Enigma din Damasc

Ce s-a întâmplat cu adevărat pe acel drum

De Romano Penna

Ca despre multe personaje din antichitate, nu cunoaştem anul exact al naşterii lui Paul şi cu atât mai puţin anul morţii. Însă o întreagă serie de date sigure şi de diferite indicii ne permite să fixăm cu mare aproximaţie fie extremele, fie etapele intermediare.

Atunci când scrie biletul către Filemon, probabil în anul 54 (sau, conform unei cronologii mai joase, prin anul 62), el se declară "bătrân", în greacă presbůtes (Filemon 9); şi atunci când Luca în Faptele Apostolilor relatează uciderea cu pietre a lui Ştefan la începutul anilor treizeci, notează şi prezenţa lui Saul care este calificat ca "tânăr", în greacă neaněas (Fap 7,58). Cele două denumiri sunt desigur generice, dar, conform calculelor antice cu privire la vârsta omului, prima ar trebui să indice în mare pe unul în jurul vârstei de şaizeci de ani şi a doua pe unul pe la vârsta de treizeci de ani. Deducem de aici că el s-a născut în ultimii ani ai erei precreştine şi deci era cu puţini ani mai tânăr decât Isus.

Născut la Tars în Cilicia (cf. Fap 22,3) ca evreu din diaspora de limbă greacă şi cu un nume latin (schimbat prin asonanţă din Saul în Paul), cel mult având cetăţenia romană (cf. Fap 22,25-28), el apare plasat pe frontiera a trei culturi diferite şi probabil şi din această cauză e disponibil la deschideri universaliste rodnice, aşa cum se va dovedi în continuare. Poate că derivând de la tatăl, el a învăţat şi o muncă manuală care consta în meseria de skenopoiňs, literalmente "confecţioner de corturi" (cf. Fap 18,3), probabil lucrător al lânii aspre de capră pentru a face din ea corturi, probabil pentru uzul militar, dar mai ales privat (cf. Fap 20,33-35).

De altfel, în antichitate Tarsul era vestit prin prelucrarea textilă în special a lânii (cf. Dion din Prusa, Discursuri, 34, 21), aşa încât unele papirusuri dau mărturie despre adjectivul tarsikŕrios pentru a indica un ţesător de lână. Pe la 12-13 ani, vârstă la care băiatul evreu devine bar mitzvŕ ("fiu al preceptului"), Paul părăseşte Tarsul şi se mută la Ierusalim pentru a fi educat la picioarele lui rabbi Gamaliel cel Bătrân după cele mai rigide norme ale fariseismului (cf. Gal 1,14; Fil 3,5-6; Fap 22,3; 23,6; 26,5), dobândind un mare zel pentru Tora mozaică.

Pe baza unei puternice ortodoxii religioase, dobândită deja, el întrevede în noua mişcare ce făcea referinţă la Isus din Nazaret un mare risc pentru identitatea iudaică. Pe de o parte, Paul cunoscuse critica puternică a lui Ştefan la templul din Ierusalim (cf. Fap 6,14; 7,47-50). Pe de altă parte, el nu putea să admită un Mesia răstignit, care trebuia considerat doar scandal şi blestem (cf. 1Cor 1,23; Gal 3,13); dacă apoi acesta era în mod pozitiv legat cu neştiutorii Legii (acei cammę ha-'aretz) şi chiar cu păcătoşii aşa încât pentru a fi drepţi în faţa lui Dumnezeu trebuia să se creadă în Isus, atunci Tora ajungea să nu mai fie nici suficientă şi cu atât mai puţin necesară. Asta explică faptul că el a "persecutat Biserica lui Dumnezeu" cu tărie, aşa cum va admite de trei ori în scrisorile sale (1Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6).

De altfel este greu să ne imaginăm în mod concret în ce consta această persecuţie. De exemplu, ceea ce scrie Luca în Fap 9,1-2 ("Saul, tot urzind ameninţare împotriva discipolilor Domnului, a mers la marele preot şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pe cei pe care i-ar fi găsit în această credinţă, fie bărbaţi, fie femei") este greu de potrivit cu datele istorice, aşa cum prezintă comentatorii. De fapt, sub procuratorii romani Sinedriul nu avea jurisdicţie în afara ţării lui Israel şi nici Paul nu se putea bucura de un mandat oficial fără a fi membru al Sinedriului. De aceea se face ipoteza că el a fost pur şi simplu trimis la Damasc de o sinagogă de iudei "elenişti" din Ierusalim, probabil cu o scrisoare de recomandare din partea marelui preot, pentru a avertiza sinagogile locale împotriva pericolului noii erezii şi a le îndemna să ia măsuri adecvate, chiar severe.

