Publicăm în continuare articolul apărut în L'Osservatore Romano (27 aprilie 2008) şi scris de Mons. Elio Sgreccia, preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă, comentând rezoluţia 1607, aprobată la 16 aprilie de adunarea parlamentară a Consiliului Europei.

Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a aprobat la 16 aprilie rezoluţia 1607 care invită cele 47 de state membre să-şi orienteze, acolo unde este necesar, propria legislaţie în aşa fel încât să garanteze efectiv femeilor "dreptul de acces la avort sigur şi legal". Documentul a fost aprobat cu 102 voturi pentru, 69 împotrivă şi 14 abţineri, după o lungă dezbatere care a hotărât cu privire la includerea în textul provizoriu a 72 de amendamente propuse anterior.

Rezoluţia aprobată începe reafirmând principiul că în nici o circumstanţă avortul nu trebuie să fie înţeles ca un mijloc de planificare familiară şi că, pe cât este posibil, el trebuie să fie evitat (cf. nr. 1). În acest scop, rezoluţia recomandă ca să fie pus în acţiune orice mijloc, cu condiţia să fie compatibil cu drepturile femeilor, pentru a reduce atât sarcinile nedorite cât şi avorturile înseşi. Aşadar, se pare că, cel puţin în linie de principiu, introducerea la document recunoaşte şi afirmă clar că avortul este o realitate negativă în ea însăşi, care trebuie evitată pe cât e posibil cu orice efort.

Apoi, este amintit în text prezenţa în cea mai mare parte a statelor membre a unor dispoziţii de lege care, în condiţii şi circumstanţe precise, "permit" avortul în cazurile prevăzute. Aici rezoluţia arată o preocupare concretă: pericolul ca în unele ţări din Consiliul Europei unde avortul este permis, de fapt, să nu poată fi garantat femeilor care l-ar cere "un acces efectiv la serviciile pentru avort care să fie sigure, de susţinut, acceptabile şi corespunzătoare" (nr. 2), şi asta din cauza unor condiţionări excesiv de restrictive prevăzute de respectivele dispoziţii legislative, care ar ajunge să provoace efecte discriminatorii printre femei.

Şi tocmai la acest punct în text apare cuvântul "drept", cu referinţă la accesul efectiv la avort. Asta uimeşte deoarece este pentru prima dată când într-un document oficial al Consiliului Europei - aşa ca în cele ale Naţiunilor Unite - se vorbeşte despre avort ca despre un "drept". De fapt, din punct de vedere legislativ, una este a permite sau a nu penaliza avortul efectuat în circumstanţe determinate, şi alta este a-l defini ca un "drept", căruia în mod logic ar trebui să-i corespundă o "obligaţie" de tutelare a respectivului drept.

Dar este cu adevărat posibil a cere în mod întemeiat un "drept la avort"? Pe ce baze s-ar putea justifica dreptul de a întrerupe viaţa unei fiinţe umane nevinovate şi, mai mult, slabe şi lipsite de apărare? În afară de a adopta criterii antropologice discriminatorii şi arbitrare, care nu recunosc oricărei fiinţe umane demnitate egală şi drepturi fundamentale, această pretenţie este total nefondată şi arogantă; ea poate fi justificată numai de modele de gândire puternic ideologice şi parţiale, care nu pun persoana umană - sau cel puţin orice persoană umană - ca scop ultim şi măsură a vieţii sociale şi deci a reglementării legislative.

Şi afirmaţia că "avortul nu trebuie să fie interzis în limite gestaţionale raţionale" (nr. 4) ridică întrebări şi perplexităţi. Raţionalitatea la care se face referinţă pare să fie, de fapt, măsurată după motive referitoare exclusiv la sănătatea femeii şi la costurile sociale. În schimb, nu se spune nimic despre realitatea fiinţei umane (embrionul) care trebuie avortată, a cărei demnitate esenţială este legată de însăşi natura ei, de însuşi faptul că aparţine speciei umane şi nu de etapele dezvoltării sale biologice. Aşadar, în raport cu "dreptul" său de ocrotire a vieţii nu există şi nu pot exista "limite gestaţionale raţionale" în care să fie posibilă derogarea de la acest drept fundamental, deoarece viaţa umană individuală posedă valoarea sa specială şi inalienabilă în orice moment al istoriei sale personale.

În aceeaşi direcţie, continuând citirea rezoluţiei 1607, un alt element creează perplexităţi puternice; e vorba de reafirmarea (cf. nr. 6), în sine oportună şi justă, a dreptului oricărei fiinţe umane - şi nu se înţelege de ce textul simte nevoia de a specifica "inclusiv femeile", lucru care apare foarte clar şi, deci, ofensator faţă de femeile înseşi - la respectarea propriei integrităţi fizice şi la libertatea gestionării propriului trup. Pe baza acestei afirmaţii, textul conclude că "ultima decizie de a recurge sau nu la avort este o chestiune care aparţine femeii interesate, care trebuie să aibă mijloacele pentru a exercita acest drept în manieră eficace".

