Prezentarea Mesajului pentru Postul Mare 2008

Conferinţa de presă în cadrul căreia a fost prezentat Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2008: Cristos, din iubire pentru voi, s-a făcut sărac" (2Cor 8,9) a avut loc marţi, 29 ianuarie 2008, la ora 11.30, în aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun.

Intervenţia cardinalului Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului Pontifical "Cor Unum"

Anul acesta, 2008, papa, cu tradiţionalul său Mesaj pentru Postul Mare, oferă o reflecţie despre pomană şi despre colecte. De fapt, a aduna bani astăzi este o practică răspândită în atâtea părţi ale lumii. În anumite momente ale anului liturgic, iniţiativele promovate de cele mai diferite instituţii creştine şi scrisorile de cerere de bani ne scufundă. Un moment tipic pentru aceste activităţi este perioada Crăciunului, cu solicitări multe şi foarte diferite. Şi timpul de pregătire pentru Paşti este dedicat în mod tradiţional în multe ţări campaniilor speciale de adunări de fonduri.

Ca şi creştini putem afirma cu satisfacţie că porunca biblică a iubirii faţă de aproapele a marcat în mod indelebil cultura noastră, aşa încât a devenit o referinţă pentru cei care cred şi cei care nu cred. Parabola samariteanului milostiv reprezintă o chemare morală indiscutabilă, cel puţin în ambientele occidentale, şi plăsmuieşte categoriile noastre de valori. Astăzi nimeni n-ar îndrăzni să conteste în public asistenţa dată celor nevoiaşi. Pentru a facilita ajutorul material, dicasterul nostru furnizează şi o listă a agenţiilor, Catholic Aid Directory (a cărei ediţie a şasea va fi publicată în câteva săptămâni).

Cât de impresionante sunt roadele de sensibilitate socială produse de această moştenire iudeo-creştină o demonstrează câteva cifre: în Statele Unite sunt circa un milion şi patru sute de mii de agenţii oficiale de caritate, înregistrate de stat pe motivul scăderii fiscale. În bani se calculează peste 1.000 de miliarde de USD suma intrărilor lor.

Totuşi, deşi lupta împotriva mizeriei din punctul de vedere al finanţelor înregistrează succese, mesajul din anul acesta, având ca temă binefacerea, în sine nu deschide larg porţi deschise deja. Lumea asistenţei merită câteva clarificări. De exemplu, în bilanţurile structurale ale instituţiilor de asistenţă. Uneori sunt surprinzător de ridicate. Nu acesta este locul pentru a ne opri asupra câtorva din aceste instituţii şi asupra salariilor colaboratorilor lor. Dar cel care se străduieşte să caute anumite date, adesea bine ascunse, din raporturile lor anuale, rămâne uimit de costurile interne: uneori reprezintă mai puţin de 50% din intrări. Desigur, ar fi util dacă cu ocazia apelurilor mediatice, lansate după calamităţi cum este Tsunami, să nu fie indicat numai numărul de cont curent, ci şi procentul pe care îl reţin agenţiile pentru a menţine propria instituţie. L-ar ajuta pe donator să discearnă în ce mod darul său ajunge la cei nevoiaşi rămânând cât mai în întregime posibil.

Ca urmare a celor spuse, consumul intern al agenţiilor de ajutor din Biserică poate să fie considerat exemplar. Dat fiind faptul că trebuie să se tindă mereu spre bine, iată câteva date referitoare la anul 2006: costurile administrative ale Caritas din Italia reprezentau 9% din oferte, cele ale Ordinului de Malta 7% şi cele ale agenţiei Kirche in Not 6%. Pentru fundaţiile încredinţate lui Cor Unum, cheltuielile structurale sunt şi mai puţin relevante: Fundaţia Ioan Paul al II-lea pentru lupta împotriva deşertificării în zona Sahel şi Fundaţia Populorum progressio pentru America Latină trebuie să ia asupra lor numai costurile referitoare la suportul logistic-administrativ pentru distribuirea donaţiilor; în anul 2006 ajungem la 3%.

Aşa cum ştiţi, papa Benedict al XVI-lea în enciclica Deus caritas est (2005) a descris pentru prima dată misiunea lui Cor Unum într-un document magisterial oficial. Ne încredinţează orientarea şi coordonarea organizaţiilor şi activităţilor caritative promovate de Biserica Catolică (cf. nr. 32). Deci dicasterul trebuie să contribuie şi pentru a scoate corect în evidenţă importanţa eclezială însemnată şi activitatea lor. Ea are şi un aspect economic şi material important, care nu trebuie neglijat, cu atât mai mult pentru că Mesajul pentru Postul Mare din anul acesta tratează despre practicarea pomenii.