Desigur, chiar pe drumul Damascului, la începutul anilor treizeci, probabil în anul 32, a avut loc momentul decisiv din viaţa lui Paul. Acolo a avut loc o cotitură, ba chiar o răsturnare a valorilor. În mod neaşteptat, el a început atunci să considere "daună" şi "gunoi" tot ceea ce înainte constituia pentru el maximul ideal, motivaţia existenţei sale (cf. Fil 3,7-8). Ce s-a întâmplat? În această privinţă avem două tipuri de izvoare. Primul tip, cel mai popular, sunt relatările datorate peniţei lui Luca, cel care de trei ori relatează evenimentul (cf. Fap 9,1-19; 22,3-21; 26,4-23), insistând asupra câtorva detalii pitoreşti, cum ar fi lumina din cer, căderea la pământ, un glas care cheamă, noua stare de orbire şi vindecarea lui ca de nişte solzi scoşi din ochi, postul. Este greu ca Paul personal să fie la originea acestor naraţiuni, fie pentru că el nu vorbeşte niciodată despre asta în aceşti termeni, fie pentru că în Gal 1,13 îi trimite pe cititorii săi la ceva ce a auzit.

De aceea este foarte posibil ca Luca să fi folosit o relatare care s-a născut probabil în comunitatea din Damasc (să ne gândim la coloratura locală dată de prezenţa lui Anania şi fie de numele străzii fie de numele proprietarului casei în care Paul este găzduit: Fap 9,11), care a compus într-un prim moment o relatare a convertirii care scotea în evidenţă transformarea extraordinară care a avut loc în ex-persecutorul şi care apoi a devenit şi relatarea chemării unui nou evanghelizator.

Al doilea tip de izvoare este acela mai "autentic", deoarece constă în mărturia celui direct interesat, şi sunt scrisorile lui Paul însuşi. De fapt, de mai multe ori el face referinţă la acea experienţă extraordinară şi este vorba mereu de aluzii foarte scurte, ce nu sunt descriptive, care insistă numai pe sensul a ceea ce s-a întâmplat atunci (cf. Rom 1,5: "Prin Isus Cristos am primit har şi misiunea apostolatului"; 1Cor 9,1: "Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?"; 1Cor 15,8: "Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie"; 2Cor 4,6: "Dumnezeu care a zis: "Să strălucească lumina în întuneric", el însuşi a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos"; Fil 3,7: "Cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere"; Gal 1,15-16: "Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, m-i l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva. Şi fără să urc la Ierusalim, la cei care erau apostoli înaintea mea, am mers în Arabia, apoi m-am întors din nou la Damasc"). După cum se vede, în toate aceste texte el nu se opreşte pe detalii narative, ci interpretează mereu acel moment nu atât ca un fapt de convertire, deoarece nu foloseşte niciodată lexicul specific (cu verbele metanočin-epistrčfein şi derivatele), cât mai ales ca fundament al apostolatului său, ca misiune de evanghelizare, deci ca un eveniment de misiune (cu un lexic de viziune, apariţie, revelaţie, iluminare).

Ne putem întreba cum se explică schimbarea care a avut loc în Paul pe drumul Damascului. În climatul romantic din secolului al XIX-lea se prefera să se recurgă la schema omului chinuit, care în sfârşit găseşte o cale de ieşire din propriile nelinişti adoptând o soluţie extremă. Pentru a face asta se interpreta în sens autobiografic ceea ce se citeşte în Rom 7,7-25, unde Paul vorbeşte la persoana întâi singular: "Nu săvârşesc ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc... După omul lăuntric îmi găsesc plăcere în Legea lui Dumnezeu, dar văd o altă lege în mădularele mele, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine sclav prin legea păcatului care se află în mădularele mele" (vv. 15.22.23).

