Predica papei Benedict al XVI-lea la aniversarul morţii lui Ioan Paul al II-lea

Prezentăm predica pe care papa Benedict al XVI-lea a rostit-o miercuri, 2 aprilie 2008, în bazilica "Sf. Petru", la aniversarul morţii predecesorului său, răposatul papă Ioan Paul al II-lea.

Iubiţi fraţi şi surori!

Data de 2 aprilie a rămas imprimată în amintirea Bisericii ca ziua plecării din lumea aceasta a slujitorului lui Dumnezeu papa Ioan Paul al II-lea. Retrăim cu emoţie orele din acea sâmbătă seara, când vestea morţii a fost primită de o mare mulţime aflată în rugăciune care umplea Piaţa "Sfântul Petru". Timp de mai multe zile bazilica vaticană şi această piaţă au fost cu adevărat inima lumii. Un fluviu neîntrerupt de pelerini a adus omagiu la sicriul veneratului pontif şi funeraliile lui au marcat o ulterioară mărturie a stimei şi a afecţiunii, pe care el le cucerise în sufletul atâtor credincioşi şi persoane din toate părţile pământului. Ca şi cu trei ani în urmă, şi astăzi nu a trecut mult timp de la Paşte. Inima Bisericii este încă profund cufundată în misterul Învierii Domnului. Într-adevăr, putem citi toată viaţa iubitului meu predecesor, îndeosebi ministerul său petrin, sub semnul lui Cristos Înviat. El nutrea o credinţă extraordinară în el şi cu el întreţinea o conversaţie intimă, singulară şi neîntreruptă. Printre multele calităţi umane şi supranaturale o avea şi pe aceea a unei excepţionale sensibilităţi spirituale şi mistice. Era suficient să-l vezi atunci când se ruga: se cufunda literalmente în Dumnezeu şi părea că toate celelalte, în acele momente, îi erau străine. Celebrările liturgice îl aveau atent la misterul-în-acţiune, cu o deosebită capacitate de a percepe elocvenţa Cuvântului lui Dumnezeu în devenirea istoriei, la nivelul profund al planului lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie, aşa cum a repetat adesea, era pentru el centrul fiecărei zile şi al întregii existenţe. Realitatea "vie şi sfântă" a Euharistiei îi dădea energia spirituală pentru a conduce Poporul lui Dumnezeu în drumul istoriei.

Ioan Paul al II-lea s-a stins în ajunul celei de-a doua duminici a Paştelui; la împlinirea "zilei pe care a făcut-o Domnul". Agonia lui s-a desfăşurat în întregime în această "zi", în acest spaţiu-timp nou care este "ziua a opta", voită de Preasfânta Treime prin lucrarea Cuvântului întrupat, mort şi înviat. În această dimensiune spirituală papa Ioan Paul al II-lea de mai multe ori a dat dovadă că se află într-un fel cufundat deja înainte, în timpul vieţii sale, şi în special în împlinirea misiunii de Suveran Pontif. Pontificatul său, în ansamblu şi în atâtea momente specifice, ne apare de fapt ca un semn şi o mărturie a Învierii lui Cristos. Dinamismul pascal, care a făcut existenţa lui Ioan Paul al II-lea un răspuns total la chemarea Domnului, nu se putea exprima fără participarea la suferinţele şi la moartea divinului Învăţător şi Răscumpărător. "Vrednic de crezare este cuvântul - afirmă apostolul Paul -: Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el, vom şi domni împreună cu el" (2Tim 2,11-12). Încă de copil, Karol Wojtyla a experimentat adevărul acestor cuvinte, întâlnind pe drumul său crucea, în familia lui şi în poporul lui. El a decis foarte repede să o poarte împreună cu Isus, mergând pe urmele sale. A voit să fie slujitorul său credincios până la primirea chemării la preoţie ca dăruire şi angajare a întregii vieţi. cu el a trăit şi cu el a voit şi să moară. Şi toate acestea prin mijlocirea singulară a Preasfintei Maria, Mama Bisericii, Mama Răscumpărătorului intim şi real asociată la misterul său mântuitor de moarte şi înviere.

