Paştele lui Iuda: diferitele chipuri ale Iscarioteanului

Între "biografii" apocrife şi extravagante

Este prezenţă obscură şi tragică şi tocmai pentru aceasta nu poate fi uitată. În noaptea aceea, între măslinii din Ghetsemani, grădina cu un teasc (aşa cum sugerează toponimul ebraic) situat dincolo de pârâul Cedron, înainta Iuda, fiul lui Simon, numit Iscarioteanul. Denumirea lui este în mod diferit descifrată de cercetători. Unii au înţeles-o ca ish-Keriot, adică "omul din satul Keriot", localitate menţionată în cartea lui Iosue (15,25). În schimb alţii au recitit-o ca o deformare aramaizatoare a latinescului sicarius, apelativ cu care erau definiţi extremiştii naţionalişti evrei rebeli la Roma (de la sica, pumnalul folosit de ei pentru atentatele lor la adresa soldaţilor romani şi a colaboraţioniştilor evrei). Pentru alţi exegeţi în Iscarioteanul este subînţeles aramaicul ish-qaria, adică "om al minciunii, mincinos" şi deci "trădător" (urmând Psalmul 55 care conţine plângerea unui prieten trădat): de aceea, ar fi vorba de o atribuire posterioară menită să înfiereze comportamentul discipolului lui Isus.

Este greu de optat între aceste interpretări şi altele. Însă, de fapt, figura lui a lăsat o urmă în istoria culturii occidentale, îndeosebi în proza narativă contemporană (desigur, Iuda este deja subiectul atâtor opere din trecut: amintim numai fragmentul epic Veşnicul evreu al lui Goethe sau Sfârşitul Satanei de Victor Hugo). Dar, şi aici se întâmplă un fapt curios, Iscarioteanul este destul de des un erou negativ. Să ne gândim la Ponţiu Pilat publicată în anul 1961 de scriitorul Roger Caillois, unde Iuda devine un sfânt, destinat realizării unui plan superior. Chiar şi foarte catolicul Paul Claudel în Moartea lui Iuda din anul 1933 reabilita buna credinţă a trădătorului, chiar dacă în cheie paradoxală: "Depunând un sărut respectuos pe buzele sale, ştiam că aduc statului, religiei, lui însuşi un serviciu excelent, pe seama intereselor mele şi a reputaţiei mele, împiedicându-l de acum să tulbure cu cele mai bune intenţii ale lumii spiritele slabe, să semene neliniştea în populaţie, nemulţumirea faţă de starea lucrurilor şi dorinţa imposibilului".

Mario Pomilio, în cunoscuta sa operă A cincea evanghelie (1975), recurgea la misterul mântuirii care-l transcende pe Iuda şi care-l implică aproape în mod necesar: "Adevărul este că eu nu am fost trădătorul: mai degrabă am fost victima unui curios plan de mântuire, extins la toţi oamenii, care pentru a se realiza în mod perfect trebuia să mă excludă pe mine". Este teza radicală din Ultima ispită (1952), roman al grecului Nikos Kazantzakis, devenit apoi un popular şi discutat film Ultima ispită a lui Cristos de Martin Scorsese (1988), care-l prezintă pe Iuda ca cel mai pios dintre discipoli "constrâns" să aleagă trădarea pentru a face posibilă moartea jertfelnică şi ispăşitoare a lui Isus. Este asemănător şi Iuda cel nihilist din Învăţătorul de Max Brod (1952) care este, însă, martor împotriva voinţei sale a forţei mântuitoare a blândeţii şi a iubirii. Mai reţinută e apărarea pe care-o făcea Diego Fabbri în Proces împotriva lui Isus (1955) când trădătorul urla: "Nu! Eu îl trădam, este adevărat, pentru 30 de dinari. Dar trebuie să credeţi că eu nu ştiam că va fi ucis, răstignit! Nu ştiam asta! Credeam că va fi doar închis, izolat. În schimb lucrurile au luat o întorsătură neprevăzută. Moartea, vă jur, nu era în înţelegeri, nu era prevăzută!".

