Discursul Papei adresat participanţilor la Congresul pentru Humanae vitae

Prezentăm cuvintele rostite de Benedict al XVI-lea sâmbătă, 10 mai 2008, primind în audienţă în Sala Clementină din Palatul Apostolic pe participanţii la Congresul internaţional promovat de Universitatea Pontificală Lateran cu ocazia aniversării a 40 de ani a Enciclicei "Humanae vitae".

* * *

Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu deosebită plăcere vă primesc la încheierea muncii, care v-a angajat să reflectaţi despre o problemă veche şi mereu nouă cum este responsabilitatea şi respectul pentru naşterea vieţii umane. Îl salut în mod deosebit pe Mons. Rino Fisichella, rector magnific al Universităţii Pontificale Lateran, care a promovat acest congres internaţional şi-i mulţumesc pentru expresiile de salut pe care a voit să mi le adreseze. Salutul meu se extinde apoi la iluştrii conferenţiari, profesori şi la toţi participanţii, care cu contribuţia lor au îmbogăţit aceste zile de muncă intensă. Contribuţia voastră se inserează în mod eficace în cadrul acelei producţii mai vaste care, în decursul deceniilor, a crescut cu privire la această temă aşa de controversată şi, totuşi, aşa de decisivă pentru viitorul omenirii.

Deja Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituţia Gaudium et spes, se adresa oamenilor de ştiinţă solicitându-i să unească eforturile pentru a ajunge la o unitate a ştiinţei şi la o certitudine consolidată cu privire la condiţiile care pot favoriza o "onestă reglementarea a procreaţiei umane" (GS 52). Predecesorul meu de venerată amintire, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, la 25 iulie 1968, publica Scrisoarea enciclică Humanae vitae. Acel document a devenit foarte repede semn de contradicţie. Elaborat în lumina unei decizii frământate, el constituie un gest semnificativ de curaj în reafirmarea continuităţii învăţăturii şi tradiţiei Bisericii. Acel text, adesea greşit înţeles şi greşit interpretat, a provocat multe discuţii şi pentru că se afla la începuturile unei profunde contestări care a marcat viaţa unor întregi generaţii. La patruzeci de ani de la publicarea sa acea învăţătură nu numai că manifestă neschimbat adevărul său, dar revelează şi clarviziunea cu care problema a fost tratată. De fapt, iubirea conjugală este descrisă în cadrul unui proces global care nu se opreşte în faţa împărţirii între suflet şi trup nici nu se află numai sub sentiment, adesea fugar şi precar, ci ia asupra sa unitatea persoanei şi a împărtăşirii totale a soţilor care în primirea reciprocă se oferă pe ei înşişi într-o promisiune de iubire fidelă şi exclusivă care provine dintr-o genuină alegere de libertate. Cum ar putea o asemenea iubire să rămână închisă la darul vieţii? Viaţa este mereu un dar inestimabil; de fiecare dată când se asistă la apariţia ei percepem puterea acţiunii creatoare a lui Dumnezeu care se încrede în om şi în felul acesta îl cheamă să construiască viitorul cu forţa speranţei.

Magisteriul Bisericii nu se poate dispensa de a reflecta în manieră mereu nouă şi aprofundată asupra principiilor fundamentale care se referă la căsătorie şi procreaţie. Ceea ce era adevărat ieri, rămâne adevărat şi astăzi. Adevărul exprimat în Humanae vitae nu se schimbă; dimpotrivă, tocmai în lumina noilor descoperiri ştiinţifice, învăţătura sa devine mai actuală şi provoacă la reflecţie asupra valorii intrinsece pe care o are. Cuvântul cheie pentru a intra cu coerenţă în conţinuturile sale rămâne acela al iubirii. Aşa cum am scris în prima mea enciclică Deus caritas est: "Omul devine realmente el însuşi atunci când trupul şi sufletul se găsesc într-o profundă unitate... Nu este doar spiritul sau doar trupul care iubeşte; omul, persoana iubeşte ca o creatură unitară, din care fac parte trupul şi sufletul" (nr. 5). Dacă se elimină această unitate se pierde valoarea persoanei şi se cade în pericolul grav de a considera trupul ca un obiect care se poate cumpăra sau vinde (cf. ibidem). Într-o cultură în care prevalează a avea asupra lui a fi, viaţa umană riscă să-şi piardă valoarea. Dacă exercitarea sexualităţii se transformă într-un drog care vrea să supună partenerul la propriile dorinţe şi interese, fără a respecta timpurile persoanei iubite, atunci ceea ce trebuie să se apere nu mai este numai adevăratul concept al iubirii, ci în primul rând demnitatea persoanei însăşi. Ca şi credincioşi nu am putea niciodată să permitem ca dominaţia tehnicii să anuleze calitatea iubirii şi sacralitatea vieţii.

