Reflecţie: Mă simt vinovată...

Pe măsură ce se apropie ziua Kaylei, nu mă pot abţine să nu mă gândesc la ziua în care s-a născut.

Ca majoritatea părinţilor, aşteptam naşterea sa ca pe un eveniment fericit şi ca o ocazie de a-i ura bun venit primului meu copil. Bunicii aşteptau la fel de nerăbdători. Dar în ultimii trei ani, când se apropie ziua ei de naştere, mă cuprinde inevitabil un sentiment de vinovăţie. Îmi spun în continuu că pe măsură ce vor trece anii îmi va fi mai uşor şi că voi lăsa lucrurile să meargă de la sine şi nu mă voi mai învinovăţi. Dar încă n-am ajuns acolo. Uneori mi-e teamă că vinovăţia aceasta mă va apăsa mereu.

N-am ştiut sigur dacă Kayla avea sindromul Down, dar ştiam că există acest risc din rezultatele unor analize pe care le făcusem. Am refuzat amniocenteza pentru că mi-era teamă de ac şi de riscul unui avort, iar dacă aş fi ştiut sigur că va avea sindromul Down, nu ştiu cum aş fi rezistat în toată perioada sarcinii.

N-am ştiut nici măcar dacă va fi fată sau băiat, până în momentul în care am născut. Amândoi ne doream o fetiţă. Când Kayla s-a născut, Joe a exclamat: "Avem o fetiţă!".

Au aşezat-o pe burta mea, i-am privit chipul... şi am ştiut. Pur şi simplu am ştiut că avea sindromul Down. Şi de aici vine şi sentimentul de vinovăţie.

În clipa aceea m-am simţit complet detaşată. Fetiţa pe care o ţineam în braţe nu era a mea. Cine era această străină? Am simţit cum inima mi-a stat în loc, ca şi cum nu mai puteam respira. Parcă priveam de sus la o scenă în care eu nu eram implicată.

Cum rămâne cu momentul acela, în care am auzit că se creează o legătură între mamă şi copil? De ce nu simţeam la fel? Continui să mă întreb. De ce n-am simţit instantaneu instinctul matern şi iubirea? Mi se părea nedrept - Joe se fâţâia încolo şi încoace cu un surâs pe chip, mândru că este tată. Tocmai născusem, de ce nu jubilam şi eu? Din acest motiv mă simt vinovată - amintindu-mi aceste sentimente, simţind că ceva mi-a scăpat.

Apoi mă simt vinovată pentru felul în care i-am spus mamei de sindromul Down. Ea şi sora mea erau la o mătuşă. Joe le-a sunat şi le-a spus că suntem la spital. Ele şi-au făcut bagajele în grabă şi s-au îndreptat spre aeroport, rugându-se să mai găsească bilet la primul zbor. Au ajuns la spital (după o oră şi jumătate de mers cu maşina) după aproximativ şapte ore de când s-a născut Kayla. I-am auzit venind de pe hol. Când au intrat, stăteam în picioare, ţinând-o pe Kayla. I-am întins-o imediat mamei pe Kayla. După o îmbrăţişare călduroasă şi multe felicitări, eu m-am întors cu spatele, m-am îndreptat spre pat şi am spus: "Doctorii cred că are sindromul Down". Reacţia mamei: "Ce?!". Sora mea a întrebat: "Ce e aia?". Mătuşă-mea i-a şoptit ceva la ureche. Ştii ce rău îmi pare de toate acestea?!

Mamă, nu cred că ţi-am spus vreodată, dar îmi pare rău. Iartă-mă că ţi-am aruncat vestea în acest fel. Nu era drept, tu abia ajunsesei, abia îţi ţinusei nepoata în braţe pentru prima dată şi eu nu ţi-am putut dărui nici măcar cinci minute de plăcere, de fericire. A trebuit să-ţi arunc cuvintele acelea şi s-o fac repede pentru că am crezut că-ţi vei da seama de cum o vei vedea. A trebuit să-ţi spun înainte ca tu să-mi pui întrebări. Dar nu era corect pentru tine ca tu să n-o cunoşti mai întâi.

A treia noapte în care am stat în spital, Joe s-a dus acasă. După ce a plecat toată lumea, am rămas cu adevărat singură, pentru prima dată. Singură în spital, în aceeaşi cameră cu Kayla. M-am ridicat, m-am dus la chiuvetă, mi-am dat cu apă pe faţă şi m-am spălat pe dinţi. Şi mi-am pierdut controlul, am început să plâng. Eram atât de îngrijorată că vreuna dintre asistente ar putea intra şi mă va surprinde plângând. N-aş şti ce să-i spun. Nu ştiam exact de ce plângeam. Ştiam doar că nu voiam să mă vadă nimeni în halul acela. Dacă ar fi crezut că nu-mi iubeam fiica? Dacă trebuia să vorbesc cu cineva? Aş mai fi putut să merg acasă dacă eram într-o asemenea stare?

