"Deja şi încă nu" în Spe salvi

Experienţa văii întunecate unde nu ne temem de nici un rău

De Marcella Farina, de la Fiicele Mariei Ajutătoare, Academia Pontificală de Teologie

Spe salvi, a doua enciclică a lui Benedict al XVI-lea, ca şi prima, sintetizează o gândire care cuprinde întreaga sa existenţă; schiţează portretul său interior, nu numai din punct de vedere teologic, ci şi mai ales din punct de vedere mistic spiritual, propunând o reflecţie care porneşte de la viaţă pentru a-i sluji creşterea până la plinătatea în Cristos. Şi nucleele tematice teologice şi filozofice dense sunt reflexia trăirii sale de credincios, cercetător şi păstor. El cercetează primind Logosul-iubirea, deci după logica iubirii şi a adevărului: iubirea şi adevărul, nu bunurile materiale, sunt substanţa speranţei.

De aceea, în compania sfinţilor, martori chiar şi în paradox, speranţa este Cristos. Iată, aşadar, Bakhita, sclava din Darfur, care, graţie lui Cristos, intră în dinamismul speranţei: "Marea speranţă: eu sunt în mod definitiv iubită şi orice s-ar întâmpla eu sunt aşteptată de această iubire. Şi astfel viaţa mea este bună". Nu o speranţă egocentrică: "Speranţa, care se născuse pentru ea şi o "răscumpărase", nu putea s-o ţină pentru ea: această speranţă trebuia să ajungă la mulţi, să ajungă la toţi" (nr. 3). Şi referinţa la sfinţi este frecventă în enciclică.

Este evidentă dimensiunea antropologică-pastorală, deoarece propune mesajul revelaţiei divine ca realitate teoantropologică, în legătura intimă dintre apelul lui Dumnezeu şi răspunsul uman, o legătură pe care el însuşi o experimentează în bucurie şi în recunoştinţă.

Existenţa sa se desfăşoară graţie iubirii primite şi dăruite, graţie prieteniei căutate, păstrate şi cultivate, graţie fidelităţii umile şi transparente. Ştie că "omul este răscumpărat prin iubire (...) are nevoie de iubirea necondiţionată" (nr. 26). Aici se naşte din punctul de vedere antropologic posibilitatea de a spera.

El experimentează asta încă de la naşterea în familie şi în parohie, locuri vitale unde speranţa sa creşte ca grăuntele de muştar, în dificultăţile şi în bucuriile vieţii de zi cu zi.

Părinţii au mărturisit asta în mod constant până la sfârşitul vieţii lor pământeşti şi sunt pentru el un teren stabil, o revelaţie a lui Dumnezeu cel vrednic de încredere, a speranţei care nu dezamăgeşte, a fericirii care vine din credinţă. În ei a găsit mereu acea siguranţă încrezătoare de care a avut atâta nevoie în cotiturile existenţei sale.

Biserica, în aspectul concret al comunităţii parohiale, este celălalt loc în care învaţă speranţa: este patria sa cea mai intimă cu care este contopit de la naşterea în apa botezului care îl deschide la viaţa veşnică (cf. nr. 10).

În paroh, maltratat şi bătut de regim, el vede speranţa care devine răbdare şi perseverenţă, apoi curaj împotriva minciunii, complicităţii şi servilismului.

Soliditatea familiei şi a Bisericii îl pregăteşte să înfrunte încercarea dură a nazismului, pentru că fidelitatea iubirii îl face să înţeleagă adevărul speranţei creştine şi falsitatea promisiunilor înşelătoare construite pe minciună şi pe frică. Deci, viitorul se întemeiază pe iubire, pe adevăr, pe speranţă.

"Numai iubirea lui ne dă posibilitatea de a persevera cu toată sobrietatea zi de zi, fără a pierde elanul speranţei, într-o lume care, din natura sa, este imperfectă. Şi în acelaşi timp, iubirea lui este pentru noi garanţia că există ceea ce doar în mod vag intuim şi, totuşi, aşteptăm în interiorul nostru: viaţa care este «într-adevăr» viaţă" (nr. 31).