Am putea continua îndelung, ştergând praful de pe Evanghelia după Iuda (1973) a scriitorului polonez Henryk Panas, mort în anul 1985, istorie descumpănitoare a unui afacerist bogat şi cult care iniţial îl urmează pe Isus pentru că este îndrăgostit de Maria Magdalena şi care apoi trăieşte o istorie mai mare decât el, încredinţată tocmai unei "evanghelii" apocrife. Sau am putea face trimitere la o altă apocrifă imaginată de Carlo Monterosso în Sarea pământului (1965), roman un pic scontat, în timp ce desacralizatoare dar mai intensă este Opera trădării (1975) a lui Mario Brelich care-l transformă pe Iuda în Satana. Până la urmă, înşişi evangheliştii Luca (22,3: "Satana a intrat în Iuda numit Iscarioteanul") şi Ioan (6,70: "Unul dintre voi este un diavol!"; 13,2: "Diavolul îi pusese în inimă lui Iuda, fiul lui Simon, să-l trădeze pe Isus") îl reprezintă ca o emanaţie satanică. În lista acestor Iuda literari trebuie amintit şi romanul cu titlul emblematic Treizeci de dinari publicat în anul 1986 de Ferruccio Ulivi.

Apoi, este cunoscut de unii Iuda de scriitorul italo-francez Lanza del Vasto (1938) sau Evanghelia lui Iuda a scriitorului din Liguria Roberto Pazzi (1989). Ca un mare ecou a avut în trecut (1978) romanul Gloria de Giuseppe Berto, şi el un fel de "evanghelie după Iuda" în care figura lui Isus este văzută prin intermediul unei priviri a Iscarioteanului. Într-un interviu, scriitorul din Veneto afirma că "în Isus a existat îndărătnicia de a voi să moară pentru a ne face pe noi toţi să învingem frica de moarte. Pentru aceasta a cerut colaborarea apostolului său Iuda", care în felul acesta a fost investit cu o misiune amară, şi pentru că moartea lui Isus pentru Berto nu va fi mântuitoare. Mult mai banală a fost creaţia imaginară a unui text apocrif făcută anul trecut de Jeffrey Archer, un autor englez discutabil de "best seller", intitulat Evanghelia după Iuda al lui Beniamin Iscarioteanul, o biografie extravagantă a discipolului trădător povestită în mod ideal de fiul său.

Dar referită la apocrife înainte de a parcurge chiar şi numai esenţial unicele texte vrednice de crezare, adică cele din Evangheliile canonice, merită o scurtă amintire acea deosebită "Evanghelie a lui Iuda" despre care s-a discutat (şi s-a fabulat) aşa de mult în ultimele timpuri. Este vorba de un codice de papirus scris în coptă, limba egipteană-târzie, text care poate fi datat în jurul secolului al IV-lea, traducere a unui original grec care trebuie plasat în secolul al II-lea pentru că, în jurul anului 180, episcopul de Lyon, sfântul Irineu, în opera sa Împotriva ereziilor demonstrează că el îi cunoaşte şi-i critică conţinutul. Descoperit în Egipt în jurul anilor '60 din secolul trecut, manuscrisul a apărut pe piaţă anticariatelor din Statele Unite în anii '80 şi, după şaptesprezece ani de ascundere, a fost cumpărat de un anticar, Fieda Nussberger-Echacos, care a reuşit să o plaseze, cu un preţ mare, la "Maecenas Foundation for Ancient Art" din Elveţia. Aceasta din urmă, şi pentru a se reface în urma cheltuielilor, s-a înţeles cu "National Geographic Society" din America pentru o restaurare, o ediţie critică, o traducere engleză şi o largă răspândire a descoperirii cu o extraordinară bătălie publicitară, promiţând printre altele să redea Egiptului codul pentru a-l pune în Muzeul Copt din Cairo.

