Fericitul Ieremia, purtător de cuvânt al celor care suferă

În octava pascală să-ţi îndrepţi ochii inimii şi a sufletului şi să vorbeşti de virtuţile şi harurile deosebite ale unui frate simplu şi analfabet, dar bogat în cele duhovniceşti şi un fericit posesor al înţelepciunii lui Dumnezeu este nemaipomenit de frumos şi plăcut lui Dumnezeu şi însuşi sufletului nostru şi inimii noastre atât de flămândă deseori de cele duhovniceşti.

Aceste acţiuni ne ajută să vedem că Dumnezeu nu a murit şi nu şi-a vărsat sângele în zadar, ci că au fost şi sunt mulţi care au văzut în patima şi moartea lui Isus sensul şi identitatea vieţii noastre de creştini şi astfel se unesc suferinţei lui Cristos colaborând la salvarea şi mântuirea oamenilor.

Cred că din titlul citit v-aţi dat seama care este tema acestei mici reflecţii despre românul care nu a vrut să meargă în iad, fericitul Ieremia, spuneam mai sus că este un purtător de cuvânt al celor care suferă, însă aici nu mă refer numai la cei care suferă în mod fizic, ci mai mult la cei care suferă în purgatoriu, de aceea voi încerca să conturez un pic devoţiunea lui faţă de sufletele care sunt în aceasta stare purificatoare.

Şi am să vă spun încă de la bun început că acest fericit, care a fost numit omul care nu a vrut să meargă în iad, datorită unei intense vieţi spirituale ajunge să spună spre sfârşitul vieţii că ar fi dorit să stea până în ziua judecăţii în purgatoriu din iubire pentru sufletele care suferă acolo. Acela care dăruise tot ceea ce avea în sine a murit fără să fi cerut nimic.

A fost un om care a reuşit mereu să se dăruiască celor în suferinţă indiferent de ce natură era suferinţa, el era mereu prompt spre a fi de ajutor şi acest lucru sigur nu a fost uşor pentru el, căci şi el a avut de luptat nu numai cu sine, ci şi cu satana timp de 20 de ani, apoi a urcat şi el spre desăvârşire treptat cum spune şi sfântul Ioan Climac sau Scărarul: "În viaţă trebuie fixată o rânduială asemenea treptelor unei scări: Unii se străduiesc să-şi micşoreze patimile; alţii cântă psalmii şi petrec tot timpul cu asta; alţii stăruie în rugăciune; alţii îşi ţin privirea aţintită în contemplaţie, în adâncul lor. Acest drum trebuie săvârşit după chipul scării". Sfântul Isaac Sirul spunea: "Dumnezeu este iubirea pe care cerul o coboară pe pământ; iar omul este iubirea care înalţă pământul la cer".

Devoţiunea fratelui Ieremia faţă de cei morţi

Găsim în biografii şi în mărturiile de la procesul de beatificare multe mărturii despre aceste viziuni şi despre pietatea faţă de sufletele care suferă. Acesta este un aspect caracteristic şi specific vieţii şi spiritualităţii fratelui Ieremia. Deşi a avut multe viziuni cu cei din purgatoriu, el spunea: "Dacă Dumnezeu ţi-ar dărui harul extazului, tu ai fi obligat faţă de dânsul, dar dacă tu împlineşti o faptă de caritate faţă de cei nevoiaşi, atunci dânsul e obligat faţă de tine!"

Fraţii pe care îi asista şi îi îngrijea până în ultima clipă a vieţii nu erau uitaţi de el imediat după moarte. Ei continuau să trăiască într-un anumit fel în el, îi apăreau după moarte pentru a-i spune despre starea lor şi să ceară sufragii. El se ruga, se oferea generos pentru ei, pentru ca ei să ajungă cât mai repede în cer; mare este acela care înţelege pe cel ce suferă!

Această comuniune cu cei morţi este şi punctul de plecare pentru devoţiunea şi atenta grijă pentru sufletele care suferă în purgatoriu.

Un exemplu: Într-o noapte pe când se ruga îi apăru un frate mort de câteva luni. Fratele Ieremia îl întrebă: "Cine eşti şi ce vrei?" "Sunt fratele Ignat. Domnul m-a trimis în purgatoriu. Te rog să mă ajuţi cu rugăciunile tale şi să-i ceri provincialului să celebreze alte Liturghii pentru mine şi în plus să ceară acest lucru tuturor celor din provincie".

