Interviu cu PS Petru Gherghel: Treizeci de ani - un popas de reflecţie şi rugăciune

• Ce înseamnă pentru Excelenţa voastră 30 de ani de păstorire?

Ziua de 21 februarie a însemnat un popas de reflecţie şi rugăciune. Treizeci de ani nu reprezintă un jubileu obişnuit, 25 sau 50 de ani, dar poate constitui pentru un păstor un moment de analiză, care se îndreaptă spre trecut, dar mai ales o ocazie fericită ca, împreună cu ceilalţi confraţi preoţi şi cu poporul creştin, să privească spre viitor. Am considerat că e bine să nu o fac singur, şi m-am bucurat să-i am alături pe preoţii, pe consilierii, colaboratorii şi responsabilii cu mine la binele poporului credincios. Celebrarea sfintei Liturghii chiar în ziua primei mele numiri de către Sfântul Părinte Paul al VI-lea, de acum 30 de ani, şi retrăirea confirmării mele ca episcop de către papa Ioan Paul al II-lea în anul 1990 au constituit un moment de comuniune în timp cu cei care au avut de suferit şi s-au jertfit pentru credinţă şi Biserică şi o fundamentare nouă a unei munci şi responsabilităţi prezente pentru o continuitate rodnică. La moştenirea ce am primit-o, pe care ne-am străduit în acele timpuri grele să o păstrăm, s-a impus o ofertă generoasă nu numai din partea episcopului, ci şi a tuturor preoţilor, călugărilor şi a credincioşilor laici. Biserica este o familie a tuturor şi toţi trebuie să o îngrijească şi să o facă vie. M-am bucurat, aşadar, să trăiesc această zi împreună cu toţi fraţii şi surorile mele în Domnul.

• Ştim puţin despre 21 februarie 1978. Cum a avut loc numirea ca ordinarius? Oferiţi-ne câteva amănunte.

După moartea Preasfinţitului episcop Petru Pleşca, ordinarius substitutus, care s-a întâmplat la 19 martie 1977, Sfântul Scaun a iniţiat un proces de amplă analiză şi a căutat o soluţie viabilă pentru reglementarea jurisdicţiei canonice pentru Dieceza de Iaşi, chiar dacă în acel timp autorităţile statale nu o recunoşteau oficial, ea fiind inclusă în cadrul Arhiepiscopiei de Bucureşti. După multe căutări, discuţii cu preoţii şi cu responsabilii din cadrul Departamentului Cultelor, organismul responsabil cu raporturile statului cu cultele din România, s-a convenit să se găsească o formulă canonică pentru o numire a unui administrator apostolic, cu un termen folosit în astfel de situaţii ordinarius ad nutum Sanctae Sedis ("ordinariu la dispoziţia Sfântului Scaun"), legat direct de Sfântul Scaun în ceea ce priveşte administrarea canonică şi jurisdicţia bisericească. În acelaşi timp, se impunea obligaţia de a respecta formalităţile civile care admiteau pentru Iaşi titlul de provicar general al Arhiepiscopiei de Bucureşti. Bucureştiul nu avea la acea dată un episcop, ci un Monsenior cu titulatura de vicar general, care obişnuia să se intituleze şi să fie recunoscut drept conducătorul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Soluţia cu un provicar de Bucureşti, numit de Scaunul Apostolic ordinarius cu jurisdicţie canonică pentru Iaşi, îi mulţumea pe toţi şi s-a trecut la desemnarea şi numirea mea într-o asemenea funcţie, fără a primi sfinţirea de episcop. În momentul numirii aveam 38 de ani, nu făcusem vreo pregătire specială, nu aveam nici o experienţă în domeniu, nu trecusem prin închisorile comuniste. Cu multă bunăvoinţă şi cu intenţie dreaptă, eram dispus la coordonarea mai întâi a problemelor spirituale ce priveau pastoraţia obişnuită şi jurisdicţia, mereu în colaborare cu Mons. Francisc Augustin, vicar general al Arhiepiscopiei de Bucureşti. O dată cu numirea am primit şi un mandat special: să nu împiedic şi să nu obstaculez sub nici o formă bunul mers al relaţiilor între Guvernul României şi Sfântul Scaun. Deci prudenţă, tăcere, discreţie şi multă muncă şi răbdare. Cred că în mare parte am reuşit, deşi nu a fost deloc uşor. Dar nu cu forţa şi priceperea mea, ci cu ajutorul tuturor preoţilor din Seminar şi parohii şi, mai ales, cu puterea lui Dumnezeu, care cred că a lucrat din plin, folosindu-se de mine şi de noi ca de nişte instrumente slabe şi neputincioase, în acelaşi timp, pline de bunăvoinţă şi curaj, făcând astfel să strălucească lucrarea miraculoasă a lui Dumnezeu. Cel care mi-a adus la cunoştinţă şi mi-a cerut asentimentul scris, la alegerea Sfântului Părinte Paul al VI-lea prin Congregaţia pentru Episcopi, a fost Mons. John Bukowski, secretarul nunţiului interimar din acele vremuri grele, arhiepiscopul Luigi Poggi. El mi-a încredinţat documentul de numire şi în faţa lui am depus mărturisirea de credinţă şi jurământul de fidelitate. Totul s-a desfăşurat în capela din palatul arhiepiscopal din Bucureşti, într-un fel de taină, de faţă fiind pr. Andrei Gherguţ, cel ce deţinea jurisdicţia ca ordinarius substitutus din încredinţarea episcopului Petru Pleşca, potrivit cu normele speciale din perioada instaurării dictaturii ateo-comuniste în ţara noastră, pr. prof. dr. Ioan Robu, actualul arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, pr. Eduard Sechel, rectorul Seminarului din Iaşi, şi pr. prefect Grigore Duma. A lipsit Mons. Francisc Augustin. Totul trebuia săvârşit în taină pentru a nu agita spiritele şi a nu se vesti că Biserica începe să intre pe un oarecare drum al normalizării. Au mai trebuit să treacă 12 ani până la împlinirea aşteptărilor şi la reobţinerea libertăţii Bisericii, cu alte cuvinte până la o adevărată normalizare, prin revolta şi schimbările din anul 1989.