Cu toate acestea, trebuie precizat imediat că Mesajul pentru Postul Mare nu se interesează în primul rând de eficienţa materială a agenţiilor. Urmăreşte un alt scop. Dat fiind faptul că aspectele materiale ale asistenţei sunt necontestate, papa ar vrea, pornind de la credinţă, să transpară implicaţiile lor pentru spiritul celui care dăruieşte. Într-o societate dominată de materialism, care contemporan al nostru va putea să dezaprobe vreodată această intenţie? Pentru această directivă pastorală a sa, Sfântul Părinte recurge la diferite cuvinte şi relatări din evanghelie. El pune darul şi pe donator în lumina revelaţiei şi astfel face un pas care ne duce dincolo de scara de valori a lumii. De ce să dăm bani, act pe care noi toţi îl experimentăm ca formă de dăruire de sine?

În primul rând, papa indică, mai ales pentru creştinii practicanţi, legătura indisolubilă dintre evlavie şi îngrijirea celor nevoiaşi (cf. nr. 2). Referinţa la Scrisoarea întâi a sfântului Ioan este de o claritate uimitoare: "Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?" (1In 3,17). În mod şi mai tăios a spus acest lucru poetul francez Charles Péguy în faţa celor pe care el îi numeşte "partidul evlavioşilor": "Pentru că nu aparţin oamenilor, cred că sunt ai lui Dumnezeu. Pentru că nu iubesc pe nimeni, cred că-l iubesc pe Dumnezeu" (Nota conjuncta, Wien/München 1956, 167). În paragraful următor al mesajului său (nr. 3), papa vorbeşte despre intenţia donatorului: într-o epocă în care este cinstit binefăcătorul, desigur că este oportun a atrage atenţia asupra spiritului gestului său: a nu avea în vedere glorificarea de sine, ci, aşa cum cere Domnul în sinoptici (cf. Mt 5,16), glorificarea Tatălui care este în ceruri: iubirea lui Dumnezeu se află la rădăcina oricărei acţiuni bune săvârşită de oameni.

Mesajul papal dezvoltă în sfârşit gândirea apropiindu-ne de un pasaj din evanghelie în centrul căruia este o experienţă personală a lui Isus: sacrificiul văduvei (cf. Mc 12,41-44). Îl vedem pe Domnul drept catehet. Colectele noastre în mod normal vor să garanteze finanţarea proiectelor, însă episodul din templul din Ierusalim duce gândul nostru mai departe. Se opreşte din nou asupra motivaţiei binefăcătorului, sentimentele sale şi scopurile sale, ducând însă la consecinţele extreme dăruirea de sine. Astfel transcende caracterul iniţiativelor filantropice şi ne confruntă cu acea dimensiune a evangheliei care dă scandal.

Chiar dacă pasajul ne este familiar, aş voi mai întâi să-l citez: "Stând în faţa vistieriei, privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrandă. Mulţi bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani. Atunci i-a chemat pe discipolii săi şi le-a zis: Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei" (Mc 12,41-44). Ascultându-l pe Domnul, rămânem uimiţi şi noi.

Nici o instituţie monetară nu-mi va da argint pentru arama mea. Nici nu-i nevoie să fac contract cu casierul. El trebuie să calculeze cu cifrele care sunt imprimate pe fiecare monedă. Şi aşa-i nu numai în secolul nostru, ci în orice epocă, de când banul este folosit ca mijloc de plată.

Această regulă este valabilă, desigur, şi în Biserică: atunci când se plătesc salariile angajaţilor noştri; atunci când spitalele sau azilurile trebuie să calculeze conturile; atunci când se sapă o fântână în Africa în zona Sahel sau când în Mexic după inundaţii este reconstruită o biserică distrusă. Ajutorul se poate mări numai atunci când intră bancnote mai mari. Ce legătură are acest tip de practică cu evanghelia despre văduva săracă?