Ieremia îi promite că-l ajută, însă şi el ca Moise cere un semn pentru a fi crezut de provincial.

"Iată semnul: Toţi după cum este obiceiul la noi, capucinii, au celebrat Liturghia în sufragiul meu; doar pr. Agapito nu a făcut". Fericitul nostru se duce la provincial şi-i povesteşte totul cu lux de amănunte. Provincialul vrând să verifice cele relatate chemă preotul care omisese Liturghia. Acesta recunoscu că nu a celebrat Liturghia pentru el pentru simplul fapt că îl stima mult pe fratele Ignat şi era convins că pentru virtuţile sale s-ar fi dus direct în paradis. Preotul repară greşeala, iar provincialul făcu cele cerute de răposat. Iată după trei zile apare din nou fratele Ignat şi îi spune: "Mulţumesc pentru ce ai făcut pentru mine. purgatoriuul s-a terminat, urmează să merg în paradis!"

Duhul Sfânt care cu siguranţă îi inunda sufletul i-a dat acest har să cunoască această realitate a purgatoriului, din păcate puţin prezentă şi cunoscută în devoţiunea poporului.

Fiind un mare iubitor al reculegerii şi al singurătăţii, locul cel mai frecventat de el era capela în care îşi găsea refugiul în orice clipă bună sau mai puţin bună.

Rugăciunile pe care le făcea şi le iubea cel mai mult erau Tatăl Nostru şi Bucură-te, Marie, spunând că acestea trebuie recitate fără să ne grăbim şi trebuie recitate cu inima, căci în aceste rugăciuni găsim totul şi totodată sunt cele mai eficiente. Dar fiind un mare devot al Sfintei Fecioare Maria, îndemna pe toţi să recite nouă Bucură-te, Regină: de trei ori, dimineaţa, pentru păcătoşi; de trei ori, la amiază, pentru muribunzi; de trei ori, seara, pentru cei din purgatoriu.

Deseori fraţii îl găseau în capelă în aceeaşi poziţie în care îl lăsaseră la miezul nopţii. Nu se mai mirau. Căci îl ştiau un neobositor al celor mai diferite forme de pietate religioasă caracterizată prin pioasă gingăşie şi apropiere faţă de cei morţi.

Vladimir Soloviov spunea: "Unindu-se moral în rugăciunea adevărată cu Dumnezeu, omul nu se uneşte cu el doar pe sine însuşi, ci îi uneşte cu el şi pe ceilalţi; el devine un inel de legătură între Dumnezeu şi creaţie, între lumea divină şi cea naturală. Predându-se liber lui Dumnezeu, voinţă omenească nu este mistuită de el, ci este asociată ei şi devine o forţă nouă, divino-umană, în stare să facă lucrarea lui Dumnezeu în lumea oamenilor. Prin aceasta, rugăciunea adevărată, ca o legătură moral-harică cu Dumnezeu, se deosebeşte de toate celelalte relaţii umane cu divinitatea".

La intensificarea şi dezvoltarea în mod sensibil a pietăţii sale faţă de cei morţi au contribuit mai mulţi factori printre care: tradiţia Ordinului Franciscan, locul şi timpul în care a trăit şi, nu în ultimul rând, cred că şi educaţia primită de la mama lui a fost una consistentă în această privinţă.

Ceea ce trebuie spus şi surprinde este faptul că nu se ruga pentru aceste suflete din proprie iniţiativă după cum facem noi de obicei, dar sufletele erau acelea care recurgeau la el. Este greu de imaginat o apropiere de simţiri şi de afecţiune mai bună şi mai vie decât aceasta.

Ospăţul prietenesc al sufletelor alese şi bucuria sufletelor în starea de purificare erau pentru fratele Ieremia bucuria şi mulţumirea cea mai mare.

Viziunile celor în stare de purificare s-au repetat la diferite intervale, printre ele vreau să amintesc că i-a apărut şi mama care fiind mai strălucitoare decât o stea şi de o frumuseţe supraomenească şi i-a spus: "Mă duc în paradis, fiule! La revedere, fiule!!"

