Omilia lui Benedict al XVI-lea la Liturghia cu clerul australian

Publicăm omilia rostită sâmbătă, 19 iulie 2008, de papa Benedict al XVI-lea în timpul sfintei Liturghii în St. Mary's Cathedral din Sydney, în prezenţa preoţilor, diaconilor, persoanelor consacrate şi îndeosebi a seminariştilor, a novicilor şi a novicelor din arhidieceză.

* * *

Iubiţi fraţi şi surori, în această nobilă catedrală am bucuria de a-i saluta pe fraţii mei episcopi şi preoţi, şi pe diaconi, persoanele consacrate şi laicii din Arhidieceza de Sydney. În mod cu totul special salutul meu se îndreaptă spre seminariştii şi spre tinerii călugări prezenţi în mijlocul nostru. Asemenea tinerilor israeliţi din prima lectură de astăzi, ei sunt un semn de speranţă şi de reînnoire pentru poporul lui Dumnezeu; şi, asemenea acelor tineri israeliţi, şi ei vor avea misiunea de a zidi casa lui Dumnezeu pentru următoarea generaţie. În timp ce admirăm acest edificiu magnific, cum să nu ne gândim la cetele de preoţi, călugări şi credincioşi laici care, fiecare după rolul său, au contribuit la construirea Bisericii în Australia? Gândul se îndreaptă îndeosebi spre acele familii de colonialişi cărora părintele Jeremiah O'Flynn le-a încredinţat preasfântul sacrament în momentul plecării, o "mică turmă" care a îndrăgit şi a păstrat acea comoară preţioasă, încredinţând-o generaţiilor succesive care au zidit acest mare tabernacol spre gloria lui Dumnezeu. Să ne bucurăm pentru fidelitatea şi perseverenţa lor şi să ne dedicăm să ducem mai departe trudele lor pentru răspândirea evangheliei, pentru convertirea inimilor şi creşterea Bisericii în sfinţenie, în unitate şi în caritate!

Ne pregătim să celebrăm dedicarea noului altar al aceste catedrale vrednice de cinste. Aşa cum ne aminteşte frontalul sculptat în manieră măreaţă, fiecare altar este simbol al lui Isus Cristos, prezent în mijlocul Bisericii sale ca preot, altar şi victimă (cf. Prefaţa de Paşti V). Răstignit, înmormântat şi înviat din morţi, readus la viaţă în Duhul Sfânt şi aşezat la dreapta Tatălui, Cristos a devenit Marele nostru Preot, care mijloceşte veşnic pentru noi. În liturgia Bisericii, şi mai ales în jertfa Liturghiei consumată pe altarele lumii, el ne invită pe noi, mădulare ale trupului său mistic, să împărtăşim auto-dăruirea lui. El ne cheamă pe noi, ca popor sacerdotal al noii şi veşnicei alianţe, să oferim, în unire cu el, sacrificiile noastre zilnice pentru mântuirea lumii.

În liturgia de astăzi Biserica ne aminteşte că, asemenea acestui altar, şi noi am fost consacraţi, puşi "deoparte" pentru slujirea lui Dumnezeu şi zidirea împărăţiei sale. Totuşi, prea des, suntem cufundaţi într-o lume care ar vrea să-l pună pe Dumnezeu "deoparte". În numele libertăţii şi autonomiei umane, numele lui Dumnezeu este redus la tăcere, religia este redusă la devoţiune personală şi credinţa este evitată în piaţa publică. Uneori o asemenea mentalitate, aşa de complet opusă esenţei evangheliei, poate chiar să întunece însăşi înţelegerea pe care o avem despre Biserică şi despre misiunea ei. Şi noi putem fi tentaţi să reducem viaţa de credinţă la o chestiune de simplu sentiment, slăbind astfel puterea ei de a inspira o viziune coerentă despre lume şi un dialog riguros cu multe alte viziuni care se întrec pentru a cuceri minţile şi inimile contemporanilor noştri.

Şi totuşi istoria, inclusiv cea din timpul nostru, ne demonstrează că problema despre Dumnezeu nu poate fi redusă niciodată la tăcere, de asemenea că indiferenţa faţă de dimensiunea religioasă a existenţei umane în ultimă analiză îl diminuează şi-l trădează chiar pe om. Oare nu acesta este mesajul proclamat de minunata arhitectură a acestei catedrale? Nu acesta este misterul credinţei care este vestit de la acest altar la fiecare celebrare a Euharistiei? Credinţa ne învaţă că în Cristos Isus, Cuvântul Întrupat, ajungem să înţelegem măreţia umanităţii noastre însăşi, misterul vieţii noastre pe pământ şi destinul sublim care ne aşteaptă în cer (cf. Gaudium et spes, 24).

În afară de asta, credinţa ne învaţă că noi suntem creaturi ale lui Dumnezeu, făcute după chipul şi asemănarea lui, înzestrate cu o demnitate inviolabilă şi chemate la viaţa veşnică. Acolo unde omul este diminuat, acolo lumea care ne înconjoară este diminuată; îşi pierde propria semnificaţie ultimă şi îşi pierde obiectivul. Ceea ce rezultă din asta nu este o cultură a vieţii, ci a morţii. Cum poate fi considerat acest lucru un "progres"? Dimpotrivă, este un pas înapoi, o formă de regres, care în ultimă analiză seacă însăşi izvoarele vieţii atât a individului cât şi a întregii societăţi.

