Profilul şi istoria iniţiatorului tradiţionalei octave de rugăciune: Paul Wattson

Paul Wattson pe urmele lui Francisc

Pentru prima dată în urmă cu 100 de ani slujitorul episcopalian Paul Wattson (1863-1940) a dat naştere Octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Un ideal, cel al unităţii, împărtăşit de Mary Lurana White, soră anglicană, împreună cu care a întemeiat "Society of the Atonement".

James F. Puglisi, ministru general al fraţilor franciscani din Atonement.

Duminică, 9 iulie 1893, reverendul Lewis T. Wattson, rector al bisericii episcopaliene "Saint John de Kingston", la New York, a deschis Biblia sa, numită a regelui Iacob, cu un scop precis: acela de a găsi printre paginile ei un nume pentru comunitatea călugărească pe care simţea cu atâta forţă că Dumnezeu îl chema s-o întemeieze. Încă de copil îi umbla prin minte ideea de a da naştere unei comunităţi călugăreşti. Într-o zi tatăl său, reverendul Joseph Newton Wattson, i-a povestit acest fapt: "Eram în catedrala catolică din Baltimore când Walworth, un părinte paulist, a adresat cuvântul său unei mari mulţimi de oameni care se îngrămădeau la uşi. Ştii, Walworth şi eu eram amândoi studenţi la General Theological Seminary... Ceea ce avem nevoie în Biserica Episcopaliană este un ordin de predicatori cum sunt pauliştii". Imediat, copilul de 10 ani a auzit un glas interior care spunea: "Acest lucru l-aş face într-o zi, să întemeiez un ordin de predicatori cum sunt pauliştii".

În duminica aceea, din iulie 1893, părintele Wattson a citit Rom 5,11 care spune: "Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care acum am primit reconcilierea".

Reconciliere: iată numele pe care-l va da comunităţii sale, un nume legat de Cristos, mielul pascal, şi de Tatăl. Mai târziu el va scrie maicii Lurana, întemeietoarea Surorilor Franciscane ale Atonement: "În momentul în care ochii mei au rămas asupra cuvântului «reconciliere», acesta părea că s-a dezlipit din acele pagini sacre cu o claritate deosebită şi într-o străfulgerare, cred venită din cer, am înţeles că acea comunitate pe care Dumnezeu se pregătea s-o creeze trebuia să se numească: Society of Atonement (Congregaţia Atonement)".

Împărţit în silabe, cuvântul se citeşte "at-one-ment". Noua comunitate, întemeiată în sânul Bisericii Episcopaliene, va desfăşura slujirea reconcilierii, adică rugăciune şi acţiune pentru reconcilierea creştinilor şi a Bisericilor lor cu scopul de a le face "una", ca dar al lui Cristos făcut Bisericii, prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta era ceea ce părintele Wattson avea în minte în anul 1893, timp în care activităţile ecumenice erau foarte departe de a fi actuale în viaţa şi în mărturia celei mai mari părţi dintre Bisericile creştine.

Aproape şapte ani au trecut de la ziua aceea, înainte ca să poată fi întemeiată Comunitatea Atonement. În planurile providenţei divine va fi cererea unei femei evlavioase ca un catalizator pentru întemeierea comunităţii. Această femeie era domnişoara Lurana White, novice a Comunităţii Călugăreşti Episcopaliene a Sfântului Prunc Isus de Albany, la New York. În primăvara anului 1897, ea a scris o scrisoare părintelui Wattson, care între timp devenise superior al unei comunităţi călugăreşti episcopaliene la Omaha, în Nebraska. Opţiunea ei căzuse asupra lui Wattson nu pentru că îl cunoştea personal, ci pentru că auzise că spusese el însuşi că susţinea "o «Biserică foarte înaltă» (very High Church) şi fusese susţinător tenace al ritului şi al învăţământului catolic când era rector al bisericii «Sfântul Ioan la Kingston», New York". În scrisoarea sa, White vorbea despre marea ei dorinţă de a intra într-o comunitate călugărească a cărei membri să facă voturile de sărăcie şi să trăiască după spiritul franciscan. Întrebarea ei, adresată părintelui Wattson era simplă: "Oare cunoaşte vreo comunitate călugărească a cărei regulă să fie votul de sărăcie?".

În scrisoarea sa din 31 mai 1897, părintele Wattson a spus: "Îmi pare rău că nu vă pot da un răspuns satisfăcător deoarece nu cunosc suficient regulamentele diferitelor ordine de surori. Nu ştiu dacă există vreunul care să practice în mod strict votul de sărăcie. Dar nu am dubii că un mare procent din ele nu dispune de nici un mijloc şi trăiesc practic pe credinţă".

Întrebarea lui White şi răspunsul lui Wattson au însemnat începutul unei lungi corespondenţe în care amândoi exprimau ceea ce, după părerea lor, Duhul le-a pus în inimă. Scrisoare după scrisoare, părintele Wattson a revelat visul său de a întemeia o comunitate călugărească, cu numele Society of Atonement, care să aibă ca obiectiv unitatea creştinilor şi opera misionară.

În octombrie 1898, reverendul Lewis Wattson şi Lurana White s-au întâlnit pentru prima dată. Întâlnirea a avut loc în casa familiei White la Warwick, New York.

