Interviu cu Mons. Gianfranco Ravasi la deschiderea Festivalului Biblic din Vicenţa

Arhitectura şi Sfintele Scripturi: Lumea de astăzi se aseamănă cu Laodiceea, oraşul celor indiferenţi

de Silvia Guidi

"Conform tradiţiei rabinice lumea este ca un ochi, albul corneei este marea, irisul este lumea, pupila este Ierusalimul, imaginea reflectată în pupilă este templul. Căutarea centrului marchează topografia fiecărui oraş, în orice cultură: acropole, piatra fundamentală sau palatul regelui. Pentru poporul lui Israel cuvântul divin este singura casă adevărată pentru om".

Monseniorul Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, ilustrează tema celei de-a patra ediţii a Festivalului Biblic care va avea loc la Vicenţa - cu apendice la Bassano del Grappa, Schio, Piazzola sul Brenta, San Bonifacio - între 29 mai şi 2 iunie: "A locui în Scripturi".

Locuinţa este locul în care se trăieşte, în care ne întoarcem în fiecare seară şi din care plecăm în fiecare dimineaţă, este locul sentimentelor familiare şi al odihnei; organizatorii Festivalului - între care Dieceza de Vicenţa, Centrul Cultural "Sfântul Paul", Famiglia cristiana - au voit să ia în serios paradoxul Întrupării şi în stabilirea programului, amestecând întâlniri cu teologi, biblişti, arhitecţi şi scriitori happening pentru copii, expoziţii, concerte, nopţi albe cu muzică şi dans.

Chiar şi dialoguri virtuale cu aceia care sunt în închisoare: "A locui deşertul care ne locuieşte", de exemplu, nu va fi o întâlnire cu uşile închise; graţie tehnologiei toţi spectatorii - din închisoare şi de afară - vor trăi evenimentul ca şi cum s-ar afla într-un singur loc. Un mod concret pentru a sublinia că cuvântul nu este numai un refugiu interior, ci un "cort plantat în mijlocul nostru". Vicenţa "culisă de teatru", cum îi plăcea să-l definească Piovene, este casa ideală a acestei ediţii a festivalului cu pieţele, bisericile şi vilele sale. Este casa ideală mai mult în acest an 2008, an în care sărbătoresc cinci sute de ani de la naşterea Paladiului său, arhitectul care a schimbat faţa oraşului. O întâlnire cu Timothy Verdon va ajuta publicul să înţeleagă motivele profunde ale armoniei stilistice a artistului, în timp ce poezia în muzică a lui Alda Merini şi Giovanni Nuti va fi ocazie de a se lăsa uimiţi încă de paradoxul crucii, experienţa învierii chiar în centrul durerii.

• Cuvântul ca o casă în care să locuim. Dar festivalul va ajuta cu adevărat să se cunoască bogăţia textului biblic?

Urmăresc această iniţiativă de când s-a născut; anul trecut tema era cosmosul, într-o ediţie precedentă cele cinci simţuri şi Scriptura. Anul acesta voi face introducerea la festival cu Mario Botta, pornind de la versetul "Eram ca un arhitect". A locui şi a frecventa textul biblic ne ajută să înţelegem situaţia în care trăim. Înţelepciunea divină, în timp ce proiectează imensa structură cosmică, este prezentată ca âmon, un hapax legňmenon, adică un cuvânt care apare o singură dată. Termenul poate evoca arhitectul, dar şi o tânără femeie care dansează, parabolă evidentă a artistului care creează. Acestei imagini din Cartea Proverbelor i se opune însă realismul scriitorului din secolul al XVII-lea, Abraham Cowley: "Dumnezeu a făcut prima sa grădină, Cain primul oraş". În Cartea Genezei urmează o generaţie de întemeietori de oraşe marcate de sânge, ca Enoh şi Lameh; răzbunarea ochi pentru ochi, dinte pentru dinte înmulţeşte în mod exponenţial o violenţă fără margini, până la ůbris a autodivinizării, a secularizării absolute.

• De unde provine haosul de la Babel?

Pe de o parte este conştiinţa că există Babel-Babilon, oraşul confuziei şi, dacă se vrea, al aplatizării, al omologării răspândite, puternice şi forţate în care modelele sunt unice şi fără respiraţia libertăţii, stereotipurile domnesc şi banalitatea dezordonată se întinde ca o pată de ulei. Însuşi Dumnezeu în creaţie este pus în contrast cu haosul simbolizat de mare, de abisurile acvatice sau în întunericul beznă sau în peisajul neclar al deşertului. Însă pe de altă parte este apelul neîntrerupt de a construi Ierusalimul nou prospectat de Apocalipsul sfântului Ioan, conform unui modul pătrat simbolic, semn de perfecţiune şi de armonie. Aşadar, suntem neîncetat suspendaţi între urât şi frumos, între nadirul diabolic al spaţiului devastat şi al pământului dezolat şi zenitul unui oraş fascinant ca o tânără mireasă, al unei construcţii plină de perle, luminată de o lumină veşnică, şi al unui pământ rodnic în care se întrevede însăşi structura înţelepciunii divine.

• Adică Ierusalimul ceresc visat de utopiile din toate timpurile, unitatea imposibilă de construit în istorie numai cu forţele umane...

