Reflecţie: Nu mai ştim să trăim

De ce oare nu mai ştim să trăim? Unde am ajuns cu comportamentul nostru?

Într-adevăr, suntem creaturi rebele, strivite şi obosite pentru că pierdem timpul cu lucruri de nimic. Nu avem curajul să privim şi să facem un pic de ordine în sufletul nostru, suflet chinuit, maltratat şi batjocorit de frivolitatea cărnii egoiste. Dar suntem atât de harnici şi atenţi să privim în sufletul aproapelui nostru, observând neghina existentă acolo.

Vrem să ne bucurăm de viaţă, pentru că e un lucru normal. Dar cum? Oare sorbind din licoarea seducătoare, stoarsă din agurida vândută nouă la superofertă de lume. O, cât de mult ne-am îndobitocit! Cum putem confunda noi bucuria, dar divin, rod al slujirii adevărate cu sentimentul straniu de împlinire doar când ai burta plină şi bani mulţi în buzunar?

Sinistră constatare, dar reală. Ne străduim în sudoarea frunţii noastre să distrugem şi cea mai mică brumă de sacru din noi. Şi mai avem nesimţirea să ne mirăm că viaţa e atât de grea. Da, e grea viaţa pentru că o ucidem în fiecare zi prin josniciile noastre. Am ajuns la recordul să ne culcăm frânţi de oboseală şi să ne trezim de parcă nu am fi dormit deloc. Ne ghiftuim de dimineaţă până seară cu mâncare şi băutură şi tot înfometaţi şi însetaţi suntem. Vorbim toată ziua tot felul de palavre fără nici o logică şi tot ne plângem că ducem lipsă de bârfă. Nici plânsul nu mai este plâns şi, cât priveşte zâmbetul, l-am pierdut de mult.

Unde am ajuns şi ce se întâmplă cu noi, nu ştim, dar totuşi ferice de noi că mai putem spune încă: "Vino, Doamne, în ajutorul nostru, că murim, salvează-ne şi învaţă-ne să trăim!" Viaţă, să fie viaţă în noi!

Pentru darul vieţii, Doamne, îţi mulţumesc!

Pr. Toma Encuţă

lecturi: 10.