Textul pericopei noastre tulbură pe cel care lucrează la ghişeul unei bănci sau pe cel care gestionează finanţele Bisericii. Dar, cu siguranţă toţi suntem uimiţi. Nu datorită scenei care este descrisă; deoarece atunci, ca şi astăzi, este experienţă comună ca persoanele, chiar şi cu daruri mici, să facă posibilă slujirea pe care Biserica o aduce lui Dumnezeu şi aproapelui aflat în dificultate; şi oamenii din popor adesea sunt mai generoşi decât oamenii avuţi. Însă interpretarea pe care Isus o atribuie acestei observaţii a lui descumpăneşte o interpretare care apare foarte importantă în acest pasaj, dat fiind faptul că se spune în mod expres că Isus îi cheamă la el pe discipoli şi că Isus începe în mod solemn spunând "adevăr vă spun". Şi apoi afirmă: bănuţii văduvei sărace au valoare mai mare decât bancnotele mari ale bogaţilor. Bunul simţ practic pe care îl cunoaştem în mod obişnuit în Isus pare întunecat. Cu toate acestea, îi vom da dreptate dacă ne lăsăm conduşi de discursul său.

Folosirea banilor în perspectiva de credinţă nu cunoaşte regulile experienţei noastre în lume. Isus ne avertizează că aici sunt valabile legi total diferite. Valoarea darului nostru nu se măsoară pe baza cifrelor imprimate pe monedă. În faţa lui Dumnezeu, numai mâna celui care dăruieşte determină importanţa unui dar. Valoarea sa nu depinde de mărimea portofelului din care este scoasă ofranda, ci de gândurile şi de intenţiile care l-au determinat să dăruiască. Aşa cum se întâmplă des în învăţătura lui Isus, inima omului joacă rolul decisiv. Actul vizibil spune puţin. Inima poate să facă din bănuţul pe care-l dăm ca dar un cec care trezeşte uimire pe neaşteptate.

Până aici tentativa de a medita relatarea pe care o găsim în mesajul papei. Evangheliştii prezintă episodul înainte de discursul despre pătimirea lui Isus. Cine ştie dacă văduva săracă, încredinţându-se total lui Dumnezeu şi renunţând la orice formă de autoasigurare, nu l-a încurajat chiar pe Domnul să meargă pe calea sa până la capăt?

Doamnelor şi domnilor jurnalişti, această reflecţie biblică ar vrea să lumineze pe orice donator cu privire la profunzimea gestului său. Desigur, nu vrea să vă inducă la concluzii greşite: ca şi cum colectele în timpul care precedă Paştele ar trebui să constea numai în monede de aramă. În schimb, pentru a motiva să daţi mult, l-am invitat pe domnul Hans-Peter Röthlin.

Este preşedinte din anul 1999 al operei catolice internaţionale Kirche in Not / Ostpriesterhilfe, un organism pastoral care în anul 2006 a obţinut daruri pentru un total de 81,2 milioane de euro. Cu banii aceia au fost susţinute peste 5.000 de proiecte: de la ajutorul alimentar la comunităţi de surori la oferte pentru Liturghii date preoţilor, până la construcţii de biserici şi capele, de la sprijinul dat la 16.724 de seminarişti până la biciclete, motociclete, bărci şi autoturisme.

Hans-Peter Röthlin este membru al Consiliului Pontifical Cor Unum. Experienţa sa îl face deosebit de potrivit să comenteze în mod realist Mesajul pentru Postul Mare al papei Benedict al XVI-lea.

*

Intervenţia lui Hans-Peter Röthlin

Eminenţă, Excelenţă, iubiţi reprezentanţi ai mass-media,

Werenfied van Staaten, întemeietorul Operei Ajutor dat Bisericii care Suferă (Kirche in Not), deja când mai era în viaţă era numit "cel mai mare cerşetor din istoria Bisericii din toate timpurile". O dată cineva a protestat făcând referinţă la sfântul Francisc din Assisi, un cerşetor cu adevărat mare, cunoscut în toată lumea.

S-a văzut că nu se potrivea comparaţiile inutile deoarece lucrurile sunt diferite. Sfântul Francisc, un adevărat gigant al sfinţeniei, a cerut pomeni pentru supravieţuirea fraţilor săi deoarece "nu voiau să aibă altceva decât pe Cristos" şi viaţa sa a fost o mărturie continuă a acestui angajament. Deci avea dreptate prietenul care recunoştea în sfântul Francisc pe "cel mai mare cerşetor din istoria Bisericii".

Dar părintele Werenfried al nostru? Desigur, a făcut mai mulţi bani decât sfântul Francisc, cu acei circa două miliarde de euro pe care i-a adunat în lunga sa viaţă el nu a întemeiat un ordin sau o comunitatea eclezială, ci o operă care vrea să ajute Biserica pretutindeni unde ea însăşi nu este în stare să-şi desfăşoare misiunea fără ajutoare din afară. Ajută chiar şi pe actualii adepţi ai sfântului Francisc acolo unde le lipseşte esenţialul pentru a putea rămâne fideli vocaţiei lor.

