeh A. Murphy, părintele LaFarge descria astfel audienţa cu Pontiful: "S-a întâmplat că papa, după ce mi-a impus să ţin secret, mi-a poruncit să scriu un text al unei enciclice destinată Bisericii Universale despre tema pe care el o considera cea mai fierbinte din acel moment. A spus că el i-a fost trimis de Dumnezeu, chiar în momentul în care căuta pe cineva pentru a-i încredinţa acea misiune (...). Spuneţi cu mare simplitate, a adăugat el, ceea ce aţi spune dacă aţi fi dumneavoastră papă (...). Atunci mi-a expus tema în linii mari, metoda pe care s-o urmez şi principiile pe care să le respect". Apoi a spus că va scrie el însuşi părintelui general pentru a-l informa.

Părintele Wlodzimierz Ledóchiwski, informat despre misiunea delicată încredinţată iezuitului american, aşa de puţin obişnuit cu ambientul roman, a comentat-o în mod lapidar, spunând cu un ton îngrijorat: "The Pope is mad", adică, traduce sursa noastră, papa este "un pic nebun". În orice caz, a făcut orice pentru ca părintele LaFarge să poată lucra liniştit şi în cel mai mare secret. Dacă se afla acest lucru - a spus el - "toate guvernele din Europa în interval de douăzeci şi patru de ore ar trimite o cantitate de persoane în Vatican pentru a aduce punctul lor de vedere". A ascultat şi cererea lui de a merge la Paris ca să poată lucra netulburat. Din această scrisoare mai aflăm că el a numit "doi cercetători" ca şi colaboratori ai părintelui LaFarge: unul, germanul Gustav Gundlach, profesor de morală la Gregoriana şi antipatic, datorită ideilor sale antinaziste, guvernului Celui de-al Treilea Reich; celălalt, părintele francez Gustave Desbuquois, director al "Action populaire" la Vanves, în periferia Parisului.

În pofida căldurii sufocante a verii pariziene, iezuiţii au dus înainte cu dăruire şi rapiditate "misiunea dificilă" încredinţată lor. La sfârşitul lunii septembrie ea era deja terminată şi pregătită să fie predată în Vatican. (...) Cu toate că părintele gene ral i-a sugerat să se întoarcă din Franţa în Statele Unite, încredinţând altora transmiterea textului, părintele LaFarge a considerat că e mai bine să meargă el însuşi la Roma şi să-i încredinţeze brevi manu lucrarea (...) ştim că la sfârşitul lunii septembrie părintele LaFarge era deja la Roma şi stătea la Curia generală. La 26 septembrie, împreună cu părintele general şi cu membrii Curiei, după cină, a ascultat la radio discursul delirant pe care Hitler l-a făcut la Sportspalast din Berlin. De la Roma, odată ce a terminat ceea ce considera că este misiunea sa, părintele LaFarge a ajuns la Paris şi apoi la Boulogne pentru a se îmbarca spre Statele Unite: aceasta a avut loc la 1 octombrie. Motive familiare (o boală gravă a fratelui) l-au făcut să se întoarcă în patrie cât mai repede, lăsând ca părintele general să încredinţeze lui Pius al XI-lea textul schiţei enciclicei.

(...) Rezultă clar că schiţa enciclicei a fost redactată ţinând cont nu numai de studiile cele mai recente (şi din cadrul necatolic) despre chestiunea delicată, ci şi de ultimele pronunţări magisteriale în materie de condamnare a naţionalismului şi a rasismului, dând atenţie de asemenea şi dezvoltării concrete a faptelor, în special în Italia: de fapt, începând din primele zile ale lunii septembrie au fost adoptate de guvernul fascist, în materie rasială, măsuri tot mai discriminatorii şi de desfiinţare a libertăţii, menite să-i lovească mai ales pe evrei, inclusiv pe cei de cetăţenie italiană. Papa, în diferite circumstanţe, vorbise despre chestiunea rasială: la 28 iulie, în timpul unei audienţe generale, se întreba uluit "cum de Italia a avut nevoie să imite Germania" în materie rasială. Acest discurs i-a displăcut foarte mult lui Mussolini - gelos de propria originalitate în această materie şi convins că nu datorează nimic prietenilor săi nazişti, sub profilul ideologic - şi ierarhilor regimului. Cuvintele papei au dat naştere unui incident diplomatic între Sfântul Scaun şi regimul fascist, care a fost soluţionat la 16 august prin semnarea unui document comun, cu care statul se angaja să continue în materie rasială fără a aduce înrăutăţire grupurilor străine, "ci numai cu aplicarea obligatorie a criteriilor discriminatorii oneste", în timp ce Biserica se obliga să nu trateze despre această materie nici în presa catolică, nici în predici sau discursuri publice. Însă, atunci când începând din prima săptămână a lunii septembrie au început să fie promulgate măsuri rasiale împotriva evreilor, Pius al XI-lea a fost constrâns să intervină direct. La 7 septembrie, a doua zi după promulgarea ordinului de expulzare a evreilor din şcoala publică, vorbind unui grup de pelerini belgieni, a spus că antisemitismul nu era compatibil cu doctrina creştină. "Nu, nu e posibil - a spus el - să participe creştinii la antisemitism. Recunoaştem fiecăruia dreptul de a se apăra, de a asuma mijloacele pentru a se ocroti împotriva a tot ceea ce ameninţă interesele sale legitime. Dar antisemitismul este inadmisibil. Noi suntem semiţi din punct de vedere spiritual".