Mai mult decât atât, exegeza de astăzi a acestei pagini pauline este mult mai încâlcită şi îndoielnică, fie pentru că textul este scris la prezent (deci literalmente nu ar trebui să se refere la trecutul anterior convertirii), fie pentru că textul nu aparţine unui context autobiografic ci unei reflecţii de principiu cu privire la valoarea Legii (aşa încât acel eu se poate explica foarte bine cu figura retorică a enalagei aşa încât să includă o experienţă universală), fie pentru că într-un alt text cu siguranţă autobiografic Paul spune contrar că a fost "fără cusur, în ce priveşte justificarea care vine din Lege" (Fil 3,6: aici iese în evidenţă chiar mândria şi bucuria unei identităţi iudaice trăită în plinătate ca "un câştig"). Se poate crede mereu că ceea ce el scrie în Rom 7,7-25) reprezintă pur şi simplu conştientizarea succesivă (creştină) a unui vechi conflict inconştient faţă de Lege, în timp ce Fil 3,4-6 ar reprezenta doar conştiinţa tipică a lui Paul precreştin.

Dar lucrurile sunt mai complexe. Mărturiile personale ale lui Paul cu privire la evenimentul de la Damasc sunt în mod constant centrate pe figura precisă a lui Isus Cristos. El nu vorbeşte de altul, până acolo încât mărturiseşte că a fost "cucerit de Cristos Isus" (Fil 3,12). Aşadar a fost vorba în mod esenţial de o întâlnire de "persoane", în timp ce conceptele, "ideile", deşi implicite, au jucat un rol secundar. El a văzut gloria lui Dumnezeu strălucind pe chipul lui Cristos (cf. 2Cor 4,6). Din acest punct de vedere, experienţa lui Paul trebuie explicată şi cu referinţă la anumite categorii din mistica iudaică a merkavŕh, adică a "carului", care îşi înfige rădăcinile sale în viziunea din primul capitol din Ezechiel. Acolo profetul spune că a văzut un car tras de patru fiinţe vii "şi pe această specie de tron, sus, o figură cu trăsături umane (...). Aşa mi-a apărut aspectul gloriei Domnului" (1,26.28): adică, aici se îndrăzneşte să se asocieze gloria cerească a lui Dumnezeu la o fiinţă umană, fie ea chiar nedeterminată, şi asta explică rezervele rabinismului cu privire la această pagină.

În orice caz, nu se poate neglija dimensiunea psihologică a experienţei lui Paul, adesea tratată în termeni halucinaţie (deşi în mod normal istoricii şi teologii nu au studii în materie de psihologie, aşa cum psihologii sunt destul de lipsiţi de tehnicile istoriografice şi de teologie). Un studiu făcut în urmă cu câţiva ani încearcă să facă claritate în acest sens, fie făcând deosebire între halucinaţie şi iluzie, deoarece ele nu trebuie identificate, fie precizând în mod onest că lipsa de obiectivitate a fenomenului (viziune, auz, miros, pipăit) se referă numai la observatorul extern, dar nu la subiectul care are această experienţă, şi fie dând atenţie şi condiţionărilor socio-culturale ale subiectului interesat.

Cât priveşte Paul, trebuie luat act că declaraţiile sale cu privire la eveniment sunt rare (nu în toate scrisorile) şi foarte sobre (lipsite de descrieri); în plus, trebuie constatat că el nu prezintă niciodată în faţa propriilor interlocutori experienţa trăită de el pentru a întemeia pe ea propria autoritate, nici pentru a garanta vreo teză teologică, nici pentru a întări vreo luare de poziţie disciplinară; dimpotrivă, se întâmplă exact contrarul.

De aceea, trebuie să ne ferim să judecăm evenimentul de pe drumul Damascului cu categoriile psihopatologiei. Singurul fapt sigur pe planul realităţii istorice, spun în termenii lui Jung, este că el a avut o atare funcţie prospectivă încât a determinat restul vieţii lui Paul şi l-a făcut în mod cu totul pozitiv şi rodnic: acolo el a avut experienţa unei întâlniri şi şi-a format o convingere care a răsturnat existenţa sa, fie resetând întregul său patrimoniu ideal fie reorientând energiile sale spre un scop nou.

(După L'Osservatore Romano, 29 iunie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.