Conţinutul acestei apocrife care, aşa cum s-a spus, era deja cunoscut şi prin mărturia lui Irineu, nu are nici o valoare pentru reconstruirea istorică a ultimelor ore ale lui Isus şi deci nu infirmă deloc datele evanghelice, contrar cu ceea ce este susţinut de multe pretinse "revelaţii" jurnalistice. De fapt, opera se naşte din speculaţiile posterioare creştinismului gnostic egiptean, un creştinism sofisticat, intelectualist şi heterodox. Însuşi Isus în această apocrifă este o fiinţă cerească ce oscilează între încarnări diferite (discipolilor se prezintă ca un copil) şi între epoci diferite. Şi interpretarea figurii lui Iuda, la prima vedere sugestivă, este în realitate infirmată de tezele generale ale ereziei gnostice. De fapt, el ar fi unicul dintre discipoli care descoperă adevărata identitate secretă a lui Isus; şi trădarea lui este considerată ca un eveniment providenţial, dar nu în sensul pe care-l va înţelege tradiţia neotestamentară şi creştină, adică cu rezultatul morţii şi învierii lui Cristos, izvor de răscumpărare.

Perspectiva textului apocrif este în mod radical diferită: Iuda contribuie la uciderea nu a adevăratului Isus ci numai a omului cu a cărei fiinţă spirituală era îmbrăcat Cristos, învelişul său material şi exterior. De fapt, Isus numai aparent a asumat un trup carnal pentru a înşela "principii din această lume" ("arhonţii") care conduc istoria şi să se ascundă printre oameni pentru a reuşi să mântuiască, dintre ei, numai seminţia aleasă închisă în umanitatea păcătoasă aşa încât să o ducă din nou la acel cer din care căzuse. Aşadar, trădarea lui Iuda face parte din acel proiect secret şi cel care este răstignit şi a murit este numai un trup omenesc nesemnificativ. Între paranteze amintim că teza din Coran conform căreia pe cruce a murit o sosie şi nu Isus însuşi se naşte tocmai din influenţa tezelor gnostice cunoscute de Mahomed poate prin intermediul membrilor din caravanele creştine egiptene care străbăteau Arabia. Deci este uşor de înţeles că această deosebită "Evanghelie a lui Iuda" este doar expresia posterioară a teoriilor creştine libere şi fin extravagante.

Teorii şi legende care se găseau în alte apocrife, deja cunoscute în trecut şi destinate şi unor succese populare în primele secole creştine. De fapt, conform altor texte copte egiptene, îndrăcit încă de mic, Iuda l-a trădat pe Isus datorită instigării soţiei sale, care-l constrângea să fure din casa comună a discipolilor. În schimb, în Amintirile lui Nicodim (secolul al II-lea), soţia se străduieşte să-l convingă să nu se spânzure, fiind sigură că Cristos nu va învia. Femeia gătea un cocoş şi îi spune lui Iuda: "În acelaşi fel în care acest cocoş fript poate să cânte, tot aşa Isus poate învie! Dar, chiar în timp ce vorbea ea, acel cocoş şi-a desfăcut aripile şi a cântat de trei ori. Atunci Iuda, şi mai convins, a făcut un ştreang din funie şi a mers să se spânzure". Pentru alte apocrife Iuda era fiu al marelui preot Caifa şi l-a urmat pe Isus tocmai pentru a-l trăda. Un episcop din secolul al II-lea, Papia din Hierapoli (Asia Mică), va descrie în schimb în mod macabru moartea lui Iuda: interpretând în liber textul din Faptele Apostolilor (1,18) asupra căruia vom reveni, îşi imagina că el s-a umflat aşa de mult încât a ajuns să explodeze! Aceasta este o tradiţie urmată de multe legende posterioare care au făcut din acest sfârşit un avertisment pentru trădători, în timp ce alte texte apocrife au descris sufletului lui disperat în Amenti, adică în iad.

Dar să lăsăm deoparte acest imens "paratext" care a însoţit de-a lungul secolelor textul evanghelic originar şi să ne îndreptăm asupra acestuia din urmă pentru o lectură foarte esenţială. Totul începe la începuturile la ceea va fi numită apoi "Săptămâna Sfântă". În suburbia Ierusalimului, Betania, "cu şase zile înainte de Paşti", în casa unui prieten al lui Cristos, Lazăr, în faţa gestului Mariei, sora gazdei, gata să sacrifice un vas cu "mireasmă de nard curat, de mare preţ", Iuda nu se stăpâneşte: "De ce nu s-a vândut mireasma asta pentru trei sute de dinari şi să se dea săracilor?". Evanghelistul Ioan comentează sec: "Dar a spus acestea nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoţ: întrucât el ţinea punga cu bani, fura din ce se punea în ea" (12,4-6). Deci, lăcomia a fost mobilul trădării, aşa cum s-a întâmplat şi cum se va întâmpla în istorie? La prima vedere ar părea că da dacă citim aceste rânduri dintr-un alt evanghelist, Matei: "Unul dintre cei doisprezece, care se numeşte Iuda Iscaurioteanul, s-a dus la arhierei şi le-a zis: Ce vreţi să-mi daţi ca să-l dau pe mâna voastră? Ei i-au numărat treizeci de arginţi" (26,14-16).