Ştim că la sfârşit - aşa cum a văzut aşa de clar sfântul Ignaţiu de Loyola - unicul "standard" adevărat după care poate fi măsurată orice realitate umană este crucea şi mesajul său de iubire nemeritată care biruie asupra răului, asupra păcatului şi asupra morţii, care creează viaţă nouă şi bucurie perenă. Crucea revelează că ne regăsim pe noi înşine numai dăruind vieţile noastre, primind iubirea lui Dumnezeu ca dar nemeritat şi acţionând pentru a conduce orice bărbat şi orice femeie spre frumuseţea acelei iubiri şi spre lumina adevărului care singură aduce lumii mântuire.

În acest adevăr - misterul credinţei - am fost consacraţi (cf. In 17,17-19) şi în acest adevăr suntem chemaţi să creştem, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, în fidelitatea zilnică faţă de cuvântul său, în comuniunea dătătoare de viaţă a Bisericii. Şi totuşi cât de greu este acest drum de consacrare! Cere o "convertire" continuă, o moarte jertfelnică faţă de noi înşine care este condiţia pentru a aparţine pe deplin lui Dumnezeu, o schimbare a minţii şi a inimii care aduce libertate adevărată şi o nouă lărgime a viziunii. Liturgia de astăzi ne oferă un simbol elocvent al acelei transformări spirituale progresive la care fiecare dintre noi este chemat. De la stropirea cu apă, de la proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, de la invocarea tuturor sfinţilor, până la rugăciunea de consacrare, la ungerea şi spălarea altarului, la îmbrăcarea lui în alb şi împodobirea lui cu lumină - toate aceste rituri ne invită să re-trăim propria noastră consacrare la Botez. Ne invită să respingem păcatul şi atracţiile sale false şi să bem tot mai profund din izvorul dătător de viaţă al harului lui Dumnezeu.

Iubiţi prieteni, fie ca această celebrare, în prezenţa urmaşului lui Petru, să fie un moment de rededicare şi de reînnoire a întregii Biserici în Australia! Doresc aici să fac o pauză pentru a recunoaşte ruşinea pe care am simţit-o cu toţii ca urmare a abuzurilor sexuale asupra minorilor din partea unor preoţi sau călugări din această naţiune. Aceste fapte reprobabile, care constituie o trădare aşa de gravă a încrederii, trebuie să fie condamnaţi în mod incontestabil. Ele au provocat mare durere şi au dăunat mărturiei Bisericii. Vă cer vouă tuturor să-i susţineţi şi să-i asistaţi pe episcopii voştri şi să colaboraţi cu ei pentru a combate acest rău. Victimele trebuie să primească grijă şi compasiune şi responsabilii acestor rele trebuie să fie duşi în faţa justiţiei. Este o prioritate urgentă promovarea unui ambient mai sigur şi mai sănătos, în special pentru tineri. În aceste zile, marcaţi de celebrarea Zilei Mondiale a Tineretului, suntem chemaţi să reflectăm asupra comorii preţioase care ne-a fost încredinţată în tinerii noştri şi ce mare parte a misiunii Bisericii a fost dedicată în această ţară educării lor şi îngrijirii lor. În timp ce Biserica în Australia continuă, în spiritul evangheliei, să înfrunte cu eficacitate această provocare pastorală serioasă, mă unesc cu voi în rugăciune pentru ca acest timp de purificare să aducă cu sine vindecare, reconciliere şi o fidelitate tot mai mare faţă de exigenţele morale ale evangheliei.

Doresc acum să mă adresez seminariştilor şi tinerilor călugări care sunt printre noi cu un cuvânt special de afecţiune şi de încurajare. Dragi prieteni: cu mare generozitate aţi pornit pe o cale specială de consacrare, înrădăcinată în Botezul vostru şi întreprinsă ca răspuns la chemarea personală a Domnului. V-aţi angajat, în diferite moduri, să acceptaţi invitaţia lui Cristos de a-l urma, de a lăsa în urma voastră toate lucrurile şi de a dedica viaţa voastră în obţinerea sfinţeniei şi în slujba poporului său.

În evanghelia de astăzi Domnul ne cheamă "să credem în lumină" (cf. In 12,36). Aceste cuvinte au o semnificaţie specială pentru voi, dragi tineri seminarişti şi călugări. Ele sunt un apel să aveţi încredere în adevărul cuvântului lui Dumnezeu şi să speraţi ferm în promisiunile sale. Ele ne invită să vedem, cu ochii credinţei, opera infailibilă a harului său în jurul nostru, chiar în acele timpuri întunecate în care toate eforturile noastre par zadarnice. Lăsaţi ca acest altar, cu imaginea măreaţă a lui Cristos Slujitorul Suferind, să fie o inspiraţie constantă pentru voi. Există desigur momente în care fiecare discipol fidel simte arşiţa şi greutatea zilei (cf. Mt 20,12), şi lupta pentru a da mărturie profetică unei lumi care poate să apară surdă la exigenţele cuvântului lui Dumnezeu. Dar nu vă fie frică! Credeţi în lumină! Îndrăgiţi adevărul pe care l-am auzit astăzi la lectura a doua: "Isus Cristos este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna" (Ev 13,8). Lumina Paştelui continuă să alunge întunericul!

