Reflecţie: Spicul de grâu

M-am trezit, ca de obicei, când se îngâna ziua cu noaptea. Mie îmi place să dorm, mai ales când ştiu că-i treabă dimineaţa - aşa că întotdeauna mă trezesc în zori, ca să pot trage un puişor de somn mai departe - aşa, ca şi când ar mai fi o noapte întreagă de dormit. Zis şi făcut. Mă întorsei pe partea cealaltă, dar somnul nu venea. Am stat cât am stat, m-am foit în aşternut şi pe urmă, nu ştiu cum, mi-am zis c-ar fi bine să mă scol. Ştiam de la vărul meu că venise cineva în satul nostru şi că dimineaţa stătea întotdeauna pe malul mării. Singur. Ce-ar fi să mă duc să-l văd? Umbla vorba că face minuni. Şi câte nu se mai spuneau de el! Ba că ar fi rege, dar atunci de ce umblă aşa, cu toată adunătura, din sat în sat şi doarme pe unde apucă?! Ba că ar fi profet şi învăţător, unii ziceau că e chiar Fiul Lui Dumnezeu, dar atunci de ce stă cu toţi păcătoşii de vorbă?! Ba că ar fi doctor, că de aia a venit, să-i vindece pe cei care au nevoie... Asta da, ştiu sigur: chiar în satul vecin îl vindecase pe ciungul ăla care acuma e învăţător şi are amândouă mâinile frumoase, întregi şi bune... Ei, şi el, învăţătorul acela, e un om bun cu copiii şi frumos... Aşa se fac oamenii care au fost vindecaţi de el: sănătoşi, frumoşi şi buni... Ia te uită, chiar răsare soarele... S-o şterg repede la mare, cine ştie, poate şi azi e acolo şi cum e tare devreme, poate-l prind singur să mă uit şi eu la el...

Zis şi făcut.

Nu era departe casa noastră de mal. Printre tufişurile verzi crescute cine-ştie-cum pe nisip, m-am apropiat încet-încet. Ia te uită! Am noroc! Chiar era acolo! Stătea singur, pe mal. Se uita cum răsare soarele. Ceaţa dimineţii ascundea munţii de cealaltă parte a mării (aşa-i spuneam toţi: "mare", dar de fapt nu-i decât un lac), aşa că până departe ţi se părea că e doar apă, cer şi soarele - care se ridica, roz-auriu-albastrui... din apă şi cer... Tot auriu, ca şi soarele, era părul lui. Unduia uşor în briza dimineţii, buclele se desfăceau, lunecau pe umerii veşmântului, se adunau la loc... Stătea nemişcat. Nu ştiu ce mă aşteptam să văd, dar rămăsesem şi eu acolo, uitându-mă la el, spre soare, parcă prin el... Era linişte. Se potolise şi vântul, nici valurile nu se mai auzeau, se făcea linişte, tot mai linişte, o linişte dulce, cum nu mai simţisem vreodată, cu atâta bucurie şi blândeţe şi cald în inimă... şi tot dulce era în cerul gurii, "ca şi cum gura mea se sătura cu bucate alese" (cam aşa sunau cuvintele psalmistului pe care mă căznisem să le învăţ la şcoală) - nu-mi bătusem capul să înţeleg despre ce era vorba, dar acuma vedeam şi eu cum adică e dulcele mai presus de orice gust ales şi bun... Parcă prinsesem aripi mari şi largi sus, în cerul dulce şi blând... Nu ştiu cât am stat aşa, dar când l-am văzut că se ridică, m-am uitat şi eu în jur: venise o mulţime de lume şi nu numai din satul nostru - cred că erau şi din satele vecine, erau şi cei care veniseră cu el, se adunaseră toţi acolo pe mal. Când s-a urcat în barcă, să vorbească, m-am tras şi eu mai aproape, dar parcă era un făcut: cum încercam să mă apropii şi vedeam pe unde să mă strecor, printre ceilalţi, mai în picioare, mai de-a buşilea, cum mi-o lua altul înainte... M-am oprit înciudat - măcar puteam să-l ascult, de acolo, de unde eram - dacă de văzut nu-l puteam vedea de mulţimea răsărită acolo. Doamne, şi ce mai vorbea... Spunea ceva de semănături şi de cel care seamănă şi de boabele de grâu... câte n-a spus în dimineaţa aceea... parcă văd boabele de grâu care căzuseră lângă drum şi pe care le mâncaseră păsările cerului, celelalte care căzuseră în pământ arid şi după ce încolţiseră, le dogorâse soarele şi se uscaseră, pe urmă celelalte, înăbuşite de spini... şi pe urmă cele care căzuseră în pământ bun şi aduseseră rod "care o sută, care şaizeci, care treizeci..." Spunea el: "Cine are urechi, să asculte"...

