Reflecţie: Dogma din anul 1854 ocazie pentru a redescoperi demnitatea omului

La şcoala de frumuseţe la Neprihănita

De Salvatore M. Perrella

Lumea noastră contemporană, cel puţin cea occidentală, este considerată de mai multe ori de sociologul Zygmunt Bauman ca "societate lichidă"; o societate umană tot mai globalizată în economie şi în comunicare, puternic interconectată din cauza multelor raporturi dintre popoare şi culturi, şi totuşi, în mod paradoxal şi contradictoriu, suferindă datorită incapacităţii de a construi legături continue şi solidare. În această "societate fluidă", mass-medială şi tot mai mult "în reţea", totul se consumă cu voracitate şi după aceea totul este lăsat, deconectat, demontat (se vorbeşte de anorexie şi de bulimie socială şi culturală): homo oeconomicus, adevărat homo consumens, centrat în întregime în el însuşi şi să obţină pentru el însuşi, s-a dezvăţat să iubească, să se dăruiască, să se îngrijească de celălalt. De aceea, societatea şi viaţa "lichidă" scot la iveală criza dură şi persistentă a omenirii. În societatea actuală este urgent de a repune în funcţie alfabetizarea iubirii creştine; ea nu este parazitară, nu înşală, nu exploatează, nu ofensează şi nu distruge nevoia de a iubi şi de a fi încontinuu iubiţi. Toată viaţa Mariei din Nazaret este mărturie a puterii, a strălucirii şi a capacităţii transfiguratoare a iubirii lui Dumnezeu, care face lucruri frumoase şi bune.

La 8 decembrie 1854, Biserica, prin act de magisteriu solemn exprimat de fericitul Pius al IX-lea (1846-1878), a definit dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei; ea a fost rezultatul unei lungi evoluţii în Occident, atât pe planul evlaviei, cât şi pe planul teologiei. La acest rezultat au colaborat trei factori sau puteri: poporul creştin cu genuinul şi determinatul său sensus fidelium; contribuţia diferită, dar convergentă şi utilă, a teologilor din diferitele şcoli; rolul moderator al magisteriului, care la momentul oportun a definit adevărul dogmatic. La peste 150 de ani de la definirea ei, ce spune această învăţătură bărbatului şi femeii din timpul nostru? În secolul al XX-lea, multe lucruri s-au schimbat, altele au cerut confirmarea necesară, altele s-au arătat, adică s-au născut în prezentul Bisericii şi al lumii, altele încă trebuie căutate, nu fără o criză şi cogitatio doloris deosebită şi profitabilă, şi vor face parte din viitorul nostru. În acest context istoric, cultural şi religios, magisteriul şi teologia au de a face ambele cu criza adevărului timpului nostru postmodern. În anul 1995, Ioan Paul al II-lea, în enciclica Veritatis splendor, observa cu îngrijorare că "exigenţa de adevăr de care nu se poate face abstracţie a dispărut, în favoarea unui criteriu de sinceritate, de autenticitate, de acord cu sine însuşi".

Această opoziţie are rădăcini îndepărtate, în sensul că impunerea progresivă a conştiinţei istorice l-a făcut treptat pe omul contemporan să conceapă adevărul ca ceva pe care persoana îl construieşte treptat; deci adevărul trebuie cucerit şi construit pornind de la persoană. Această preamărire absolută a autoconştiinţei creează o situaţie spirituală profund diferită de trecut: nu mai este în primul plan primatul Creatorului, deci subordonarea creaturii care recunoaşte ceea ce Dumnezeu a pus în realitate, ci mai degrabă voinţa de a domina şi de a transforma după propriul plac însăşi realitatea.

Într-un context cultural şi practic, unde izvorul şi orientarea de fond a gândirii nu numai că nu se deschid cu uşurinţă în faţa misterului, dar, uneori, chiar îl exclud, fides quaerens intellectum este nedorită şi pentru mulţi credincioşi. A înceta căutarea adevărului este practică urmată de unii fie cu încăpăţânare rafinată, fie cu ostentaţie meschină; acest adevăr, care pentru credincioşi este Dumnezeul revelat în Cristos, cel care dă sens vieţii şi istoriei, ridică mulţi cercetători, atâţia călători, gata să-şi trăiască şi să-şi dăruiască propria existenţă pentru întâlnirea definitivă. Dacă pentru credincios rămânerea în credinţă este martiriu zilnic înveselit de bucuria companiei lui Dumnezeu-cu-noi, "aşa-numitul ateu, când este aşa nu prin simpla calificare exterioară, ci datorită suferinţelor unei vieţi care luptă cu Dumnezeu fără a reuşi să creadă în el, trăieşte în aceeaşi condiţie de căutare, de aşteptare vie şi adesea dureroasă. Necredinţa nu este aventura uşoară a unui refuz, care să te lase aşa cum te-a găsit. Necredinţa serioasă - care nu e neglijentă şi banală - este pasiune şi suferinţă, militare a unei vieţi care plăteşte personal «curajul amar de a nu crede»" (Bruno Forte). Într-un timp în care căutarea, primirea şi raportul vital cu Dumnezeul lui Isus, adevărul său şi valorile sale devin dificile, dar din această cauză nu mai puţin entuziasmante, şi care implică responsabilitatea credinciosului mai mult ca niciodată, întrebarea "Când va veni Fiul omului, va găsi el credinţă pe pământ?" (Lc 18,8) îi interpelează pe toţi. Un dialog adevărat şi posibil între credinciosul gânditor şi responsabil şi cel necredincios care, după ce a lăsat deoparte acel etsi Deus non daretur ("ca şi cum Dumnezeu nu ar exista"), este gata să rişte să trăiască ca şi cum Dumnezeu ar exista (veluti si Deus daretur). Fără a uita că uneori se întâmplă ca Dumnezeul unic şi întreit, aşa cum a învăţat şi a arătat Cristos, să prefere să se manifeste sub contraria specie, adică acolo unde nu ne-am aştepta şi în modul opus de cum ne imaginăm noi. Din adevărul despre Cristos, Maria, mama şi ucenica sa, este parte integrantă şi, de aceea, primirea sa cordială face parte din oboedientia fidei. Acest act teologal şi eclezial comportă şi adeziunea la ceea ce Biserica învaţă despre ea.