Mereu smerit, nu-şi dădea seama că trăieşte în acea atmosferă divină de unde se răspândesc raze invizibile care ţes o aureolă invizibilă, pe care sfântul Paul o numeşte mireasma plăcut mirositoare a lui Cristos, fiind mireasma lămpii care arde şi nu se consumă, pentru a-i lumina pe aceia care sunt înlăuntrul şi în afara casei Domnului.

Mama a fost cu siguranţă cea care a transmis învăţătura Bisericii care bazându-se pe texte biblice ca 2Mac 12,45: "sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor" şi altele (de ex: 1Cor 3,15; 1Pt 1,7), recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răscumpăraţi cum ne spune şi Ioan Gură de Aur: "Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei".

Păcat că nu au fost notate toate viziunile fratelui Ieremia de către părintele Severino care a fost spiritualul său timp de 20 de ani.

Fratele Ieremia era mereu împins de dinamica şi parfumul iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele un om cu inimă (spunea un cardinal în Vinerea Sfântă că creştinismul astăzi are multe idei, dar nu are inimă), care ştia să se identifice cu suferinţele altuia, consumat de dorul de a purta toate sufletele la mântuire, înzestrat cu un zel care-i ardea mintea şi inima pentru mântuirea sufletelor nu-i dădea răgaz.

Întrebat de prinţesa de Stigliano de ce se osteneşte atât pentru acea mulţime de pungaşi, fratele Ieremia îi spune: "Ah, doamnă, nu oboseala mă interesează, ci sufletele care merg spre pierzanie. Gândul că atâtea suflete se pierd nu-mi dă pic de răgaz, deoarece atunci de ce şi-a mai vărsat sângele Cristos? Se risipeşte zadarnic".

Acest ambasador al sufletelor din purgatoriu, când vorbea despre Dumnezeu, devenea roşu la faţă, ochii începeau să-i strălucească, iar cuvintele îi deveneau foc şi pară, astfel reuşea nu numai să aline suferinţa bolnavilor, ci aprindea în ei dorinţa de a suferi mai mult.

Atunci când vorbea cu lumea reuşea să strecoare în inimile lor o teamă sacră de chinurile purgatoriului, cu intenţia de a-i entuziasma pentru săvârşirea binelui şi de a-i convinge pe ingraţi faţă de aceia pe care, din motive diferite, aveau sfânta datorie de a-i ajuta.

Cu toate că vorbea mult despre timpurile escatologice, nu lăsa să încolţească în inimile credincioşilor o teamă de suferinţă şi judecată, ci scotea în relief bucuria lor, bucurie provocată de iubirea divină care le face fericite în suferinţa lor.

Aşadar, ajunşi la finalul scurtei vizite prin viaţa celui care ne-a precedat în mărturisirea credinţei în Cristos, sper să fim mai atenţi cu cei morţi şi să acordăm mai mare atenţie la rugăciunile făcute pentru sufletele din purgatoriu.

Domnul să vă dea harul să fiţi nişte fântâni din care credincioşii să poată lua apa vieţii, apa dătătoare de viaţă care este Cristos, căci vai de cel care este o fântână cu apă stătută sau, mai rău, de cel care nu mai are apă, iar atunci când oamenii în suferinţă vin la el cu găleţile goale să plece cu ele tot goale. Căutaţi să le umpleţi sufletele cu harul, lumina şi apa vie care este Cristos.

Vă doresc deci ca la sfârşitul vieţii să puteţi exclama împreună cu fericitul Ieremia: "Sfânt, sfânt purgatoriu! Dacă Dumnezeu mi-ar acorda harul de a muri acum şi de a merge în purgatoriu, aş voi să rămân acolo până în ziua judecăţii".

Şi cum i-a răspuns unei prinţese care l-a întrebat despre compoziţia sufletului: "Prinţesă, să nu discutăm despre compoziţia sufletului. Să căutăm mai degrabă a-l mântui. Acest din urmă îndemn îl fac şi vouă şi mie, să ne angajăm mai mult în munca de salvare a sufletului nostru şi mai ales a celor încredinţaţi nouă.

Cristos a înviat!

Fr. Eugen Murariu

lecturi: 20.