*

- Trezeşte-te, trezeşte-te, scoală-te odată, ori vrei să-ţi rup urechile?!

...Urechile?! Urechile mele, dar de ce? Ce, nu ascult?!

- Las' că vezi tu ascultat! Întârzii la şcoală, o să te asculte, aseară ai adormit cu nasu-n carte, n-ai învăţat, n-ai să ştii şi vezi tu ce-o să capeţi! Vorbim noi când te-ntorci, acu' nu-i timp, hai, mai repede!

Nici nu ştiu cum am ajuns la şcoală! Rucsacul cu Donald ca mascotă sălta când alergam, când pe un umăr, când pe celălalt - noroc că-mi băgasem cărţile de cu seară înăuntru. Aoleu! Uitasem tocmai cartea pe care adormisem! Da' n-am timp să mă întorc, las' că mă iartă părintele! Prima oră am religia, da' părintele e bun şi iartă! Când să intru în clasă, mai-mai să dau peste părintele-profesor. S-a uitat la mine, eu - ce să mai zic! Am trecut la loc şi gata. Când colo, ce să vezi! Tocmai despre visul meu vorbea. Pe mine m-a întrebat ce înseamnă sămânţa care a căzut în pământ bun şi a adus rod. Care e rodul? Dacă aş fi citit, aş fi ştiut... aşa n-am ştiut să-i spun decât despre linişte. Despre cum e liniştea pe care o dă Isus, atunci când şi vântul, şi valurile tac, când se ridică soarele şi lumea vine să-l asculte, când nu toţi cei care-l ascultă înţeleg sau - vor să înţeleagă dar nu pot, numai că liniştea aceea rămâne pentru toţi şi se face dulce, şi blândă şi plină de lumină şi că tot ce avem de făcut e să împărtăşim liniştea aceea cu toţi... acela e rodul nostru. Fiindcă atunci e bucurie şi lumină şi simţim iubirea lui şi noi înşine ne iubim, fiecare pe fiecare şi pe toţi ceilalţi... şi atunci vedem marea şi cerul şi soarele aşa cum a văzut-o Isus atunci, dimineaţa, când stătea singur pe malul mării şi vântul îi resfira buclele lungi şi aurii ca soarele...

Eu nu mai ştiam ce să spun. Nu învăţasem nimic. Povestisem doar visul.

În clasă se făcuse linişte.

Părintele-profesor m-a mângâiat pe cap. Surâdea blând, uitându-se nu ştiu cum, parcă altfel, la noi toţi.

Eu abia aşteptam să ies în recreaţie, să văd ce mă înţeapă în buzunarul tricoului.

În fine, a sunat!

Am băgat mâna să văd şi n-o să vă vină să credeţi!

Acolo, în buzunarul de la piept, era un spic de grâu. Cu boabe galbene-aurii, mirosind a... grâu! Era primăvară şi grâul copt n-avea ce căuta şi eu oricum, nu adun niciodată, nici boabe de grâu, nici spice!

...Doar aseară, când învăţam, mă uitam la icoana de pe peretele din cameră, cu Isus şi ucenicii trecând printr-un lan de grâu. Mă gândeam că pe acolo, undeva, în urma lui, sunt şi eu şi culeg, cu ucenicii lui, nişte spice, ca să-mi astâmpăr foamea.

Foamea de el.

Foamea de cuvântul lui.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 37.