"Credinţa este hypostasis realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd"; oferă bunuri mai bune, adevăratele bunuri, faţă de întreţinerea materială, faţă de promisiunile progresului şi faţă de utopiile lumeşti. Este mai vrednică de încredere decât profitul, pentru că în prezent atrage realitatea viitoare, motiv pentru care "lucrurile viitoare se revarsă în cele prezente şi cele prezente în cele viitoare" (nr. 7). Deci speranţa nu este aşteptare zadarnică, ci aşteptare-primire a darului care este deja aici: este Domnul, Emanuel. Asta atestă martirii şi ceata credincioşilor care au părăsit toate pentru el (cf. nr. 8 şi urm., 22-27).

Iată de ce speranţa face posibilă înfruntarea prezentului: "Chiar şi un prezent obositor poate fi trăit şi acceptat dacă el conduce spre un scop şi dacă noi putem fi siguri de acest scop, dacă acest scop este aşa de mare încât să justifice oboseala drumului" (nr. 1).

În anii de studiu, speranţa trainică este luminată de mărturia maeştrilor lui, îndeosebi de Gottlieb Söhngen. Acesta este martor singular al Bisericii vrednice de încredere şi al încrederii în inteligenţă: în căutarea lui sinceră a adevărului, mergând la rădăcina problemelor, primeşte înţelepciunea genealogiei lungi de maeştri, de la filozofii antici la cei contemporani, de la martiri la sfinţii părinţi, la marii învăţători medievali şi moderni, la misticii, la sfintele şi la sfinţii care au îmbogăţit secolele de energii spirituale. Söhngen îl conduce în lucrările de doctorat şi post-doctorat în care studiază doi autori elocvenţi în reflecţia despre speranţă: Augustin şi Bonaventura, marea tradiţie patristică şi cea franciscană. Sunt doi martori ai lui Dumnezeu cel vrednic de încredere de la care învaţă că speranţa, pentru a fi primită şi alimentată, trebuie să găsească o inimă dilatată şi purificată de iubire, liberă de orice alipire de bunurile din lumea aceasta.

Spe salvi poartă semnele acestor genealogii ale credinţei şi înţelepciunii umane. Şi din punct de vedere pastoral a avut educatori deosebiţi care l-au introdus în slujirea preoţească generoasă şi arzătoare, în rugăciunea liturgică, în apostolatul în mijlocul tinerilor. Şi aici experimentează iubirea şi încrederea, prietenia şi bucuria care fac rodnică credinţa şi sigură speranţa.

Nu întâmplător notează cu recunoştinţă încrederea care-i este dăruită: se bucură de climatul familiar care se instaurează în seminar, în centrele de studiu şi acolo unde este chemat să-şi desfăşoare misiunea, pentru că iubirea, stima, prietenia, adică valorile "substanţiale" umane şi supranaturale constituie humus-ul speranţei.

Astfel nu uimeşte faptul că părăseşte sediul universitar din Tübingen, pentru că nu-i place să studieze şi să predea într-un ambient în care prevalează rivalitatea şi ideologia, nu pasiunea pentru adevăr şi iubire.

Este interesant de notat că subliniază şi profundele şi marile prietenii din experienţa conciliară, căutarea adevărului în perspectiva viitorului, a marii speranţe. Şi noua ascultare faţă de slujirea episcopală, faţă de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în sfârşit faţă de catedra lui Petru este trăită în iubire, în abandonarea încrezătoare în Domnul care-l cheamă să lucreze în via sa. Mulţumirea continuă pentru gesturile de iubire care i se arată sunt semnul spiritualităţii sale alimentată de credinţă, speranţă, iubire.

Trăieşte în speranţă, între acel "deja şi încă nu", o primeşte ca grăuntele de muştar în pământ bun, racordând micile speranţe de marea speranţă.

Revelaţia lui Dumnezeu iubire stă la baza acestei existenţe sigure chiar în fragilitatea şi aspectul precar al existenţei pământeşti. Deci speranţa şi încrederea creaturii vin din credinţa care este substanţa: "Credinţa conferă vieţii o nouă bază, un nou fundament pe care omul se poate sprijini şi cu aceasta fundamentul obişnuit, încrederea în profitul material se relativizează. Se creează o nouă libertate în faţa acestui fundament al vieţii care numai aparent este în măsură să întreţină, chiar dacă semnificaţia sa normală nu este desigur negată cu aceasta" (nr. 8).