Să ne conducă în această reflecţie reevocatoare lecturile biblice proclamate adineauri: "Voi nu vă temeţi!" (Mt 28,5). Cuvintele îngerului învierii, adresate femeilor aflate la mormântul gol, pe care le-am ascultat acum, au devenit un fel de moto pe buzele papei Ioan Paul al II-lea, încă de la începutul solemn al ministerului său petrin. Le-a repetat de mai multe ori Bisericii şi omenirii aflată în drum spre anul 2000 şi apoi prin acea ţintă istorică şi încă după, în zorii celui de-al treilea mileniu. Le-a rostit mereu cu fermitate inflexibilă, mai întâi agitând toiagul pastoral care se termina în Cruce şi apoi, când energiile fizice se reduceau, aproape agăţându-se de el, până în acea ultimă Vineri Sfântă, când a participat la Via Crucis din capela privată strângând în braţe crucea. Nu putem uita acea ultimă şi tăcută mărturie de iubire faţă de Isus. Şi acea elocventă scenă de suferinţă umană şi de credinţă, în acea ultimă Vineri Sfântă, arăta credincioşilor şi lumii secretul întregii vieţi creştine. Acel "Nu vă fie teamă" al lui nu era întemeiat pe forţele umane, nici pe succesele obţinute, ci numai pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Crucea şi pe Învierea lui Cristos. Treptat ce era despuiat de toate, până la urmă chiar şi de cuvânt, această încredinţare lui Cristos a apărut cu claritate crescândă. Aşa cu i s-a întâmplat lui Isus, şi pentru Ioan Paul al II-lea la sfârşit cuvintele au lăsat locul pentru sacrificiul extrem, pentru dăruirea de sine. Şi moartea a fost sigiliul unei existenţe dăruite în întregime lui Cristos, conformată lui chiar şi fizic în trăsăturile suferinţei şi ale abandonării încrezătoare în braţele Tatălui ceresc. "Lăsaţi-mă să merg la Tatăl", acestea au fost ultimele sale cuvinte - dau mărturie cei care au fost aproape de el - ca împlinire a unei vieţi total îndreptate spre cunoaşterea şi contemplarea chipului Domnului.

Veneraţi şi iubiţi fraţi, vă mulţumesc tuturor pentru că v-aţi unit cu mine la această sfântă Liturghie de pomenire pentru iubitul Ioan Paul al II-lea. Un gând deosebit adresez participanţilor la primul Congres Mondial despre Milostivirea Divină, care începe chiar astăzi şi care vrea să aprofundeze bogatul său magisteriu despre această temă. Milostivirea lui Dumnezeu - a spus el însuşi - este o cheie de lectură privilegiată a pontificatului său. El voia ca mesajul iubirii milostive a lui Dumnezeu să ajungă la toţi oamenii şi-i îndemna pe credincioşi să fie martorii ei (cf. Omilia la Cracovia-?agiewniki, 18.8.2002). Pentru aceasta a voit să ridice la cinstea altarelor pe sora Faustina Kowalska, umilă soră devenită printr-un misterios plan divin mesagera profetică a Milostivirii Divine. Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea cunoscuse şi trăise personal tragediile enorme ale secolului al XX-lea şi multă vreme s-a întrebat ce anume putea să stăvilească mareea răului. Răspunsul nu se putea afla decât în iubirea lui Dumnezeu. De fapt, numai Milostivirea Divină este în măsură să pună o limită răului; numai iubirea atotputernică a lui Dumnezeu poate înfrânge prepotenţa răufăcătorilor şi puterea distructivă a egoismului şi a urii. Pentru aceasta, în timpul ultimei vizite în Polonia, întorcându-se în ţara sa natală a spus: "Nu există alt izvor de speranţă pentru om decât milostivirea lui Dumnezeu" (Ibidem).

Să-i mulţumim Domnului pentru că a dăruit Bisericii pe acest fidel şi curajos slujitor. S-o lăudăm şi s-o binecuvântăm pe Fericita Fecioară Maria pentru că a vegheat fără încetare asupra persoanei sale şi asupra ministerului său, spre folosul poporului creştin şi al întregii omeniri. Şi în timp ce oferim pentru sufletul lui ales Jertfa răscumpărătoare, îl rugăm să continue să mijlocească de la Cristos pentru fiecare dintre noi, pentru mine în mod special, pe care Providenţa m-a chemat să adun inestimabila sa moştenire spirituală. Fie ca Biserica, urmându-i învăţăturile şi exemplele, să continue cu fidelitate şi fără compromisuri misiunea sa evanghelizatoare, răspândind fără încetare iubirea milostivă a lui Cristos, izvor al păcii adevărate pentru întreaga lume.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.