Una dintre învăţăturile mariane pe care Biserica, în decursul lungului său itinerar de căutare, de cunoaştere şi de învăţământ, a descoperit-o şi nu a creat-o cercetând Scripturile este aceea a zămislirii neprihănite a Mariei. În ea, Biserica a văzut epifania frumuseţii veşnice a lui Dumnezeu reflectată în persoana sa şi în existenţa sa, încă de la început; murdăria şi urâciunea răului şi a păcatului, prin dar divin unic, sunt excluse în existenţa ei care străluceşte de lumina lui Dumnezeu întreit, devenind ca o prismă care nu ţine nimic pentru sine din această lumină, ci o reflectă cu umilinţă splendidă ca signum magnum (cf. Ap 12,1). Acest dar special de har arată gratuitatea de iubire cu care Tatăl a conceput planul mântuirii "înainte de întemeierea lumii" (Ef 1,4), motiv pentru care, pe bună dreptate, sfântul Maximilian Kolbe afirmă că "Neprihănita Zămislire este numele ei". Nu este numai începutul fericit în curăţie, nici numai strălucirea curată a originii unei creaturi umane, ci este începutul unei istorii de fidelitate mântuitoare din partea lui Dumnezeu: cel care a început este fidel şi va duce la capăt şi bine lucrarea. Iată ceea ce spune acest adevăr de credinţă. Maria este reflexul frumuseţii şi gloriei lui Dumnezeu în Cristos, fără anularea consistenţei sale personale şi istorice, şi aceasta este culmea şi frumuseţea credinţei înţeleasă ca pelerinaj şi experienţă transfiguratoare şi performantă.

Oare suntem constrânşi să avem faţă de frumuseţea Mariei neprihănite o contemplaţie pasivă? Desigur că nu. Mai degrabă suntem invitaţi să imităm, atât cât putem, frumuseţea ei. Să nu pară straniu, dar şi frumuseţea în creştinism este imitabilă: în concret este imitabilă parcurgând cu responsabilitate via pulchritudinis, care este calea de asceză severă, care face să strălucească în noi înşine bunătatea şi adevărul (cele două dimensiuni de neeliminat ale frumuseţii), urmărind victoria adevărului asupra minciunii, a unităţii asupra dezbinării, a carităţii asupra aversiunii egocentrice, a harului asupra păcatului, a primirii şi relaţiei cordiale cu Dumnezeu asupra indiferenţei meschine, a persoanei imago Dei asupra "subiectului tehnocratic" postmodern şi postuman. Maria neprihănită este cea mai bună mărturie, demonstraţie şi apărare a validităţii mereu actuale a planului original cu privire la omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Pe baza slujirii sale adusă lui Cristos şi mântuirii, în virtutea faptului că este în misterul lui communio sanctorum şi în Biserica pelerină prezenţă activă şi exemplară, îi provoacă şi-i cheamă pe credincioşi, de la crezul fluctuant şi de la mărturia slabă, la responsabilitatea faţă de darul harului şi al libertăţii, să apere şi să propună cu înţelepciune şi actualitate motivele credinţei, speranţei şi iubirii, construind, într-un timp dramatic şi magnific cum este timpul nostru, compania frumoasă a credinţei, adică apologetica întâlnirii celuilalt şi a celorlalţi. Este în amintirea tuturor cunoscuta expresie a lui Fiodor Dostoevski: "Frumuseţea va salva lumea". Este o afirmaţie pe care scriitorul rus o enunţă într-un context problematic, în care admite că "frumuseţea este o enigmă" şi care de aceea trebuie să fie înţeleasă: care frumuseţe va salva lumea? Va salva lumea numai frumuseţea răscumpărată: aceea care vine din misterul-evenimentul Răstignitului-Înviat şi care ne deschide în sfârşit transfiguraţi, după itinerarul nostru teologal şi existenţial trăit cu responsabilitate şi iubire faţă de altul şi faţă de ceilalţi, în Escaton-ul veşnic.