Concluzia nu pare complet coerentă cu afirmaţia iniţială de principiu. De fapt, dacă este recunoscut dreptul la ocrotirea integrităţii corporale a oricărei fiinţe umane, acesta trebuie revendicat pentru toate fiinţele umane, fără deosebire; ori, în cazul avortului, femeia este numai una dintre fiinţele umane implicate în mod direct, nu singura fiinţă umană. Şi copilul, embrion sau făt, este fiinţă umană. Dacă este sacrosantă revendicarea respectului faţă de integritatea corporală a mamei, la fel este afirmarea şi revendicarea integrităţii corporale a copilului, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu este în măsură să reclame şi să apere de unul singur propriile interese.

În cazul avortului, din acest punct de vedere există două fronturi de interes care trebuie ocrotite împreună: sănătatea mamei şi cea a copilului. Cel zămislit desigur că nu poate fi redus la "parte a trupului femeii gravide", aşa cum demonstrează de acum fără nici o incertitudine raţională embriologia modernă.

Rezoluţia 1607 glisează prea repede peste acest aspect fundamental, încercând să considere complet evidente afirmaţii cu semnificaţie antropologică şi de valoare care sunt în schimb discutabile, dacă nu măcar în numele acelui pluralism de gândire atât de revendicat chiar de susţinătorii acestor afirmaţii. Prin urmare, este total artificială şi "populistă" acuza repetată, adusă împotriva Bisericii Catolice din partea unor parlamentari în momentul discutării documentului, că acţionează şi vorbeşte cu scopul de "a le priva pe femei de dreptul lor cel mai fundamental: acela de a dispune de trupul lor".

O astfel de idee este absolut străină de învăţătura şi de intenţiile Bisericii, dar mai ales reprezintă o clară reducţie distorsionatoare a realităţii: avortul voluntar nu poate fi redus la o simplă chestiune de gestionare a trupului femeii; de fapt, el include în acelaşi timp alegerea dramatică de a distruge o viaţă umană, cea a copilului, a cărui valoare de fond este egală cu aceea a mamei.

O ultimă precizare trebuie făcută cu privire la soluţiile posibile pe care documentul le prospectează pentru a elimina pe cât posibil fenomenul avortului. În acest scop se face referinţă la politicile corespunzătoare de "sănătate sexuală şi reproductivă", dar mai ales la exigenţa de a face "obligatorie" o educaţie sexuală şi relaţională (modelată după vârsta şi după "genul" subiectului) adresată tinerilor. Oferta unei propuneri educative pe planul sexualităţii şi al relaţionalităţii este fără îndoială o valoare, care constituie de altfel o obligaţie a adulţilor faţă de cei mai tineri, mai ales din partea părinţilor faţă de copiii lor; în acelaşi timp, pentru părinţi această angajare reprezintă şi un drept, care trebuie exercitat în libertate de alegere a valorilor şi a semnificaţiilor care trebuie transmise propriei descendenţe.

În schimb, pare foarte dificil de imaginat ce poate să fie societatea în ansamblul său - şcoala? alte structuri? - care desfăşoară acest tip de funcţie educativă, deoarece ar trebui de ales şi în mod inevitabil de impus un model de valoare şi interpretativ, încălcând libertatea de alegere a părinţilor înşişi. Ori să gândim, aşa cum face un pic "naiv" rezoluţia 1607, că e posibil a da despre aceste tematici fundamentale simple informaţii "neutre", fără valori etice, fără puncte de referinţă antropologice. De fapt, nu întâmplător documentul reafirmă importanţa de a răspândi în largă măsură cunoştinţe şi instrumente de contracepţie în rândul populaţiilor, cu convingerea că făcând astfel se va obţine o puternică diminuare a fenomenului avortului.

Pe baza statisticilor oficiale şi a convingerilor antropologice total diferite, considerăm că trebuie să repropunem calea angajării pentru o educaţie integrală la valoarea vieţii umane, la iubire şi la afectivitate (care cuprinde şi sexualitatea), mai ales în sarcina părinţilor faţă de copii, ca drum principal şi eficace pentru a îndepărta plaga avortului, oricum ar fi el legal sau clandestin. Credem şi că întreaga societate, şi îndeosebi cei care au responsabilitatea conducerii ei, trebuie să acţioneze în mod eficace pentru a încerca să înlăture orice dificultate concretă (materială, sanitară, psihologică, economică, socială şi aşa mai departe) care s-o determine pe femeie să recurgă la avort.

Concluzând, afirmaţia referitoare la "dreptul de avort" introdusă împotriva logicii prevenirii şi a educaţiei, ar ajunge în orice caz să anuleze dreptul la viaţă al copilului zămislit şi reprezintă o interpretare selectivă şi subiectivă a dreptului însuşi, contrar accepţiunii originale a drepturilor umane în care dreptul la viaţă este originar, fundamental şi preliminar faţă de toate celelalte drepturi ale omului.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu