Pedagogia sfântului Paul - O şcoală născută pe drumul Damascului

De Carlo Ghidelli, arhiepiscop de Lanciano-Ortona

Una dintre expresiile cele mai pregnante ale întregului corp epistolar al lui Paul este cu siguranţă aceea care apare în Ef 4,29: "Dar voi nu aşa l-aţi cunoscut pe Cristos". Aşa de pregnantă încât Biblia Conferinţei Episcopale Italiene, de exemplu, a simţit datoria să traducă: "Dar voi nu aşa aţi învăţat să-l cunoaşteţi pe Cristos". Desigur, este vorba şi de "a cunoaşte", dar poate că această traducere nu redă, ba chiar diluează, pregnanţa termenului ales de Paul. Luând în considerare contextul imediat în împărţirile sale principale mi se pare că înţeleg că Paul îşi dezvoltă gândirea sa în trei momente.

"Nu aşa" face trimitere la versetele precedente în care Paul stigmatizează un anumit comportament pe care nu ezită să-l califice ca "păgân" (4,17,1-9) adică absolut incompatibil cu noutatea adusă de Cristos în istoria oamenilor şi deci în viaţa credincioşilor. Probabil că aici se face aluzie la ideea clasică a celor două căi, pe care o găsim şi în Psalmul 1, dar cu siguranţă Paul face o transpunere şi enunţă contrastul între vechea existenţă şi cea nouă. Se întrevăd deja marile linii în metoda sa educativă.

Această atitudine, numită întocmai păgână, se califică prin următoarele caracteristici: uşurătate în modul de a evalua situaţiile vieţii, orbire în gânduri, înstrăinare de viaţa lui Dumnezeu ca o consecinţă a necunoaşterii în cele ce sunt ale lui Dumnezeu, "cardioporosi" (care corespunde cu "sclerocardia" din Mt 19,8), adică o împietrire a inimii încât ei devin impermeabili pentru orice sentiment de compasiune şi de milostivire. De asemenea: insensibilitate spirituală care implică lipsa de grijă faţă de ceea ce ţine de sfera spiritului şi deci cedare în faţa oricărei forme de desfrâu, de necurăţie şi de fărădelege, pe lângă cedarea în faţa acelei bestii nesătule care este avariţia.

În faţa a toate acestea, Paul stă cu ochii deschişi şi ia act de situaţia aproape disperată a unei omeniri care trăieşte fără Dumnezeu şi de aceea fără speranţă în această lume (vezi Ef 2,12). Şi pentru ei este valabilă întrebarea pe care odinioară Paul şi-o punea sieşi: "Cine mă va elibera de acest trup al morţii" (Rom 7,24). Cele două dimensiuni, individuală şi colectivă, se împletesc în sufletul lui Paul şi ambele interpelează metoda sa pedagogică.

Întorcându-ne la conduita morală a efesenilor, ni se pare că recitim acea pagină din scrisoarea aceluiaşi apostol către creştinii din Roma în care sunt prezentate vicii la fel de grave şi detestabile: nelegiuirea care stinge pietas, nedreptatea care înăbuşă adevărul, necurăţia care întunecă mintea şi îngreunează inima, nebunia care se opune înţelepciunii, minciuna, idolatria, pasionalitatea, depravarea, răutatea, lăcomia, viciul, invidia, rivalitatea, jignirea, defăimarea, îngâmfarea, lăudăroşenia, iscusinţă la rele, incapacitate de orice judecată etică (1,18-32). Vicii care-l fac pe om, pe orice om nescuzabil în faţa lui Dumnezeu aşa încât însuşi Dumnezeu nu poate să nu-i abandoneze în voia destinului lor. În starea sa de educator, Paul trebuie să ia asupra sa această situaţie precisă: nu poate şi nici nu vrea s-o eludeze. El se simte trimis la această omenire.