Curioasă cifra aceea, ignorată de ceilalţi evanghelişti şi devenită un fel de stereotip pentru a evoca trădarea: ea probabil este mai mult simbolică decât istorică deoarece conform stilului său "teologic" Matei face trimitere la o complexă parabolă a păstorului şi a turmei descrisă de profetul Zaharia. Acolo se citea această indicaţie: câţiva vânzători "au cântărit treizeci de sicli de argint" ca echivalent al valorii turmei (11,12); dar acesta era şi preţul vieţii unui sclav conform legii biblice (Ex 21,32). Aşadar, pentru o cifră aşa de modestă a trădat Iuda? Cu siguranţă nu, conform perspectivei teologice a lui Matei. Trimiterea la textul profetic al lui Zaharia, unde vânzătorii iau locul păstorului şi turma se dovedeşte recalcitrantă faţă de cel care o paşte, face să plutească un motiv subînţeles dar semnificativ. Iuda probabil era un dezamăgit: s-a aruncat în aventura de a-l urma pe Isus sperând într-un mesianism triumfal, teocratic, mai mult sau mai puţin aşa cum doreau unele facţiuni revoluţionare ebraice. Şi dezamăgirea lui, aşa cum vom vedea, va deveni o dezamăgire disperată pentru că el la sfârşit va înţelege că viaţa sa nu are ieşire, nici măcar cu trădarea şi cu sprijinul din partea puterii sacerdotale-politice.

Însă, între timp, în reconstruirea dramei din acele ore decisive pentru istorie, trebuie să ne mutăm în acea "sală mare, la etaj, gata aranjată" a unei case din Ierusalim (Mc 14,15), aşa-numitul cenacol. Avem două "reluări" vizuale ale scenei din perspective diferite. Prima este aceea din Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu, Luca). Să-l ascultăm pe Matei. "Când s-a înserat, stătea la masă împreună cu cei doisprezece şi, în timp ce mâncau, a zis: «Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda». Întristaţi peste măsură, ei au început să-i spună unul după altul: «Nu cumva sunt eu, Doamne?» El a răspuns: «Cel care şi-a întins mâna cu mine în blid, acesta mă va trăda. Căci Fiul Omului merge după cum a fost scris despre el, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut!» Atunci Iuda, cel care avea să-l trădeze, l-a întrebat: «Nu cumva sunt eu, rabbi?» El i-a răspuns: «Tu ai zis!»" (26,20-25). Textul este aşa de transparent, încât exprimă pe viu emoţiile din seara aceea. Chiar şi cuvintele lui Isus care repropun acel nod misterios între libertatea umană şi planul divin sunt clare: "Vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat!". Şi acel suflu final: "Tu ai zis!" face să se dea uitării prezenţa lui Iuda în comunitatea celor doisprezece.

Dar, aşa cum spuneam, există o altă reluare a scenei din cenacol. Este aceea a lui Ioan. Cum se ştie, al patrulea evanghelist ne oferă o descriere solemnă a ceea ce a avut loc în interiorul acelei săli, o descriere împărţită în cinci capitole (13-17), dominate de ultimele cuvinte ale lui Cristos. Încă de la primele cuvinte Isus evocă umbra întunecată a trădării: "Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi. Căci îl ştia pe cel care avea să-l trădeze; de aceea a spus: Nu toţi sunteţi curaţi. Nu vorbesc despre voi toţi; eu ştiu pe cine am ales, dar trebuie să se împlinească Scriptura: Cel care mănâncă pâinea mea şi-a ridicat călcâiul împotriva mea" (13,10-11.18). Cristos prin citarea versetului 10 din Psalmul 41 leagă drama pe care urmează s-o trăiască de planul pe care Dumnezeu vrea să-l realizeze. Caracterul odios al acelei trădări (a ridica împotriva altuia călcâiul era semn de dispreţ agresiv) capătă semnificaţia sa deplină tocmai în familiaritatea profundă care unea trădătorul şi trădatul ("a mânca pâinea" împreună era semn de comuniune de viaţă şi de intenţii). Şi la sfârşitul discursurilor ţinute în cenacol conform Evangheliei a patra, Isus va reveni asupra temei prospectând-o în aceeaşi lumină teologică. De fapt, în rugăciunea finală adresată Tatălui: "Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi i-ai dat şi i-am păzit şi nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura" (17,12).

