Reflecţii: "Eu şi el" - "Ţară de mucegai"

Eu şi el

Mi-am dat seama că nu trebuie să îmi arunc atâtea întrebări în timpul Liturghiei. De genul: De ce vecinului de lângă mine nu-i stă bine haina? Sau de ce vecinul de lângă mine e prost îmbrăcat şi are hainele rupte şi pe deasupra el mai miroase şi urât de parcă apa ar fi principalul lui duşman? De ce predica lui nenea ăla în alb (preotul) e prea academică sau, dimpotrivă, nu e pe gustul meu? Sau de ce predica e prea seacă sau monotonă? De ce bătrânelul acela din colţ a pus în coş o bancnotă de 10 RON, dar a stat mai bine de un minut să ia rest? De ce vorbesc babele în biserică şi copiii ăia nu-şi mai găsesc locul? De ce fereastra cu vitraliu din stânga sus este... prea sus? Şi mai sunt în mintea mea o mulţime de întrebări existenţiale de genul celor amintite.

Dar mi-am dat seama că mai sunt câteva întrebări pe care încă nu le-am spus şi la care încă nu am căutat răspunsul: Cine sunt eu? Eu, da eu, eu pârlitul, lăudărosul, curiosul, voioristul sufletelor, eu în adâncul fiinţei mele, eu cine sunt? Sunt eu cu adevărat? Nu sunt eu o iluzie? Nu sunt eu o prejudecată pentru alţii? Nu sunt un vis sau o fantomă, o himeră în mintea mea? Da, eu omul ăla pe care-l văd şi aşa destul de rar la Spovadă şi la Împărtăşanie numai de Paşti şi Crăciun?

Cine sunt eu? Sunt oare un trecător care calcă neglijent în picioare o floare de la marginea drumului sau sunt unul care o îngrijeşte, un mic grădinar? Cine sunt eu cu adevărat? Eu sunt eu? Eu mă cunosc sau sunt un şarlatan cu mine?

Şi pentru aceasta nu am nevoie de oglinzi. Trebuie doar să mă aşez în genunchi în faţa celui de sus, să închid ochii, să mă cufund în întunericul meu şi să mă văd cu ajutorul luminii lui Cristos cu adevărat. Să încerc în tăcere să îmi văd coşurile, punctele negre, asperităţile, cutele de grăsime ce îmi brăzdează grotesc şi nemilos inima mea. Apoi să deschid ochii şi să mă întreb din nou: Cine sunt eu?

E noaptea de Înviere acum în inima mea şi primesc lumina lui Cristos. Vin şi iau lumina. Întunericul devine plăpând şi lumina devine din ce în ce mai mare pe măsura ce Cristos este prezent zi de zi, oră de oră, clipă de clipă în inima mea. Şi pe măsură ce bezna se risipeşte, pe măsura ce noaptea e spulberată de zorile Învierii, eu parcă încep să desluşesc, încep să mă văd. Mă văd încet, încet, aşa cum sunt. Greoi, stângaci, neîndemânatic, poate un pic nedumerit, trezit din somn. Mă văd şi încep să mă recunosc şi îmi aduc aminte cu mintea şi cu inima de primele mele zile de viaţă, atunci când părinţii şi naşii mă primeau în braţe şi preotul mă boteza în hăinuţe albe. Mă văd şi îmi aduc aminte de când m-am spovedit prima dată şi apoi de când l-am primit cu emoţie pe Cristos în taina Împărtăşaniei. Mă văd şi îmi aduc aminte de când eram copil. Mă văd şi îmi aduc aminte de mine.

Îmi dau seama, într-un final, că pot exista milioane de întrebări în timpul Liturghiei. Pot să răspund la toate, dar toate îmi sunt inutile atât timp cât nu răspund la una singură: Cine eşti tu, Doamne?

* * *

Ţară de mucegai!

Nici nu am apucat să ne trezim bine din pat că televizoarele, radiourile, ziarele, panourile publicitare urlă în continuu: "Trezeşte-te, trăieşti într-o ţară de mucegai! Înarmează-te până în dinţi cu arma eficace, «dinte pentru dinte» şi drum bun, ai o nouă zi în faţă! Dă-i în cap, luptă-te, mai şi trişează dacă poţi! Seara o vei petrece într-un magazin sau într-o crâşmă oricum cheltuind banii pe mâncare sau pe băutură! Încă o victorie a consumismului în ţara noastră de mucegai!".

Claxoane, zgomot, viteză, nervi, zbucium, agitaţie.

Dar într-o fracţiune de secundă, o clipă de infinitate şi timpul a stat în loc, totul a încremenit şi a rămas nemişcat. Culorile gri încep să strălucească, se schimbă, se transformă. Griul devine color, florile încep să emane parfumuri încântătoare, parcă auzim şi păsărele în copaci, este un aer de primăvară şi simţim mirosul ierbii. Cireşii au înflorit. Acum e vremea magnoliilor, iar probabil peste câteva săptămâni bune vor înflori şi teii.

Totul devine verde şi mucegaiul se estompează. Se ascunde după acest verde şi uneori e uşor să-l confunzi. Se aseamănă foarte bine unul cu altul: verdele cu mucegaiul. Însă lumina care vine de sus ne face să deosebim adevărul de minciună. Şi mai mult, într-o alchimie ingenioasă, într-o transformare radicală, mucegaiul devine aur. Devine aur pur, de o calitate cerească.

Nimic nu stă în calea luminii, iar Învierea ne trimite într-o, cu totul şi cu totul, altă lume. De fapt nu este o altă lume este tot lumea noastră. Totul se transformă în aur când Cristos învie. Întreaga fire se schimbă. Cristos a înviat!

Timpul izbucneşte în valuri. Viteza nu mai contează. Claxoanele sunt acoperite de râsetele copiilor care se joacă în iarbă. Nervii noştri sunt relaxaţi de ceea ce ni se perindă în faţa ochilor: spectacolul vieţii. Oamenii au mai multă răbdare, se ajută mai mult, sunt mai blânzi şi mai corecţi, soarele străluceşte din nou, iarna s-a dus. Zbuciumul şi agitaţia au dispărut ca prin farmec. Oamenii surâd şi vorbesc, plimbările pe jos sunt din ce în ce mai dese. E sărbătoarea Învierii. E sărbătoarea iertării! E sărbătoarea renaşterii! Totul străluceşte!

Ţara noastră de mucegai a devenit o ţară de aur. Măcar pentru o clipă. Pentru o clipa de veşnicie am tăcut cu toţii şi ne-am bucurat de onoarea de a fi cetăţenii ţării cereşti. Cristos învie şi transformă întreaga lume într-un basm, într-o feerie.

Pentru o clipa nu vom auzi în fiecare dimineaţă repetiţiile înfiorătoare din lumea de mucegai! Vom auzi o clipă şi ceea ce se întâmplă cu adevărat în inima noastră!

Adevărat a înviat! Chiar a înviat! Cristos a înviat!

Claudiu Bîrliba

lecturi: 8.