Tabloul care rezultă este desigur trist şi dezolant, negru sub orice profil. Aici pentru Paul se revelează mânia lui Dumnezeu (Rom 1,18): nu că Dumnezeu vrea să-şi verse mânia peste o lume înglodată în păcat, dimpotrivă cele două teme ale mâniei şi dreptăţii mântuitoare sunt asociate de Paul şi probabil că sunt considerate ca un rezumat al predicării evangheliei la păgâni, pe care-l găsim de exemplu în Prima scrisoare către Tesaloniceni: "Cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli ca să slujiţi Dumnezeului cel viu şi adevărat şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care ne mântuieşte de mânia ce va veni" (1Tes 1,9-10). Aşadar, Paul recunoaşte în Isus pe eliberatorul, unicul mântuitor al întregii omeniri; de aceea, Isus personifică şi valoarea supremă a pedagogiei pauline.

Dacă este adevărat ceea ce se aude spunându-se şi ceea ce se simte în multe maniere: că astăzi, sub diferite profiluri, suntem în faţa unui păgânism care s-a întors nu se poate să nu evidenţiem actualitatea învăţăturii şi a îndemnului lui Paul. Şi noi suntem destinatarii scrisorilor sale: indicaţiile proiectului său educativ sunt valabile şi pentru noi.

Într-un al doilea moment, Paul clarifică ceea ce se înţelege cu expresia "a-l cunoaşte pe Cristos". De fapt, el adaugă: "Dacă l-aţi ascultat pe el şi aţi fost învăţaţi în el, după adevărul care este în Isus" (4,20-21). Să analizăm cu mare atenţie trecerile interne din această frază. Înainte de toate, Paul lasă să se înţeleagă clar că nu există, nici nu poate să existe, nici o învăţare a lui Cristos şi a ceea ce comportă adeziunea de credinţă la evanghelia sa fără o adevărată ascultare a lui, adică a cuvântului său şi a învăţăturii sale. Neputând să mai ascultăm glasul viu al lui Isus din Nazaret este posibil mereu să dăm ascultare evangheliei mântuirii primindu-i pe martorii săi, apostoli şi discipoli, care cu predica lor şi cu mărturia lor personală răspândesc vestea cea bună a lui Isus mort şi înviat (1Cor 1,18-30). Din ascultare vine credinţa şi credinţa aduce cu sine darul mântuirii. Pedagogia lui Paul îşi are aici primul său fundament şi de neînlocuit. Trebuie doar să amintim că pentru Paul ascultarea echivalează cu supunerea, aşa cum rezultă şi din Rom 1,5: "Am primit har şi misiunea apostolică de a duce la ascultarea credinţei" (vezi şi Rom 15,18; 16,26).

Nu numai atât, dar pentru a putea spune că l-am cunoscut pe Cristos trebuie să ne supunem şi fiecărei forme de instruire (didachč), care este completă numai dacă ea cuprinde tot misterul lui Isus, fără reduceri şi fără adăugiri. Considerând faptul că numai aici Paul foloseşte expresia "în Isus" s-ar putea crede că el se năpusteşte împotriva anumitor opozanţi, poate exponenţi ai tendinţei gnostice, pentru care mântuitorul oamenilor nu se identifica în persoana lui Isus. Astfel, suntem invitaţi să primim misterul întrupării şi să intrăm în adâncul său dinamism mântuitor. Chiar dacă nu vorbeşte des despre acest mister, Paul demonstrează în toate scrisorile sale că i-a asimilat valoarea sa istorică şi pe ea întemeiază metoda sa pedagogică.

Desigur, misterul lui Isus trebuie acceptat în întregimea sa: de aceea nu este permis să se facă bucăţi ceea ce din natura sa este indivizibil. Pe de o parte, nu se poate subevalua răscumpărarea de păcat, pe care Isus a realizat-o prin pătimirea, moartea şi învierea sa, calificând-o ca "teologie negativă"; pe de altă parte, nu este permisă preamărirea întrupării lui Dumnezeu ca şi cum ea ar fi suficientă pentru mântuirea omenirii, calificând-o ca "teologie pozitivă". Cele două etape ale unicului mister cer să fie armonizate într-un singur act de credinţă şi deci şi într-un singur proiect educativ.

Paul este cu siguranţă învăţător exemplar şi inegalabil al acestei didachč. Acest magisteriu, el l-a exercitat în toate comunităţile pe care le-a întemeiat şi hrănit cu predica sa, învăţându-i pe toţi că este necesar "să-l cunoască pe Cristos" şi că, în acelaşi timp, nu poate învăţa ştiinţa lui Cristos cel care nu se supune cu umilinţă şi cu bucurie jugului dulce al cuvântului lui Dumnezeu.

Orice pedagog autentic trebuie să se confrunte cu acest adevăr: Paul este pe deplin conştient de aceasta şi demonstrează acest lucru elaborând o metodă pedagogică ce îşi înfige rădăcinile în marele eveniment al convertirii sale pe drumul Damascului.

În sfârşit, celui care doreşte în mod serios "să-l cunoască pe Cristos", Paul îi indică datoria de a asuma un comportament diametral opus celui precedent. De fapt, îndeamnă să se lase "de purtarea de mai înainte, de omul cel vechi supus putrezirii din cauza poftelor amăgitoare" (4,22-29). Acelaşi îndemn, Paul îl adresează şi creştinilor din Colose, acolo unde îi invită "să se dezbrace de omul cel vechi împreună cu faptele lui" pentru "a se îmbrăca în omul cel nou" (3,9). În ambele contexte, Paul indică transformarea radicală a existenţei, exprimată de botez. Printr-o nouă creaţie, realizată în Cristos, omul este condus la adevărata sa umanitate şi, prin ascultare, porneşte spre adevărata şi deplina cunoaştere: în felul acesta ajungem "să-l cunoaştem pe Cristos"! Paul a învăţat cel dintâi şi, adesea, dă mărturie despre aceasta în scrisorile sale, spunând şi cât l-a constat să rămână fidel acestui standard de viaţă. Paul a experimentat validitatea metodei sale pedagogice, înainte de toate, pe el însuşi.

Cu o expresie fericită şi emoţionantă, Paul invită "să nu-l întristăm pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu" (4,30), concept cunoscut deja de profetul Isaia (63,10) şi desigur vrednic de câteva aprofundări. Se pare că putem spune că Duhul lui Dumnezeu dăruit omului este într-un fel condiţionat de comportamentul omului însuşi, fie în bine, fie în rău: "Duhul Sfânt, care învaţă - se citeşte în Cartea Înţelepciunii - fuge de vicleşug. Se depărtează de minţile fără pricepere şi este alungat când se apropie fărădelegea" (1,5). De aceea este posibilă zădărnicirea harului primit şi reducerea la nesemnificativă a metodei pedagogice care este în evanghelia lui Cristos. Posibilitate teribilă pe care Paul nu poate să n-o ia în considerare şi s-o semnaleze destinatarilor magisteriului său.

Dimpotrivă, cei care sunt cu adevărat dispuşi să-l cunoască pe Cristos trebuie "să înnoiască spiritul minţii lor şi să se îmbrace cu omul cel nou, cel creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului", adică sfinţenia care vine din adevăr (şi nu aceea pe care, în mod iluzoriu, am putea să credem că vine din acţiunea sau bunăvoinţa noastră): adică este vorba de revelaţia care este centrată pe Isus şi stimulează consensul deplin al omului la acţiunea lui Dumnezeu. În aceasta, Paul pare să se apropie de teologia lui Ioan.

Acum suntem în măsură să percepem toată pregnanţa expresiei pauline "a-l cunoaşte pe Cristos": desigur că nu este vorba numai de o cunoaştere abstractă sau obţinută numai din auzite. Dimpotrivă, această "cunoaştere" implică experienţa lui, fie ea mijlocită de cuvântul său şi de martorii săi; cere o supunere liberă şi totală faţă de el prin credinţă; comportă voinţa de a trăi în mod conform credinţei pe care o mărturisim; cere fidelitate faţă de cuvântul dat; deschide un drum de asemănare continuă cu cel pe care vrem să-l cunoaştem; promite un bine pe care numai Dumnezeu îl poate da; anticipă o experienţă care are legătură cu paradisul.

Toate acestea fac parte din acea metodă pedagogică pe care Paul a învăţat-o de la Cristos încă de la începutul drumului său de convertire. De aceea, el este primul care poate spune că l-a cunoscut pe Cristos; acesta este unicul titlu pentru care Paul ne poate adresa şi nouă acelaşi îndemn.

(După L'Osservatore Romano, 9-10 iunie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.