Vorbesc despre opera noastră aşa cum se prezintă astăzi, la cinci ani după moartea întemeietorului. După circa douăzeci de ani de la naşterea operei, el, foarte conştient că se află în fruntea a ceva care va trage după sine orice iniţiativă umană, în sintonie cu Biserica Universală, a început să-i dea o structură atât spirituală cât şi structurală statutară. Eu însumi am avut bucuria de a-l asista pe părintele Werenfried, când în anul 2000 a făcut ultima retuşare la "Directivele spirituale".

Părintele Werenfried, în aceste "Directive spirituale", nu foloseşte termenul "pomeni", ci vorbeşte de ofrande. Dincolo de expresiile folosite, rămâne faptul că marea parte a "binefăcătorilor" săi erau şi încă mai sunt persoane simple care nu dispun de bogăţii, ci se aseamănă mai degrabă cu văduva din evanghelie care oferă pomana sa în secretul templului şi apoi pleacă. În articolul 36 spune ceva foarte important, adică aceia care împart pomeni "nu trebuie să uite niciodată că nu administrează numai bani, ci mai ales caritatea binefăcătorilor noştri". Aici ne aflăm în punctul central al mesajului Sfântului Părinte care s-ar putea intitula: Secretul pomenii este caritatea.

Mi s-a cerut să spun ceva despre modul cum sunt adunate ofrandele şi cărui scop sunt destinate.

Cât timp părintele Werenfried era în viaţă şi în posesia forţelor sale fizice, metoda aproape unică era predica, predica lui. Povestea în ea istoria sa care era sinonimă cu istoria operei sale. Erau mereu noi experienţele actuale, adică proiectele pe care voia să le susţină, mai întâi între refugiaţii germani după Cel De-al doilea Război Mondial, apoi proiectele de biserici dincolo de cortina de fier în estul şi sud-estul Europei şi apoi, începând din anul 1960, proiecte în toată aşa-numita lume a treia.

Părintele Werenfried a umblat în toată lumea pentru "a şterge lacrimile acolo unde Dumnezeu plânge" şi pentru a fi "martor al suferinţei fiilor lui Dumnezeu". A umblat îndeosebi în toată lumea occidentală "pentru a trezi conştiinţa oamenilor" şi a cerşi pentru cauza lui Dumnezeu.

Desigur, nu era singur în misiunea încredinţată lui. Alţii, în special preoţi, i s-au alăturat pentru campanii de predici, şi laici în cele mai variate iniţiative cum ar fi cateheza, radio, TV şi film, cărţi, vizite în şcoli, adunări de creştini de orice tip, conferinţe etc.

În anul 1953 a întemeiat Ecoul iubirii, o revistă de numai patru pagini, mijloc de comunicare spre interior şi spre exterior, destinat tuturor binefăcătorilor actuali şi pe cât posibil şi celor mereu noi. Însuşi părintele Werenfried a scris la fiecare şase săptămâni editorialul şi şi-a propus cu aceasta un alt concept: de fapt, a voit să desfăşoare cu aceasta un rol pastoral faţă de orice posibil cititor: "Pentru ei eu mă simt paroh".

Proiecte legate de însuşi scopul Bisericii şi de apostolatul ei şi conştiinţa că trebuie s-o slujească aşa cum o face bunul păstor au făcut din fundaţia părintelui Werenfried o operă prevalent pastorală.

Astăzi fondurile sunt adunate în 17 naţiuni, între care sunt trei care din ţări beneficiare au devenit ţări binefăcătoare: Brazilia, Chile şi - din anul 2006 - Polonia! Actualmente avem în totalitate circa 600.000 de donatori şi ofrandele încredinţate nouă sunt utilizate pentru ajutoare de tip pastoral:

- în domeniul edilitar (biserici, conventuri, seminarii, case parohiale, săli pentru cateheză...);

- în domeniul motorizării şi transportului (preoţi, cateheţi, surori);

- în domeniul mass-media (cărţi, TV, film, radio);

- şi în sfârşit pentru întreţinerea persoanelor care se dedică apostolatului şi surorilor de clauzură care la rândul lor se roagă pentru opera noastră.

Numai acum am început să scriem istoria noastră, dar părintele Werenfried şi-a desfăşurat viaţa şi activităţile sale în mod deschis în faţa ochilor binefăcătorilor, prietenilor şi colaboratorilor săi. Deja acum putem afirma că această istorie este o istorie de caritate care, cu moartea întemeietorului nostru, nu a dispărut.

