Reflecţie: Liberalizarea dorinţei şi convertirea

În liturgia orientală exista un gest la sfârşitul sfintei Liturghii: toată lumea se întorcea spre Răsărit, spre locul originii luminii, ca simbol al întoarcerii spre Dumnezeu, izvorul lumii. Timpul Postului Mare este un timp al convertirii, al primirii luminii divine în propria viaţă, al primirii eliberării pe care Domnul o realizează prin misterul pătimirii, morţii şi învierii sale. Pentru a căuta această libertate, care înseamnă reinstaurarea omului în demnitatea pe care a primit-o de la Domnul este necesară conştientizarea existenţei sclaviei, nu în timpuri istorice apuse, ci azi, aici, acum, poate chiar în propria viaţă.

În istoria Suzanei (Dan 13) şi a adulterei (In 8,1-11) există un element foarte important pentru viaţa omului: dorinţa. Dorinţa bătrânilor de a păcătui cu frumoasa Suzana, dorinţa adulterei de a păcătui cu un alt bărbat, dorinţa pedepsirii, dorinţa dreptăţii, dorinţa iertării... Voinţa îl poate ridica pe om pe cele mai înalte culmi, şi poate să-l târască în cele mai negre abisuri. Are o putere extraordinară asupra omului atunci când obiectul ei promite fericire. Atunci când este scăpată de sub control îi închide orizonturile şi îl leagă strâns în lanţurile egoismului făcându-l capabil de cele mai negre acte.

Aceste consideraţii cred că sunt foarte importante într-o societate în care consumul este fundamental. Când Europa şi America erau bântuite de utopia progresului nelimitat se considera că motorul progresului este producţia. Dar când au apărut primele stocuri blocate în magazii, specialiştii şi-au dat seama că producţia nu aduce progres dacă nu este consumată. Şi aşa se schimbă accentul de pe producţie pe consum, iar consumul are nevoie de dorinţă. Şi toate tunurile ideologice au fost ţintite spre tot ceea ce putea să-l împiedice pe om să dorească să consume ceea ce i se propunea. Dorinţa este exploatată, orientată şi provocată în toate felurile de căutarea profitului, ascuns sub masca ideologică a promisiunii bunăstării, a fericirii individuale, făcută de multe ori cu un limbaj mesianic. Aşa se trece puţin câte puţin, aproape pe nesimţite, spre liberalizarea dorinţei: demolând "tabuuri" şi construind, subtil, altele, în funcţie de interese, care prin extensie nu mai sunt exclusiv economice.

Îmi amintesc încă uimit şi îndurerat de cazul unei fetiţe rămasă însărcinată la doar 13 ani. Mărturisea ea că se afla sub o presiune socială foarte puternică: "Dacă nu ai un iubit eşti proasta satului!". Cuvintele acestea sunt foarte dure pentru o fetiţă fragilă care încearcă să se desprindă pentru a-şi lua zborul în viaţă. Nu voia să se vadă marginalizată. Pe de altă parte, tatăl copilului, un tânăr de vreo 20 de ani spune cu un aer de satisfacţie şi superioritate că pentru un suc sau câteva portocale poţi avea orice fetiţă din astea neexperimentate. Spre surprinderea mea, jurnalista care relata cazul nu critică cinismul acestui tânăr cu minora lipsită de apărare şi debusolată, ci faptul că mamele de la ţară nu le învaţă pe fetiţe să folosească un prezervativ. Încă nu mi-am revenit din uimire. În ce degradare poate duce "libertatea". Tabu a devenit să nu mai accepţi o propunere de relaţie sexuală - te duce la marginalizare -, tabu este respectul faţă de cealaltă persoana, faţă de demnitatea ei... Singurul lucru care nu se poate refuza este satisfacerea, consumul imediat al dorinţei.

Lipovetsky, într-o foarte interesantă lucrare a sa, Crepusculul datoriei, reliefează un paradox al societăţii noastre: pe de o parte se accentuează până la extrem exigenţa de libertate de satisfacere a dorinţei ("nimeni să nu-mi spună mie ce am voie şi ce nu am voie să fac!") atunci când este vorba despre apariţia unei relaţii de iubire, pe de altă parte exigenţa de fier a fidelităţii ("te-am prins cu altcineva, te-am lăsat!"). Pe de o parte se doreşte ca nimic să nu împiedice realizarea dorinţei, pe de alta un sentiment maxim de posesie şi proprietate exclusivă a celuilalt. Celălalt este redus la statutul de obiect al propriilor dorinţe. Şi cum libertatea individuală este una din zeităţile călăuzitoare ale mentalităţii actuale, "dacă aceste dorinţe individuale coincid, bine, dacă nu, adios!" Un fel de "eşti bun atâta timp cât am nevoie de tine", când nu, te arunc şi iau altul.

Am văzut deja că dorinţa scăpată de sub control poate să-l conducă pe om spre închiderea în idolatrizarea propriului eu, a propriilor dorinţe arbitrare, transformându-l cu uşurinţă într-un cinic respingător sau într-un tiran înfricoşător.

Trec pe străzile aglomerate din centrul Madridului. Văd printre ei câte unul care iese din mulţime şi se îndreaptă spre pereţii reci, plini de graffiti sau de var proaspăt care încearcă să-l acopere. Vorbesc ceva aproape la ureche cu nişte fete sprijinite de pereţi şi încerc să mă îndepărtez spre mijlocul străzii, pentru că îmi este ruşine să aud că sunt românce. Câte una intră însoţită de un "client" pe câte o uşă murdară. Privesc pe cealaltă parte a străzii şi observ grupuri de băieţi care se pare că vorbesc înfocat între ei, dar aruncă priviri atente peste drum să vadă cine, cu cine... Privirea mi se opreşte o clipă la camerele de supraveghere instalate în zonă şi alunecă spre clădirea albastră a poliţiei, martoră a acestor scene, zi de zi, ceas de ceas.

Dar gândul îmi fuge imediat spre multe drame personale şi familiale, de cele mai multe ori doar de Dumnezeu ştiute şi nu neapărat legate de scenele pe care mi le înregistra retina în acele momente, ci mai curând cu cele spuse mai sus. Îmi amintesc de oameni care revendică "dreptul" de a face ce vor. Îmi amintesc de oameni care suferă, victime ale acestei "libertăţi". Îmi amintesc de oameni care se justifică. Îmi amintesc de oameni care nu vor să ierte, cu piatra pregătită în mână, gata să pedepsească, de multe ori nu pentru gravitatea actului în sine, ci pentru necorespunderea la propriile dorinţe. Îmi amintesc de conştiinţe tulburate şi de conştiinţe adormite sau înşelate. Îmi amintesc de un Isus scriind în praf. Îmi amintesc de o femeie rămasă singură, îndurerată şi sigur purificată în dorinţe, mai întâi de frica morţii iminente, apoi de o iubire îndurerată, dar hotărâtă: "Nici eu nu te condamn. Mergi şi nu mai păcătui". Şi îmi amintesc că iubirea este posibilă, că eliberarea autentică este posibilă, că viaţa în libertate este posibilă. Trebuie doar să ne întoarcem spre lumină pentru a vedea cu claritate şi pentru a primi putere.

Pr. Leonard Diac

lecturi: 20.