Dar să ne întoarcem la centrul scenei aşa cum o relatează Ioan. "Isus s-a tulburat în duh şi a mărturisit: «Adevăr, adevăr vă spun: unul dintre voi mă va trăda». Discipolii se uitau unii la alţii, neştiind despre cine vorbeşte. Unul dintre discipolii lui, pe care îl iubea Isus, stătea la masă la pieptul lui Isus. Atunci, Simon Petru i-a făcut acestuia semn să întrebe cine ar putea să fie cel despre care vorbeşte. El s-a aplecat, deci, pe pieptul lui Isus şi i-a zis: «Doamne, cine este?» Isus a răspuns: «Este acela pentru care voi întinge îmbucătura şi i-o voi da». Atunci, întingând îmbucătura, a luat-o şi a dat-o lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon. După acea îmbucătură, a intrat Satana în el. Atunci, Isus i-a zis: «Ceea ce vrei să faci, fă repede!» Dar nici unul dintre cei care stăteau la masă nu a înţeles de ce i-a spus aceasta. Şi, cum Iuda ţinea punga cu bani, unii au crezut că Isus îi spune: «Cumpără ceea ce ne trebuie pentru sărbătoare» sau ca să dea ceva săracilor. Aşadar, după ce a luat îmbucătura, el a ieşit repede. Şi era noapte" (In 13,21-30).

Ne mulţumim, în faţa acestui cadru de emoţii mari, care este la baza tuturor "cinelor de taină" din istoria artei (să ne gândim numai la Leonardo), să ne fixăm atenţia asupra câtorva amănunte. Primul este gestul pe care-l face Isus faţă de Iuda, anunţându-l mai întâi "discipolului iubit": el întinge îmbucătura şi o dă trădătorului. Unii cred că acel sos sau pastă specială, numită haroshet, făcută din mere răzuite, din nuci, condimente, vin şi făină, care face parte din ritualul seder, adică din ritualul cinei pascale iudaice. Alţii recurg la cuvântul folosit de Ioan, psomion, aplicat apoi de creştinismul grec antic ostiei euharistice: Iuda ar fi fost dezvăluit tocmai prin euharistie. Paul în Prima Scrisoare către Corinteni va scrie că "cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare" (11,29). Dar sunt doar supoziţii, şi pentru că Ioan nu descrie cina euharistică. Poate că e mai bine să luăm gestul, semnalat şi de celelalte Evanghelii, în valoarea sa imediată: este un act clasic al ospitalităţii orientale (a se citi Rut 2,14), semn extrem de prietenie refuzată şi trădată.

Există un alt amănunt care merită să fie evidenţiat, şi este acea adnotare finală extraordinară: "Şi era noapte". Nu este numai o indicaţie cronologică, ci este de acum intrarea prepotentă a întunericului în drama "Ceasului" (cum îl numeşte Ioan) pe care Cristos îl trăieşte. De fapt, întunericul reprezintă un simbol îndrăgit de Ioan: "Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o" (1,5); "Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele" (3,19); "vine noaptea" (9,4); "dacă cineva umblă în timpul nopţii, se împiedică pentru că lumina nu este în el" (11,10); "cine umblă în întuneric nu ştie unde merge" (12,35). Şi după puţin ore, în Ghetsemani, Isus va spune: "Acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului" (Lc 12,35). Iuda acum se afundă în acest întuneric misterios care merge mult dincolo de noaptea care urmează să înceapă.

