Fericitul Ieremia, un om bun, plin de Duhul Sfânt şi speranţă

Duhul Sfânt a fost cel care a lucrat în viaţa fratelui Ieremia, iar acest lucru pentru că el a fost mereu un om atent la şoapta Duhului. Marea lui căutare de perfecţiune şi de a fi cât mai asemenea lui Dumnezeu l-a făcut să dorească să fie pe culmea înaltă a virtuţilor teologale, care au drept origine, cauză şi scop pe Dumnezeu unul şi întreit, căci "scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu!" aşa cum spune sfântul Grigore de Nyssa.

Virtuţile umane practicate de fericitul Ieremia au fost treptat îmbrăcate şi purificate de harul divin. Nu este lucru mic să poţi menţine un echilibru moral şi mai ales pentru cel care tinde la o morală şi la o spiritualitate înaltă.

Fratele nostru român a fost o persoană virtuoasă care a reuşit să practice binele cu toate forţele, sensibile şi spirituale. Duhul este cel care ajută la plăsmuirea caracterului şi dă uşurinţă în practicarea binelui, reuşind să lumineze şi să "îmbolnăvească" şi pe cei din jurul său de fericirea practicării virtuţilor.

Avem un român care a înţeles că "virtuţile teologale întemeiază, însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului", un frate care nu a studiat teologia, dar lumina Duhului Sfânt găsea loc suficient în simplitatea inimii sale, motiv pentru care învăţaţii şi mai marii timpului respectiv apelau deseori la sfaturile sale în probleme dificile şi importante.

Acest frate simplu, în viaţa lui, a reuşit să vadă în întreaga creatură prezenţa Creatorului, iar frumuseţea creaturii era un motiv de bucurie şi de speranţă sfântă de a vedea într-o bună zi şi frumuseţea lui Dumnezeu. Era un om care ţinea permanent deschişi ochii credinţei, martor fiind surâsul său frumos, motiv pentru care toţi ar fi dorit să-l vadă intrând în propria casă sau o scurtă întâlnire cu el.

Dacă a fost un om virtuos a fost şi un mare om al speranţei, căci nu este greşit să îl comparăm şi în speranţă cu Abraham, care ne este nouă, creştinilor, izvor şi model de speranţă. Sfântul Paul vorbeşte despre speranţa lui Abraham în Scrisoarea către Romani 4,18: "Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut şi a devenit astfel părintele multor popoare".

Este potrivit să vorbim despre speranţa fericitului Ieremia, dacă luăm în consideraţie ce spune şi Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea în enciclica Spe salvi: "Speranţă, de fapt, este un cuvânt central al credinţei biblice, până acolo încât, în diferite texte, cuvintele «credinţă» şi «speranţă» par interschimbabile".

Fericitul Ieremia doreşte nespus de mult să ajungă în împărăţia cerurilor şi să aibă parte de viaţa veşnică, punându-şi încrederea în făgăduinţele lui Cristos, căci aşa cum spune Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea în documentul amintit mai sus: "Avem nevoie şi de o mare speranţă, care poate fi numai Dumnezeu. El este fundamentul speranţei, nu un Dumnezeu oarecare, ci acel Dumnezeu care are un chip uman şi care ne-a iubit până la sfârşit, pe fiecare om şi omenirea în ansamblul ei".

Farmecul şi frumuseţea virtuţilor ce iradia în viaţa fratelui Ieremia erau semne că acela care are speranţă, trăieşte diferit, i-a fost dăruită viaţa nouă, iar cine este fără speranţă, este fără Dumnezeu.

O viaţă înfiptă şi puternic înrădăcinată în speranţă, în Cristos, se poate însuşi şi exercita în diferite "locuri", aşa cum găsim în Spe salvi: "rugăciunea ca şcoală a speranţei; acţiunea şi suferinţa ca locuri de însuşire a speranţei; judecata ca loc de însuşire şi de exercitare a speranţei".

Putem afirma fără să greşim că fericitul Ieremia a vizitat aceste locuri sfinte ale speranţei, le-a practicat şi aş vrea să amintesc aici doar un aspect din specificul vieţii şi spiritualităţii sale: rugăciunea pentru sufletele din purgator. Ne spune documentul papal amintit mai sus: "De o importanţă deosebită este rugăciunea pentru cei răposaţi. Dacă ei se află în purgator, există speranţa că în urma acestei purificări, sunt invitaţi la fericirea divină. Ca atare, rugăciunea noastră nu trebuie să fie numai pentru noi, ci şi pentru cei răposaţi, căci mântuirea este nu doar un act personal, ci, în Biserică, ea capătă caracter comunitar".

Să ne rugăm pentru ca şi în sufletele noastre să se nască o speranţă mai mare şi permanentă. Speranţa să fie şi pentru noi "coiful mântuirii noastre" (1Tes 5,8), pentru a putea fi trecători în lumea aceasta care au privirea aţintită spre cele cereşti care sunt esenţialul vieţii noastre.

Fr. Eugen Murariu

lecturi: 39.