Acest discurs, care conţinea în sine fie elemente de noutate absolută, cum ar fi condamnarea explicită a antisemitismului, fie elemente legate de tradiţia anti-iudaică (dreptul statului creştin de a se apăra împotriva atacurilor iudeilor), a fost divulgat pe larg în ţările francofone; el a fost desigur meditat de "redactorii parizieni" şi de fapt ambele elemente citate au fost primite în schiţa enciclicei. Schiţa, redactată în franceză, era însoţită de alte două documente: o scurtă scrisoare adresată revizorilor iezuiţi şi o schemă care ilustra conţinutul schiţei şi criteriile urmate în redactarea ei. Scrisoarea fixa câteva puncte care trebuiau respectate în cazul în care se voia reorganizarea sau modificarea textului: în primul rând se recomanda să se intervină asupra primei părţi în cazul în care se voia "scurtarea documentului", chiar dacă această muncă trebuia făcută în aşa fel încât să nu strice articularea complexă a conţinutului său; apoi se sublinia, ca o specificare, că în prima parte sunt aşezate fundamentele, adică principiile teoretice, ale celei de-a doua părţi, considerată cea mai importantă; în sfârşit se preciza: "În orice caz, există rugămintea de a nu se atinge paragrafele 126-130 (despre diversitatea raselor). Chiar şi cele mai mici detalii din aceste paragrafe sunt de importanţă extremă (...). De asemenea, ele sunt răspunsul cel mai direct şi cel mai precis la dorinţele Sfântului Părinte". În al doilea document erau prezentate criteriile de ordin religios, cultural şi pastoral care i-au inspirat pe redactori în determinarea conţinutului enciclicei. Unele dintre ele sunt prezentate şi în scrisoarea pe care părintele LaFarge o va adresa apoi papei. Acest document ne ajută să înţelegem mai bine în ce orizont teologic-cultural s-au mişcat redactorii săi (...).

Aşa cum am spus, schiţa enciclicei a fost publicată de un editor francez în anul 1995; după ea au urmat alte ediţii în diferite limbi. Copia păstrată în arhiva revistei noastre este redactată în franceză şi este în mod substanţial asemănătoare cu aceea publicată deja (...). Desigur partea cea mai relevantă a enciclicei este partea a doua, îndeosebi capitolul scurt dedicat evreilor şi condamnării antisemitismului: "Cei careu au înălţat rasa pe acest piedestal uzurpat au adus un rău serviciu omenirii. Deoarece nu au făcut nimic pentru a merge spre unitatea spre care tinde şi aspiră omenirea", dimpotrivă aceste teorii au fixat noi bariere între cetăţenii aceluiaşi stat, pentru că sunt consideraţi inferiori din punct de vedere rasial. Această teorie despre purificarea rasială "ajunge să fie numai luptă împotriva evreilor; luptă care nu diferă nici prin diferitele motive, nici prin metode - decât prin cruzimea sistematică - de persecuţiile exercitate pretutindeni împotriva evreilor încă din antichitate" (...).

În pofida acestei denunţări puternice împotriva antisemitismului şi a persecuţiei legale a evreilor din Europa, pentru redactorii enciclicei exista o aşa-numită chestiune ebraică ce ar fi trebuit să fie rezolvată cu umanitate şi simţ de dreptate: "Chestiunea ebraică în esenţa ei nu este o chestiune de rasă, nici de naţiune, nici de naţionalitate teritorială, nici de drept de cetăţenie în stat. Este o chestiune de religie şi, după venirea lui Cristos, o chestiune de creştinism". În aceste cuvinte răsuna tradiţionalul anti-iudaism, nu pentru motive rasiale, ci religioase, prezent într-o bună parte a culturii catolice din acel timp: în realitate, conform acestei teze - afirmată de părintele Gundlach în Lexikon für Theologie und Kirche din 1930, şi susţinută mulţi ani de revista noastră, îndeosebi de părintele Enrico Rosa - ar reveni statului modern să rezolve conform unor criterii parţial discriminatorii, chiar dacă nu violente, problema ebraică, în aşa fel încât evreilor să le fie recunoscut drepturile civile datorate, dar în acelaşi timp să fie tutelată comunitatea creştină de influenţa iudaismului şi de "voinţa nefastă de putere" a unor aderenţi ai săi. Lunga revizuire a schiţei enciclicei din documentaţia consultată de noi rezultă că părintele general nu era pe deplin satisfăcut de munca desfăşurată de cei trei iezuiţi.

Într-o scrisoare trimisă părintelui LaFarge la 17 iulie el îl invita să-şi ia timpul necesar pentru redactarea scrierii şi să fie mai prudent, şi pentru că părintele asistent din Statele Unite îi spusese că el avea intenţia să se întoarcă în patrie cât mai devreme: "Va trebui să se confere întregului - scria generalul - forma voită, ceea ce nu e aşa de simplu: experto crede! (...) construirea frazelor şi întregul document va trebui să corespundă mentalităţii celui care va semna". Această indicaţie nu trebuie subevaluată pentru a înţelege perplexităţile părintelui Ledochowski cu privire la scriere, care probabil că i se părea mai mult un eseu sau un studiu doct de doctrină socială a Bisericii decât o enciclică. La 6 octombrie a trimis o copie a scrierii părintelui Rosa - care s-a interesat mult de aceste probleme în revista noastră - însoţind-o cu un bilet: "Vă trimit Sfinţiei Voastre o copie a lucrării părintelui LaFarge cu rugămintea de a o parcurge şi de a-mi spune, dacă credeţi, dacă poate fi prezentată în această formă Sfântului Părinte ca primă schemă. Mă îndoiesc mult de asta! Dacă Sfinţia Voastră sunteţi prea ocupat, vă rog s-o daţi sub secret părintelui rector Rinaldi". Nici părintele Rosa nu a apreciat mult scrierea şi, deşi era foarte bolnav, s-a apucat imediat de lucru pentru a întocmi o nouă schemă a enciclicei. Agravarea bolii, care l-a dus foarte repede la deces, în ziua de 26 noiembrie 1938, l-a împiedicat să ducă la capăt munca delicată.

(...) Dat fiind faptul că părintele Rosa din cauza bolii lui grave nu a putut să ducă înainte proiectul de a compune o nouă schemă a enciclicei, lucrarea a intrat într-o fază de letargie. Într-o scrisoare de la începutul lunii ianuarie asistentul american îl înştiinţează pe părintele LaFarge că "ceea ce-i stătea la inimă, pentru moment este "suspendat"". Din documentaţia păstrată în arhiva revistei noastre rezultă că enciclica, împreună cu alt material, a fost trimisă în Vatican la 21 ianuarie 1939. Din mărturia unor persoane bine informate se pare că însuşi papa, prin intermediul monseniorului Domenico Tardini, a cerut generalului iezuiţilor trimiterea schiţei enciclicei. Însă acest fapt nu este documentat. "Preafericite Părinte - scria părintele Ledochowski lui Pius al XI-lea - îmi permit să trimit imediat Sanctităţii Voastre schema părintelui LaFarge despre naţionalism şi diferitele note făcute de acelaşi părinte. Părintelui Rosa şi mie ni s-a părut că schema, aşa cum este ea, nu corespunde cu ceea ce Sanctitatea Voastră aţi dorit. Părintele Rosa a început să compună o altă schemă, dar nu avea forţele pentru o astfel de lucrare. Sanctitatea Voastră ştie că suntem mereu la dispoziţia dumneavoastră, foarte bucuroşi că putem să aducem Sanctităţii Voastre vreun mic serviciu. Dacă Sanctitatea Voastră doreşte să se facă o asemenea lucrare, poate că ar fi bine să se urmeze metoda care în alte cazuri s-a dovedit bună, adică: să se facă mai întâi o scurtă schiţă conform indicaţiilor Sanctităţii Voastre pentru a putea compune apoi ultima schemă".

În această scrisoare sunt indicate motivaţiile care au determinat întârzierea (de aproape trei luni) a predării schiţei enciclicei la papa; e vorba de consideraţii de ordin practic, în timp ce nu sunt amintite cele de ordin intelectual, politic şi moral. Conform majorităţii istoricilor - urmând în asta insinuările propuse de părintele Gundlach - părintele Ledochowski, din motive de natură ideologică-politică, ar fi "sabotat" publicarea unei enciclice în mod deschis contrară regimurilor totalitare şi împotriva rasismului, temându-se că ea ar fi ajuns să strice raporturile dintre Sfântul Scaun şi aceste guverne, în realitate raporturi deja foarte tensionate, cu consecinţe şi la nivel juridic-concordatar, făcând astfel jocul diabolic al comunismului internaţional. El, conform acestor cercetători, era convins că în timp ce ar fi fost posibil pentru Biserică să negocieze cu regimurile totalitare un oarecare modus vivendi, dimpotrivă cu regimurile comuniste acest lucru ar fi fost imposibil, din cauza teoriilor materialiste sau atee profesate de ei. Aşa-numita chestiune rasială şi cea a antisemitismului, care erau atât de îndrăgite de papa, erau în schimb pentru el chestiuni secundare, în orice caz nu foarte urgente din punct de vedere politic şi moral.

După părerea noastră, deşi conţine unele elemente adevărate - de fapt nu ne îndoim de anticomunismul părintelui Ledochowski şi de simpatia lui faţă de guvernele autoritare - această interpretare nu ni se pare suficient de susţinută de realitatea bazată pe documente. După părerea noastră, mai ales chestiuni referitoare la structura enciclicei şi modul de a trata unele materii, mai mult decât conţinutul ei (despre puncte specifice), nu l-au convins pe deplin pe părintele general şi pe părintele Rosa, şi l-au făcut pe acesta din urmă să "compună o altă schemă".

Cu promulgarea legislaţiei antirasiale în Italia, alte chestiuni delicate înăspriseră ulterior ciocnirea dintre regimul fascist şi Sfântul Scaun: de fapt, unele norme conţinute în aceste legi atingeau sau, mai bine zis, "lezau" puncte esenţiale ale doctrinei catolice în materie de familie şi de căsătorii. La aceste teme, ca şi la altele, în schiţa enciclicei abia se făcea aluzie. În afară de asta, din punct de vedere al conţinutului, doctrina antirasistă expusă în lucrarea părintelui LaFarge coincidea în mod substanţial cu linia adoptată în ultimele timpuri de revista noastră despre această materie: a se vedea în acest sens articolele despre raportul dintre rasă şi naţiune redactate în vara acelui an de părintele Antonio Messineo şi de părintele Rosa. Nu se înţelege cum de acesta din urmă a ajuns să contrazică sau să cenzureze, cum se repetă uneori, pe propriul confrate despre puncte care, dimpotrivă, erau împărtăşite de revistă. Motivaţiile care l-au determinat pe scriitorul de la Civiltà Cattolica să compună o altă schemă, considerată mai conformă cu ideile papei, trebuiau deci să fie de alt tip. Atunci când schiţa enciclicei a ajuns în Vatican, Papa era deja grav bolnav şi de fapt va muri după câteva săptămâni, la 10 februarie 1939.

(...) Însă greşeşte cel care consideră că în spatele nepromulgării enciclicei Humani generis unitas ar exista intrigi curiale nemărturisite, comploturi iezuite ascunse sau lucruri de felul acesta, menite să-l reducă pe papa la tăcere sau să-i împiedice voinţa. Documentaţia prezentată demonstrează, după părerea noastră, că motivaţii mai mult "procedurale" decât ideologice (acceptabile sau nu în substanţă, dar comune oricărui itinerar de formare a documentelor de această însemnătate) au încetinit drumul natural al proiectului enciclicei, în timp ce piedici insurmontabile de ordin obiectiv (moartea părintelui Rosa, boala şi apoi moartea papei) au împiedicat ca acest document important, odată perfecţionat, să apară. Din păcate, o anumită literatură istorică este mai interesată de legenda care s-a dezvoltat în jurul "enciclicei ascunse" sau furate, decât de realitatea bazată pe documente şi de interpretarea ei corectă.

(După L'Osservatore Romano, 2 august 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.