Aşadar, să-i urmăm pe Isus şi pe Iuda în acest lung întuneric nocturn care nu este numai temporal ci şi spiritual. Toate relatările celor patru evanghelişti au ici şi acolo în identitate substanţială propriile trăsături de penel. Noi ne vom încredinţa lui Matei: "A venit Iuda, unul dintre cei doisprezece şi, împreună cu el, o mulţime mare, cu săbii şi ciomege, din partea arhiereilor şi a bătrânilor poporului, iar trădătorul lui le dăduse un semn spunând: «Cel pe care îl voi săruta, acela este, prindeţi-l!» S-a apropiat îndată de Isus şi i-a zis: «Bucură-te, rabbi!» Şi l-a sărutat. Dar Isus i-a spus: «Prietene, pentru aceasta ai venit!» Atunci, apropiindu-se, au pus mâna pe Isus şi l-au prins" (26,47-50). Semnul sărutului poate că a fost concordat pentru identificarea lui Isus în întunericul din grădina aceea a măslinilor situată la poalele muntelui omonim. Sărutul era un gest obişnuit între discipoli şi învăţător şi exprima iubire şi veneraţie. La el se adaugă salutul discipolului: "Bucură-te, rabbi!", adică: "învăţătorul meu". Isus în Luca răspunde la acel sărut cu o frază emoţionantă: "Iuda, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?" (22,48). Este singura dată în Evanghelii în care Isus îl interpelează pe Iuda pe nume. În schimb, în Matei avem o frază foarte seacă, în greacă asemănătoare cu un suflu: ef'ho parei, "pentru aceasta eşti aici!", adică: "fă deci ceea ce trebuie să faci!". Dar înainte de aceste cuvinte Isus pune un etaire, "prieten", "însoţitor" însă mai rece decât cuvântul filos, "prieten" în sens strict. În schimb, în Ioan, însuşi Cristos se oferă adversarilor săi şi răspunsul lui pare să facă aluzie la definiţia lui Dumnezeu din Exod: "Eu sunt!". "Cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieşit şi le-a zis: «Pe cine căutaţi?» I-au răspuns: «Pe Isus Nazarineanul». El le-a zis: «Eu sunt». Era acolo cu ei şi Iuda, cel care l-a trădat" (18,4-5).

Acel sărut va rămâne imprimat peste veacuri ca imagine a trădării: cum să nu ne amintim de fresca lui Giotto în Capela Scrovegni la Padova cu acele două feţe alăturate? Dar de acum evenimentele îşi accelerează cursul. Isus se îndreaptă spre "calvarul" său de procese, tortură, batjocuri şi moarte. Şi Iuda? Numai Matei îi urmează paşii. Să-i lăsăm lui cuvântul. "Atunci Iuda, cel care l-a trădat, văzând că el fusese condamnat, cuprins de remuşcare, a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cele treizeci de monede de argint, spunând: «Am păcătuit vânzând sânge nevinovat». Dar ei i-au zis: «Ce ne priveşte? Tu vei vedea!» Şi, aruncând banii în templu, a plecat şi s-a dus să se spânzure. Iar arhiereii, luând banii, au zis: «Nu este permis să-i punem în tezaur, căci sunt preţul sângelui». Şi, după ce au ţinut consiliu, au cumpărat cu ei Ogorul Olarului pentru îngroparea străinilor. De aceea se numeşte oborul acela până astăzi Ogorul Sângelui. Atunci s-a împlinit ceea ce a fost spus prin Ieremia profetul, care zice: «Şi au primit treizeci de arginţi, preţul celui vândut, care a fost stabilit de fiii lui Israel şi i-au dat pe ogorul olarului, aşa cum îmi poruncise Domnul»" (27,3-10).

Sunt clare datele şi interpretarea pe care ni le oferă Matei. Înainte de toate este restituirea preţului trădării şi folosirea lui din partea preoţilor pentru cumpărarea unei bucăţi de teren ca zonă de cimitir pentru străini. Indicaţiile topografice, acel vechi "Ogor al olarului" şi noul "Ogor al sângelui" (Luca în Faptele Apostolilor are denumirea aramaică Hakeldama) fac trimitere la o localitate bine cunoscută de evanghelist, poate în valea Gheenei, aşa cum a susţinut o tradiţie antică. Acest dat, Matei nu se mulţumeşte să-l prezinte, vrea să-l şi înţeleagă în semnificaţia sa profundă. Iată, deci, că reapare trimiterea la Sfânta Scriptură cu un citat din Zaharia (11,3) combinat cu un text (18,2-3) din Ieremia (aşa se explică atribuirea aproximativă făcută de Matei): ea permite să se dea evenimentului concret un sens mai înalt, care ne duce la lucrarea pe care Dumnezeu o realizează în această amară istorie de sânge şi de trădare.