Acest lucru e valabil nu numai pentru mine, ci pentru întreaga omenire - trecută, prezentă şi viitoare - nu numai pentru omenirea viitoare, ci şi pentru cea trecută şi prezentă, nu numai pentru colectivitate, ci şi pentru mine personal, pentru fiecare dintre noi. Este o speranţă comunională care "presupune exodul din propriul «eu» privirea asupra izvorului bucuriei, asupra iubirii însăşi - asupra lui Dumnezeu" (nr. 14).

Enciclica, în această privinţă, are nişte texte iluminante unde claritatea şi consecvenţa argumentării scot în evidenţă caracteristicile speranţei creştine care nu este evadare, nici îngâmfare; nu este satisfacţie egoistă de propria fericire, nici dispersare în activism, ci este mereu, şi în toate dimensiunile dar, har, care atestă primatul lui Dumnezeu şi responsabilitatea, răspunsul iubitor, liber şi inteligent al creaturii umane care se lasă implicată de el în pasiunea lui pentru mântuirea tuturor.

În centru este revelaţia lui Dumnezeu împlinită în Cristos, adevărată Imagine a lui Dumnezeu cel viu, şi revelare a misterului persoanei umane ca fiinţă care vine din iubire cu vocaţia specifică de a iubi până la sfârşit, asemenea Fiului lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu, cuvântul, Isus din Nazaret, în viaţa sa este pentru noi posibilitatea de a învăţa să-l numim pe Dumnezeu Tată. Evanghelia sa "este o comunicare care produce fapte şi schimbă viaţa. Poarta întunecată a timpului, a viitorului, a fost deschisă larg. Cel care are speranţă trăieşte diferit; i-a fost dăruită o viaţă nouă" (nr. 2).

Isus "ne spune cine este omul în realitate şi ce trebuie să facă el pentru a fi într-adevăr om. El ne arată calea şi această cale este adevărul. El însuşi este atât calea cât şi adevărul, şi de aceea este şi viaţa pe care cu toţii o căutăm. El arată şi calea dincolo de moarte; numai cine este în măsură să facă aceasta este un adevărat maestru de viaţă (...); este cel care cunoaşte şi calea care trece prin valea morţii; cel care şi pe drumul ultimei singurătăţi, în care nimeni nu mă poate însoţi, merge împreună cu mine conducându-mă pentru a-l străbate: El însuşi a parcurs acest drum, a coborât în împărăţia morţii, a învins-o şi s-a întors pentru a ne însoţi pe noi acum şi a ne da certitudinea că, împreună cu el, se găseşte o trecere. Conştiinţa că există cel care şi în moarte mă însoţeşte şi cu «toiagul şi nuiaua lui îmi dă siguranţă», aşa încât «nu trebuie să mă tem de nici un rău» (cf. Ps 23 [22],4) - aceasta era noua «speranţă» care se ridica deasupra vieţii credincioşilor" (nr. 6). Speranţa creştină nu şterge istoria, nu dezamăgeşte cu privire la posibilitatea de a elimina suferinţa, ci stimulează la construirea lumii după iubire şi adevăr; nu este individualistă, ci implică universul, întreaga omenire, întreaga creaţie.

"Credinţa în Cristos nu a privit niciodată numai în urmă, nici numai spre înălţimi, ci întotdeauna şi spre înainte spre ora dreptăţii pe care Domnul o prevestise în mod repetat. Această privire spre înainte a conferit creştinismului importanţa sa pentru prezent. Este victorie asupra morţii şi nu este strategie iluzorie de a elimina suferinţa, ci mai degrabă conduce la adevărul vieţii dând sens suferinţei. În suferinţă nu suntem singuri: Dumnezeu este cu noi" (nr. 41).

Papa subliniază că în viaţă putem merge numai în dinamismul iubirii deci al adevărului: experienţa de a fi iubiţi şi de a putea iubi umple viaţa cu lumină şi face posibilă proiectarea viitorului deci itinerarul speranţei.

(După L'Osservatore Romano, 20 iunie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.