• Treizeci de ani de păstorire au însemnat greutăţi şi bucurii, împliniri şi neîmpliniri. Ce ne puteţi spune în această privinţă? Care sunt două dintre cele mai mari bucurii?

Încep cu greutăţile care au fost nenumărate: lipsa libertăţii, supraveghere continuă, ameninţări repetate să nu ies din cadru legal, atenţionări că nu suntem în Polonia, acuze că preoţii nu respectă legile, că sunt prea dinamici, că nu sunt supuşi, control riguros în Seminar, cu tot felul de inspecţii şi presiuni, şantaj din partea poliţiei secrete şi urmărire, de multe ori diabolică etc. Pe lângă toate acestea, bucuriile au fost multe şi mari, aşa cum spunea şi ÎPS Ioan Robu la Liturghia aniversară. Au fost adevărate minuni şi, ca atare, era firesc să prindem curaj, pentru că Domnul era cu noi. Cele câteva bucurii despre care mă întrebaţi şi doriţi să vi le prezint sunt următoarele: prima se referă la Seminar, seminariştii şi noii preoţi din acele timpuri grele; reclădirea seminarului după cutremurul din anul 1977 (între anii 1979 şi 1981, în plină eră dictatorială) a fost o adevărată minune; a doua bucurie se referă la activitatea curajoasă şi împlinirea programului liturgic şi catehetic, operă susţinută cu mult zel de către preoţii noştri, care au înţeles că nu trebuie să fie nicidecum întrerupt şi abandonat, cu toate presiunile ce se făceau împotrivă. Angajamentul preoţilor era pentru mine şi cred pentru toţi o mare şi adevărată bucurie. Mijloacele erau simple, iar bisericile în interiorul cărora se desfăşura toată activitatea pastorală deveniseră şcoli, centre sociale şi caritative şi focare de rezistenţă. Trebuie să recunosc că acest fapt era impresionant şi a adus atâtea roade în rândul copiilor, la Liturghiile lor, la catehezele de pregătire pentru prima Împărtăşanie, Mir şi celelalte sacramente, ca şi în rândul tinerilor, care aveau slujbele lor, fără a uita de familii şi părinţi care frecventau biserica şi sacramentele în procent de 80-90%. Mi-aş mai permite să amintesc o altă bucurie: grija pentru biserici, pentru reparaţiile ce se impuneau şi pentru noi construcţii. Numărul acestor iniţiative a fost impresionant, chiar dacă ele au cerut sacrificii enorme şi jertfe din partea preoţilor; mă gândesc la pr. Dumitru Adămuţ, ctitorul bisericii din Adjudeni, simbol al curajului şi al rezistenţei credincioşilor, conduşi de păstorii lor, în timpul de teroare ateo-comunistă.

• Ce vă doriţi la acest ceas aniversar?

Am avut şi am în continuare o singură dorinţă: să-i aduc laudă lui Dumnezeu, să le mulţumesc confraţilor preoţi din toate structurile bisericeşti, celor din Seminarul din Iaşi şi din celelalte seminarii deschise după anul 1989 şi să înalţ o rugă de binecuvântare către Dumnezeu prin mijlocirea Maicii Sfinte şi a purtătorului de grijă al lui Isus şi al Bisericii, sfântul Iosif. Mă bucur să le spun tuturor preoţilor că merită să te dăruieşti cauzei lui Dumnezeu şi a Bisericii în orice timp, mai ales atunci când e mai greu. Poporul nostru credincios merită multă binecuvântare şi un viitor mai bun. Tuturor le amintesc îndemnul nostru sinodal: Înaintaţi cu curaj în larg! Domnul este mereu cu noi!

A consemnat pr. Cornel Cadar

* * *

Iaşi: Trei decenii de păstorire (reportaj de la Liturghia aniversară)

lecturi: 34.