Nu întâmplător Isus, vorbind despre iubirea umană, face referinţă la ceea ce a făcut Dumnezeu la începutul creaţiei (cf. Mt 19,4-6). Învăţătura sa trimite la un act gratuit cu care Creatorul a voit nu numai să exprime bogăţia iubirii sale, care se deschide dăruindu-se tuturor, ci a voit să imprime şi o paradigmă după care trebuie să se adapteze acţiunea omenirii. În rodnicia iubirii conjugale bărbatul şi femeia participă la actul creator al Tatălui şi fac evident că la originea vieţii lor nupţiale există un "da" genuin care este rostit şi realmente trăit în reciprocitate, rămânând mereu deschisă vieţii. Acest cuvânt al Domnului rămâne neschimbat cu adevărul său profund şi nu poate fi şters de diferitele teorii care în decursul anilor s-au succedat şi uneori chiar s-au contrazis între ele. Legea naturală, care este la baza recunoaşterii adevăratei egalităţi între persoane şi popoare, merită să fie recunoscută ca izvor din care să se inspire şi raportul dintre soţi în responsabilitatea lor de a da naştere la noi copii. Transmiterea vieţii este înscrisă în natură şi legile sale rămân ca normă nescrisă la care toţi trebuie să facă referinţă. Orice tentativă de a abate privirea de la acest principiu rămâne ea însăşi sterilă şi nu produce viitor.

Este urgent să redescoperim din nou o alianţă care a fost mereu rodnică, atunci când a fost respectată; ea vede în primul rând raţiunea şi iubirea. Un învăţător atent ca Guillaume de Saint Thierry putea scrie cuvinte pe care le simţim profund valabil şi pentru timpul nostru: "Dacă raţiunea instruieşte iubirea şi iubirea luminează raţiunea, dacă raţiunea se transformă în iubire şi iubire permite să se lasă ţinută între graniţele raţiunii, atunci ele pot face ceva măreţ" (Natura şi măreţia iubirii, 21,8). Ce este acest "ceva măreţ" la care putem asista? Este apariţia responsabilităţii pentru viaţă, care face rodnic dăruire de sine pe care o face fiecare celuilalt. Este rod al unei iubiri care ştie să gândească şi să aleagă în libertate deplină, fără a se lăsa condiţionat peste măsură de eventualul sacrificiu cerut. De aici provine miracolul vieţii pe care părinţii îl experimentează în ei înşişi, văzând că se împlineşte ceva extraordinar în ei şi prin intermediul lor. Nici o tehnică mecanică nu poate înlocui actul de iubire pe care doi soţi îl schimbă între ei ca semn al unui mister mai mare care îi are pe ei protagonişti şi co-părtaşi ai creaţiei.

Din păcate, se asistă tot mai des la evenimente triste care-i implică pe adolescenţi, ale căror reacţii manifestă o cunoaştere incorectă a misterului vieţii şi a implicaţiilor riscante ale gesturilor lor. Urgenţa formativă, la care fac referinţă des, vede în tema vieţii un conţinut privilegiat al său. Doresc cu adevărat ca mai ales tinerilor să le fie rezervată o atenţie cu totul specială, pentru ca să poată învăţa adevăratul sens al iubirii şi să se pregătească pentru aceasta cu o educaţie corespunzătoare la sexualitate, fără a se lăsa abătuţi de mesaje efemere care-i împiedică să ajungă la esenţa adevărului aflat în joc. A furniza iluzii false în domeniul iubirii sau a înşela cu privire la responsabilităţile genuine pe care sunt chemaţi să le asume cu exercitarea propriei sexualităţi nu face cinste unei societăţi care face referinţă la principiile de libertate şi democraţie. Libertatea trebuie să se conjuge cu adevărul şi responsabilitatea cu forţa dăruirii pentru celălalt chiar cu sacrificiu; fără aceste componente nu creşte comunitatea oamenilor şi riscul de închidere într-un cerc de egoism asfixiant este mereu la pândă.

Învăţătura exprimată de enciclica Humanae vitae nu este uşoară. Totuşi, ea este conformă cu structura fundamentală prin care viaţa a fost mereu transmisă încă de la crearea lumii, respectând natura şi în conformitate cu exigenţele ei. Atenţia faţă de viaţa umană şi salvgardarea demnităţii persoanei ne impun să nu lăsăm nimic neîncercat pentru ca toţi să fie părtaşi de adevărul genuin al iubirii conjugale responsabile în adeziunea deplină la legea înscrisă în inima oricărei persoane. Cu aceste sentimente, vă împart tuturor binecuvântarea apostolică.

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.