Conform Bibliei, este necesară să se împletească în oraşul istoric, rănit şi murdar, nedrept şi dezechilibrat, planul unui oraş escatologic în care omul şi Dumnezeu vor trăi împreună. La Rusalii fiecare vorbeşte propria limbă, dar toţi se înţeleg, este salvată individualitatea lor şi există adevărat dialog, opusul în oglindă al Babelului. Însă lumea noastră se aseamănă mai mult cu Laodiceea, oraşul celor lâncezi, al celor indiferenţi, nu există nici aspectul dramatic al duelului cu Dumnezeu. În viziunea escatologică din Apocalipsul sfântului Ioan nu va mai fi marea, haosul va fi dispărut; nu va fi nici templul, pentru că totul va fi templu, alianţă cu Creatorul. Oraşul-ochi, pupilă, soţie împodobită cu bijuterii, se opune desfrânatei, femeii transformată în obiect de comerţ, umilită ca obiect de vânzare-cumpărare. Nu este numai metaforă, studiile mai recente demonstrează că adesea cuvintele profeţilor pot să fie interpretate în sens literal. Un exemplu dintre multele. Samaria din secolul al VIII-lea înainte de Cristos este pentru profetul Amos oraşul nedreptăţii pe care-l denunţă: "L-au vândut pe cel sărac pentru o pereche de sandale". Studiile despre istoria economică şi cele mai recente descoperiri arheologice ne-au revelat că o pereche de sandale de lux costau tocmai cât un sclav. Umanul este umilit de sclavie prin datorii, cetatea-mireasă se degradează în cetatea-desfrânată, în timp ce se adânceşte despicătura, dezbinarea dintre atenieni şi meteci, dintre rândunele şi şoareci ca la Maroţia, unul dintre oraşele invizibile ale lui Calvin. Cetatea istorică devine loc al răului, în timp ce planimetria Ierusalimului ceresc, în istoria artei, din pătrat devine tot mai mult elipsoidal, tinde spre forma de cerc, spre imaginea perfecţiunii divine. Devine tot mai clar că frumuseţea şi armonia nu sunt rod al efortului omului, ci sunt un dar al lui Dumnezeu. Nu ne mântuim într-un oraş urât.

• Arhitectura este singura artă care se impune beneficiarului; putem să nu ascultăm o muzică, să nu citim o carte, să nu vedem un film, dar nu putem evita să vedem în fiecare zi fabrica sau biroul în care lucrăm, sau blocul-casa în care locuim. Sau biserica urâtă unde mergem la Liturghie duminica.

În timpul multelor Miruri celebrate în periferie am observat urâţenia extraordinară a bisericilor, capodopere ale groazei, cuburi de beton construite în urmă cu treizeci de ani care se degradează şi din punctul de vedere al materialelor. O biserică urâtă este un fel de etică rea. Copilul care ieşea pe uşa casei în Siena din secolul al XIV-lea avea în faţa lui Piaţa Minunilor, era educat în mod automat la frumos. Nu se întâmplă acelaşi lucru în anumite zone degradate din Roma. Pentru aceasta am lansat, în acord cu organizatorii, ideea unei Bienale "alternative" la Veneţia, pentru a reporni dialogul cu arta contemporană şi aş vrea să-i provoc pe artişti ca Jannis Kounellis, Bill Viola sau Anish Kapoor să se exprime cu privire la subiecte deschise spre transcendent.

• Dialogul cu arhitectul Mario Botta a început de mult timp; mă gândesc la catedrala învierii la Evry, dedicată sfântului Corbinian.

În care revine simbologia tradiţională a pomului vieţii, care-şi înfige rădăcinile sale în criptă, în timp ce cei 24 de tei plantaţi pe elipsa care încoronează absida simbolizează tinereţea perenă a veşniciei. Este foarte interesantă şi experimentarea materialelor lui Richard Meier: velele în formă de mâini care se unesc în rugăciune în biserica sa la Tor Tre Teste rămân foarte albe în pofida trecerii timpului pentru că materialul din care au fost construite distruge în mod chimic patina închisă lăsată de poluare, în timp ce tensiunea omului spre infinit este reprezentată de curburile extreme ale sticlei turnată în beton.

Dar sunt excepţii care confirmă regula, prea des nu există dialog între arhitect şi artistul care trebuie să mobileze biserica; acela care desenează proiectul se teme că tabernacolul, confesionalele, tablourile, statuile murdăresc eleganţa liniilor, fără să considere că sunt elemente indispensabile pentru liturgie. Parohul de obicei remediază această absenţă cu artizanatul, nu cu arta, şi se amestecă reproduceri sărăcite de stiluri precedente cu structuri intelectualiste total abstracte de context. Rezultatul final este foarte rău.

• Acelaşi dualism şi în forma de artă mai răspândită în secolul al XX-lea, cinematografia, între filmul cu finalitate comercială şi intelectualismul steril.

Epoca noastră nu are curajul să se privească pe ea însăşi în oglinda cuvântului divin; noua traducere a Conferinţei Episcopale Italiene va fi o ocazie preţioasă pentru a-i apropia pe cei care cred şi nu de Biblie. A pierde din vedere întrebările fundamentale ale vieţii nu face bine artiştilor. E suficient să ne gândim la Woody Allen. Nu mai este el; acum se limitează la divertissement, focuri de artificii care lasă timpul pe care-l găsesc. Succesul Festivalului de cinema spiritual în America Latină demonstrează că întrebarea există, regizorii şi scenariştii sunt obosiţi de banalităţi şi locuri comune; cereri de seminarii şi colaborări au venit de la Studios din Los Angeles şi de la New York Film Academy. În Italia, Ermanno Olmi lucrează la un proiect despre Isus pentru Rai tre; este greu de a aduce transcendenţa în artă, dar este singura provocare ce o menţine vie.

(După L'Osservatore romano, 29 mai 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.