Domnul ne cheamă să umblăm în lumină (cf. In 12,35). Fiecare dintre voi a întreprins cea mai mare şi cea mai glorioasă dintre bătălii, aceea de a fi consacraţi în adevăr, de a creşte în virtute, de a ajunge la armonia dintre gânduri şi idealuri, pe de o parte, şi dintre cuvinte şi acţiuni, pe de altă parte. Intraţi cu sinceritate şi în manieră profundă în disciplina şi în spiritul programelor voastre de formare. Umblaţi în fiecare zi în lumina lui Cristos prin fidelitatea faţă de rugăciunea personală şi liturgică, hrăniţi de meditarea cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Părinţilor Bisericii le plăcea să vadă Scripturile ca un paradis spiritual, o grădină unde putem umbla liber cu Dumnezeu, admirând frumuseţea şi armonia planului său mântuitor în timp ce aduce rod în însăşi viaţa noastră, în viaţa Bisericii şi de-a lungul întregii istorii. Aşadar, rugăciunea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu să fie candela care luminează, purifică şi conduce paşii voştri de-a lungul drumului pe care Domnul l-a stabilit pentru voi. Faceţi din celebrarea zilnică a Euharistiei centrul vieţii voastre. La fiecare Liturghie, atunci când trupul şi sângele Domnului sunt ridicate la sfârşitul Rugăciunii euharistice, ridicaţi inima voastră şi viaţa voastră în Cristos, cu el şi prin el, în unitatea Duhului Sfânt, ca jertfă iubitoare adusă lui Dumnezeu Tatăl nostru.

Astfel, dragi tineri seminarişti şi călugări, voi înşivă veţi deveni altare vii, pe care iubirea jertfelnică a lui Cristos este făcută prezentă ca inspiraţie şi izvor de hrană spirituală pentru cei pe care îi veţi întâlni. Îmbrăţişând chemarea Domnului de a-l urma în castitate, sărăcie şi ascultare, aţi întreprins călătoria unei ucenicii radicale care vă va face "semne de împotrivire" (cf. Lc 2,34) pentru mulţi dintre contemporanii voştri. Modelaţi zilnic viaţa voastră după auto-dăruirea iubitoare a Domnului însuşi ascultând de voinţa Tatălui. În felul acesta veţi descoperi libertatea şi bucuria care pot să atragă alţii la acea Iubire care este dincolo de orice altă iubire ca izvor al său şi împlinire ultimă a sa. Nu uitaţi niciodată că castitatea pentru împărăţie înseamnă a îmbrăţişa o viaţă dedicată complet iubirii, o iubire care vă face capabili să vă dedicaţi pe voi înşivă fără rezerve slujirii lui Dumnezeu pentru a fi pe deplin prezenţi la fraţi şi la surori, în special la cei care sunt în nevoie. Comorile cele mai mari pe care le împărtăşiţi cu alţi tineri - idealismul vostru, generozitatea, timpul şi energiile - acestea sunt adevăratele sacrificii pe care le depuneţi pe altarul Domnului. Fie ca să puteţi ţine mereu cont de această carismă minunată pe care Dumnezeu v-a dat-o pentru gloria sa şi pentru edificarea Bisericii!

Dragi prieteni, lăsaţi-mă să închei aceste reflecţii atrăgând atenţia voastră asupra marelui vitraliu din corul acestei catedrale. În el sfânta Fecioară Maria, Regina Cerului, este reprezentată pe tron cu maiestate lângă Fiul său dumnezeiesc. Artistul a reprezentat-o pe Maria ca noua Evă, care îi oferă lui Cristos, noul Adam, un măr. Acest gest simbolizează răsturnarea făcută de ea a neascultării părinţilor noştri, rodul bogat pe care harul lui Dumnezeu l-a adus în însăşi viaţa ei şi primele roade ale acelei omeniri răscumpărate şi glorificate pe care Ea a precedat-o în gloria paradisului. Să-i cerem Mariei, Ajutorul creştinilor, să susţină Biserica din Australia în fidelitatea faţă de acel har prin care Domnul răstignit continuă să "atragă la el" toată creaţia şi fiecare inimă umană (cf. In 12,32). Fie ca puterea Duhului său Sfânt să-i consacre pe credincioşii din această ţară în adevăr, să producă roade îmbelşugate de sfinţenie şi de dreptate pentru răscumpărarea lumii şi să conducă întreaga omenire spre plinătatea de viaţă în jurul acelui altar unde, în gloria liturgiei cereşti, suntem chemaţi să cântăm laudele lui Dumnezeu pentru veşnicie. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.