Suntem de acum la sfârşitul vieţii discipolului trădător, un sfârşit care cel puţin la nivel istoric nu va vedea cum apar zorii Paştelui. Iuda o ia pe drumul morţii pe care şi-o aplică spânzurându-se. Însă trebuie să semnalăm că şi Luca în a doua sa operă, Faptele Apostolilor, ne oferă pe scurt o versiune a lui despre sinuciderea lui Iuda, punând-o pe buzele apostolului Petru care o modelează după un text din cartea Înţelepciunii (4,19) unde se reprezintă cu nuanţe puternice destinul răufăcătorilor: "Iuda, căzând cu capul în jos, a crăpat la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele" (1,18). Deci suntem în faţa unui fel de cădere bruscă în golul unei prăpastii, o moarte tot tragică dar diferită faţă de spânzurarea evocată de Matei. Aceasta din urmă, în schimb, pare să meargă pe urma unui întunecat eveniment paralel din Vechiul Testament, sinuciderea consilierului oficial al regelui David, care l-a trădat pe suveranul său ca să-l urmeze pe fiul rebel Absalon şi care, văzându-se de acum pierdut, s-a spânzurat în locuinţa sa (2Sam 17,23).

O moarte atroce, oricum ar fi avut ea loc, ţine locul unui sigiliu pentru o viaţă probabil marcată de iluzie şi de deziluzie, provocate foarte probabil de o falsă imagine a lui Isus, visat ca un mesia politic şi descoperit ca un învăţător cu orizont prea înalt şi îndepărtat. Iuda va rămâne ca un simbol universal de trădare, chiar dacă se relatează că sfânta mistică Ecaterina de Genova (secolul al XV-lea) afirma că a ascultat în viziune un Cristos zâmbitor care-i spunea: "Dacă tu ai şti ceea ce am făcut eu pentru Iuda!", şi părintele Primo Mazzolari, într-o vestită predică a lui, vorbea despre iuda ca despre "predilectul lui Isus şi fratele nostru". Desigur, el este responsabil de actul său: libertatea umană nu este ştearsă şi, deci, nu decade responsabilitatea personală a trădătorului, chiar dacă noi nu putem judeca despre extrema sa opţiune interioară în ultima clipă misterioasă a existenţei sale. Sfântul Ambrozie, aşa cum a fost amintit în urmă cu câteva zile de Prefectul Bibliotecii Apostolice Vaticane, Monseniorul Cesare Pasini, într-un articol apărut în ziarul nostru afirma că "şi Iuda ar fi putut să nu fie exclus de la iertare prin efectul imensei milostiviri a Domnului, dacă ar fi făcut pocăinţă".

Actul final teribil al lui Iuda este, însă, inserat de Dumnezeu într-un proiect mai amplu, în mod paradoxal pozitiv: de fapt, tocmai prin întunericul trădării şi apoi al urii, al violenţei şi al morţii lui Cristos se împlineşte rodnicia răscumpărării şi a iubirii lui Isus. El intră cu iubire şi dăruire în evenimentul istoric al acelor ceasuri de suferinţă pentru a fi pe deplin fratele nostru şi astfel să ne ofere mântuirea sa, iradiind cu lumină pascală moartea sa şi moartea noastră. Aşa cum scria Edith Stein, adică sfânta Tereza Benedicta a Crucii, martirizată la Auschwitz în anul 1942, "crucea nu este scop în sine. Ea se ridică în sus şi este o chemare spre înălţimi, simbol triumfal cu care Cristos bate la poarta cerului şi o deschide larg. Atunci erup de acolo valurile de lumină divină, scufundându-i pe toţi cei care mărşăluiesc în urma Celui Răstignit".

(După L'Osservatore Romano, 23 martie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.