La acest punct, aş vrea să mă opresc un pic asupra punctului trei din mesajul Sfântului Părinte: "Toate trebuie făcute spre gloria lui Dumnezeu şi nu spre gloria noastră". Cred că marea parte a binefăcătorilor noştri face caritate în tăcere. Adesea nu ştim numele lor şi nici adresa lor. Totuşi există o donatoare în istoria noastră care s-ar putea numi "protodonatoare" datorită efectului pe care l-a avut. Mă întorc un pic în urmă, în Flandrele de după război. Părintele Werenfried ajunge într-un sat care avea pe atunci circa 900 de locuitori, unde trupele germane uciseseră cu un an înainte 85 de oameni într-un masacru teribil. Părintele Werenfried vorbeşte despre reconciliere cu "duşmanii de ieri" şi le povesteşte experienţele sale. Apoi, spune el, către seară, era deja semiîntuneric, se apropie de el o femeie şi-i dă 1.000 de franci belgieni şi pleacă fără să spună un cuvânt. Mai târziu, părintele Werenfried a aflat că această femeie pierduse de pe urma masacrului făcut de germani pe soţul ei, pe fratele şi pe fiul ei. Caritate în tăcere, dar cu mare efect.

Gândindu-mă la punctul patru al mesajului îmi vine în minte câtă lume a venit la părintele Werenfried, sau şi la noi, vărsând întregul conţinut al portofelului şi plecând, având în ochi bucurie şi fericire. Înţeleg că trebuie să dea tot. Apoi în biserici, când părintele Werenfried stătea la uşă cu legendara sa pălărie, persoanele alergau având în mână o bancnotă. Adesea voiau să fie primii în întrecerea de iubire. Câteva filme dau mărturie despre aceste episoade extraordinare. La rândul său, părintele Werenfried comenta: "În aproape toate epocile, creştinismul a fost adaptat la slăbiciunile oamenilor mai degrabă decât să-i ducă pe oameni la forţa lui Cristos. Când cerem ceva mare, ei sunt mulţumiţi că pot face asta. Persoanele simt dispuse la adevărate sacrificii dacă avem curajul să le cerem. Trebuie doar să-i convingem că sunt indispensabili pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Luptător..., p. 108).

Pe bună dreptate papa aminteşte, tot la punctul patru, de iertarea păcatelor şi suntem mulţumiţi că suntem în sintonie cu el pentru că şi părintele Werenfried afirmă: "Dumnezeu învăluie pământul, oricât ar fi de negru şi întunecat, cu o mantie de sfinţenie care acoperă o mulţime de păcate. Opera noastră este o margine a acestei mantii, ţesută cu fire de iubire" (Luptător..., p. 69).

Papa scrie în mesajul său (la punctul cinci): "La şcoala lui [şcoala lui Cristos] putem învăţa să facem din viaţa noastră un dar total; imitându-l reuşim să devenim disponibili, nu atât ca să dăm ceva din ceea ce avem, cât mai ales pe noi înşine". Această frază îmi aminteşte că, în urmă cu câţiva ani, părintele Werenfried a întâlnit în Brazilia un franciscan german, Frei Hans Stapel. Hans îi povesteşte că, atunci când era adolescent, l-a auzit vorbind în parohia sa. Hans avea în buzunar cinci mărci. Cu această sumă trebuia să acopere toate cheltuielile sale lunare. În acel moment, Hans a pus deoparte toate grijile sale, şi a aruncat cu bucurie toată averea sa mică în pălăria părintelui. Mai târziu a găsit vocaţia sa de călugăr şi întemeietor al "Fazenda da Esperança", un loc unde toxico-dependenţii, într-o adevărată şcoală a evangheliei, învaţă să trăiască fără droguri şi fără criminalitate. Părintele Werenfried şi noi îl ajutăm de mulţi ani pe Frei Hans în această activitate evanghelică, iar papa, anul trecut, a vizitat una dintre aceste "Fazende" lângă Săo Paulo şi nu încetează să comunice bucuria simţită acolo ori de câte ori are posibilitatea.

La sfârşit aş vrea să mai fac o sinteză a operei noastre prin cuvintele părintelui Werenfried: "Opera noastră este un loc de întâlnire a Bisericii mondiale unde fiii lui Dumnezeu, din orice loc, se întâlnesc în iubirea supranaturală şi se îmbogăţesc reciproc. Pentru cel care dăruieşte este un har să se ştie unit cu aceia pe care Isus i-a numit «fericiţi» pentru că sunt săraci sau suferinzi din cauza persecuţiilor şi cel care primeşte simte bucuria că este unit cu aceia care, datorită milostivirii lor, sunt numiţi «fericiţi»" (Luptător..., p. 30).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.