Nimeni nu poate pleca din spital ştiind că ceva este în neregulă cu copilul lui, fără un diagnostic precis. Ce aveam să fac cu copilul? Nu ştiam nimic despre sindromul Down, cum avea să fie viaţa noastră? Şi de ce, o Doamne, de ce eram aşa de tristă?

Ea s-a născut miercuri şi am părăsit spitalul vineri. În vinerea următoare am primit un telefon de la medicul pediatru care ne-a spus că rezultatele testelor confirmă că fetiţa are sindromul Down. Totuşi n-aveam nevoie de acest test; am ştiut doar privind-o. Dar imediat ce l-am auzit pe Joe confirmând la telefon rezultatele, am avut din nou o cădere şi am izbucnit în plâns. A intrat în cameră ţinând-o în braţe pe Kayla. Stăteam acolo îmbrăţişaţi şi plângeam. Şi ştii care a fost primul lucru pe care l-am întrebat? "Încă o mai iubeşti? N-o să ne părăseşti, nu-i aşa?" Poate a crezut că am înnebunit. "Bineînţeles c-o iubesc şi nu, n-o să vă părăsesc, de ce-aş face-o? De ce crezi c-aş vrea asta? E fiica mea, o iubesc orice-ar fi". Următoarea mea întrebare: "Ce vom face?". Răspunsul lui: "O vom iubi şi o vom creşte cât vom putea noi mai bine". Apoi am mers şi ne-am întins pe pat... toţi trei.

Mai apoi, Joe şi-a sunat mama să-i spună vestea. După ce au încheiat, câteva minute mai târziu, ea a sunat din nou. O auzeam că plânge la telefon, dar am auzit-o spunând: "Voiam doar să vă spun că vă iubesc, o iubesc pe Michelle şi-mi iubesc nepoata. Nimic nu va schimba acest lucru". Ea nu ştia, dar aveam atâta nevoie s-o aud spunându-mi aceste cuvinte. Aşa că-ţi mulţumesc, mamă-soacră.

Mama mea, tatăl meu vitreg şi sora ieşiseră în ziua aceea, ca să ne lase nouă timp să fim singuri. Nu erau acasă când primisem telefonul. Aşa că atunci când s-au întors, primul lucru pe care i l-am spus mamei - din nou! - a fost: "Tu totuşi o mai iubeşti, nu?". Am primit cam acelaşi răspuns: "Oh Michelle, sigur că da! Este nepoata mea!".

Mai târziu, când l-am sunat pe tata, răspunsul lui a fost: "Şi ce dacă? Ce mare scofală?". M-a întrebat ce înseamnă. Şi n-am ştiut ce să-i răspuns - nu ştiam.

În sfârşit am reuşit să-mi dau seama de ce întrebam pe toată lumea dacă o iubesc. Cred că nu puteam admite că eram cu totul îndrăgostită de Kayla până nu ştiam sigur că toţi ceilalţi o iubesc. Trebuia să ştiu dacă oamenii importanţi din viaţa noastră aveau s-o iubească indiferent de situaţie şi imediat ce am ştiut, am putut să-mi deschid ochii şi s-o văd pe fiica mea. Fiica mea. Nu sindromul Down. Dar o greutate îmi apasă inima că nu am putut să văd acest lucru din primul moment după ce s-a născut; tot ce am văzut era diagnosticul ei şi îngrijorarea: Oare ce vor gândi ceilalţi? Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri plâng.

Dar astăzi nu mă mai deranjează nici faptul că nu seamănă cu mine sau cu Joe, are chipul ei distinctiv. Aşa a vrut Dumnezeu să ne arate că ea nu este proprietatea noastră, ci este un dar de la el. Şi mi-a dăruit mai mult decât mi-aş fi putut închipui.

Dacă n-ai reuşit să citeşti până aici, nu-i nimic, Ştiu că am scris prea mult, dar sper că scriind voi reuşi să mă vindec şi să mă iert. Şi apoi voi putea să privesc în urmă, la momentul naşterii Kaylei şi să nu mă mai întristeze reacţia mea şi să nu mai regret acele câteva zile.

Michelle

Traducere şi adaptare de Iudita-Gilberta Iacob

Sursa: http://mdbeau.blogspot.com

* * *

Toate persoanele cu Sindrom Down prezintă un anumit grad de dificultate de învăţare (retard mental). Gradul de dizabilitate diferă de la o persoană la alta şi este imposibil de apreciat în momentul naşterii cât de grav va fi. Sindromul Down sau trisomia 21 este o boală genetică. La nivel mondial, incidenţa acestei boli în rândul nou-născuţilor este destul de mare 1 la 800 de naşteri. Mai multe detalii despre caracteristicile acestei boli le puteţi găsi la adresa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sindrom_Down.

lecturi: 14.