De aceea, frumuseţea răscumpărată realizează o coincidenţă între experienţa estetică şi cea propriu-zis religioasă. Aşa este frumuseţea Neprihănitei, mamă şi reflexie a iubirii frumoase, Cristos Dumnezeul nostru! Mântuirea, ca şi iubirea adevărată, adevărul incoruptibil şi bunătatea vin de la Dumnezeu şi de la Cristos, mijlocind mama care, ca şi artistul lumii, însuşindu-ne cuvintele lui Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea către artişti din anul 1999, se străduieşte să-i conducă pe toţi "la acel ocean infinit de frumuseţe unde uimirea devine admiraţie, beţie, bucurie de nedescris". Cu proclamarea dogmei din anul 1854, Biserica preamăreşte atotputernicia creativă a Dumnezeului trinitar, care în Maria neprihănită a manifestat pe deplin în totul lui Dumnezeu, totul creaturii răscumpărate şi sfinţite: Maria este microcosmos şi epifanie a mântuirii; adevărată sinteză a credinţei, a speranţei şi a carităţii creştine.

Dogma Neprihănitei Zămisliri ne spune că în Biserică, o dată cu trecerea secolelor, aprofundările, precizările şi definiţiile s-au succedat şi au crescut, declarând dogmă revelată de Dumnezeu ceea ce înainte era doar admisă ca învăţătură probabilă sau a fost chiar negată. Acest dinamism, adică această dezvoltare dogmatică, este determinată şi de motive extrinsece (erezii, ezitări, cereri de explicaţii sau de definiţii) şi este posibilă prin însăşi natura "depozitului credinţei", care este un tot care implică adevăruri încă necunoscute, neexplorate, care au nevoie să fie găsite şi explicate pentru binele comun. De aceea, dogma din anul 1854 nu a introdus un adevăr nou, ci doar a declarat şi propus cu autoritate ceea ce Biserica (în acest caz cât de important a fost sensus fidelium!) a intuit mereu şi, în pofida şi graţie dezbaterilor teologice laborioase, a crezut cu privire la Născătoarea lui Dumnezeu. De aceea, ne apare adecvată o reflecţie oferită nouă de Karl Rahner, conform căreia Biserica o va proclama mereu, în pofida intemperiilor şi contingenţelor teologice, pe Maria din Nazaret, cea tota pulchra, ca "aceea a cărei existenţă - în pofida păcatului lumii, pentru care a trebuit şi ea să sufere-împreună - a fost înconjurată încă de la început de harul victorios al lui Dumnezeu, care a ocrotit-o şi a ocrotit cu putere blândă libertatea ei ca «neprihănită» (...) nici nu va ceda în faţa unei invidii pseudodemocratice, care nu suportă ca în istorie să nu aibă toţi aceeaşi misiune". Suntem în faţa triumfului evenimentului harului divin care trezeşte, conduce şi duce la împlinire istoria mântuirii, personală şi comunitară; mister de alegere care luminează adevărul stării originare a omului şi nevoia lui de răscumpărare, preamăreşte puterea unică a harului în faţa puterii răului.

Nici o creatură, nici măcar mama lui Isus, nu este frumoasă în sine: Dumnezeu este "autorul frumuseţii" (Înţ 13,3) şi lucrările sale sunt frumoase-bune: între acestea iese în evidenţă Maria din Nazaret. În această lumină se poate dovedi foarte bine de ce în cele 20 de secole de creştinism arta şi, în ultima vreme, însăşi teologia au urmărit şi urmăresc, nu fără trudă, dar cu succes via pulchritudinis aleasă de Dumnezeu pentru răscumpărarea-sfinţirea omului. Fecioara, creatură umană ca şi noi, femeie dăruită total Domnului său, a trăit experienţa unică a acelui a fi "spaţiu deschis" pentru el, motiv pentru care, învaţă Ioan Paul al II-lea în cateheza din 20 august 1997, "Cea care este prin excelenţă sanctuar al Duhului Sfânt îi ajută pe credincioşi să redescopere propriul trup ca templu al lui Dumnezeu şi să-i respecte nobleţea şi sfinţenia", frumuseţea originară. Frumuseţea de har care a re-creat şi plăsmuit toată persoana şi existenţa Mariei, cu influenţe tangibile şi pentru trupul ei de femeie şi de mamă a cuvântului întrupat.

Ei trebuie să ne încredinţăm pentru ca să ştim să devenim tot mai mult şi mai bine lucrători ai carităţii mari şi inepuizabile a lui Cristos, model perfect al omului, restaurator în Duhul său al frumuseţii primordiale a oricărei persoane, adesea desfigurată sau urâţită de lipsa de grijă şi de egoismul acestui "timp lichid" în care aroganţa, gustul pentru efemer şi voracitatea nesănătoasă a lui homo consumens înşală, fascinează şi seduce în mod tragic încă prea mulţi bărbaţi şi femei.

(După L'Osservatore Romano, 5 iunie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.