La 7 octombrie, la încheierea unei reculegeri de trei zile, părintele Wattson şi Lurana White au făcut un "acord" cu Dumnezeu şi între ei să întemeieze Comunitatea Atonement. Şi-au dăruit unul altuia un crucifix care, după cuvintele lui Lurana "a reprezentat dăruirea totală de noi înşine în mâinile lui Dumnezeu în vederea întemeierii Comunităţii Atonement".

Dar de unde să înceapă? Lurana a sugerat un oraş care nu era departe de Garrison, unde, conform prietenilor ei, era o mică biserică abandonată. Aşa cum sfântul Francisc începuse vocaţia sa ascultând cuvintele "Acum mergi, Francisc, şi repară biserica mea pentru că se dărâmă", în acelaşi mod se potrivea bine să înceapă noua comunitate la biserica "Sfântul Ioan al Singurătăţii", o bisericuţă abandonată în zona aşa-numită Graymoor. Şi aşa a fost. La 15 decembrie 1898, Lurana White şi-a stabilit reşedinţa în apropiere de biserică, într-o gospodărie săracă şi părăginită numită "Casa lui Diamond".

Această dată este celebrată acum de surorile şi fraţii din Atonement ca ziua întemeierii. Anul următor, după ce a terminat circa 10 luni de pregătire pentru viaţa călugărească în Ordinul episcopalian al Sfintei Cruci, părintele Wattson a ajuns la Graymoor, unde şi-a stabilit locuinţa într-o veche baracă pe care el însuşi a numit-o "Palatul Doamnei Sărăcie".

Părintele Wattson a depus voturile şi a luat numele de Paul. Acelaşi lucru l-a făcut White, dar şi-a păstrat numele său de botez, Lurana. Acum le revenea lor misiunea de a expune şi de a face clar scopul comunităţii. Vocaţia lor era desigur îndreptată spre unitatea Bisericii conform cuvintelor lui Isus "ca toţi să fie una". Însă această convingere va trebui să se concretizeze după modul lor de a înţelege Biserica şi ţinând cont de încrederea lor în Biserica din Roma. Pentru părintele Paul şi maica Lurana unica Biserică a lui Cristos îşi avea continuarea în Biserica Catolică, în Comuniunea Anglicană şi în Biserica Ortodoxă. Fiecare dintre ele era Biserică adevărată şi, în timp ce fiecare confesiune reprezenta manifestarea Bisericii unice a lui Cristos, atât Comuniunea Anglicană cât şi Biserica Ortodoxă sufereau din cauza rupturii lor cu scaunul din Roma. Pentru părintele Wattson şi sora Lurana, scaunul din Roma reprezenta, prin voinţă divină, centrul unităţii Bisericii.

Însă rugăciunea lor şi gândurile lor dominante erau îndreptate spre iubita Comuniune Anglicană. Dăruirea lui Cristos pentru unitate va deveni mult mai vizibilă dacă Biserica Anglicană s-ar fi reunit ca un trup unic cu Biserica Romei. În centrul rugăciunilor şi energiilor lor era reunificarea corporativă a Comuniunii Anglicane cu Roma. Alţi episcopalieni, atât în Statele Unite, cât şi în altă parte împărtăşeau acest proiect. Dar putea o comunitate franciscană, întemeiată în Biserica Episcopaliană, să devină purtătoare de cuvânt a convingerii că nu poate exista nici o unitate autentică în Biserică decât aceea centrată pe catedra lui Petru?

În primele zile din octombrie 1900, maica Lurana a exprimat cu fermitate părintelui Paul riscurile unei asemenea iniţiative: "Vă daţi seama la ce persecuţii, ostracizări, pericole de distrugere veţi expune Comunitatea Atonement făcând o asemenea propagandă?". Dar tocmai conform cu ceea ce ea definea "unitatea chemării lui Dumnezeu", răspunsul a fost acela pe care ea îl aştepta: "Da, îmi dau seama. Cu toate acestea, dacă mărturia noastră vine de la Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu va reuşi chiar dacă lumea întreagă ar fi împotriva noastră".

Astfel, într-o predică făcută la Graymoor, la 28 octombrie 1900, părintele Paul a susţinut că credinţa, transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna, nu era altceva decât credinţa sfintei Biserici Catolice Romane. Mare a fost surpriza micii congregaţii în ziua în care el a afirmat că, din orânduire divină, catedra lui Petru era centrul întregii creştinătăţi. Alte puncte asupra cărora întemeietorii au căzut de acord au fost învăţătura infailibilităţii papei, jurisdicţia universală de iure divino a succesorului lui Petru şi neprihănita zămislire a Mariei. Pe de altă parte, atât părintele Paul, cât şi maica Lurana erau convinşi că învăţătura lui Leon al XIII-ea din anul 1896, conţinută în Apostolicae curae, cu privire la validitatea ordinelor anglicane nu era irevocabilă. Promovarea lor pasionată a credinţei romane împreună cu exaltarea papalităţii ca şi centru al unităţii Bisericii i-a făcut pe mulţi din prietenii lor episcopalieni, atât laici cât şi preoţi, să privească cu suspiciune la această nouă comunitate călugărească.

Treptat, un număr mereu crescând de amvoane au fost închise pentru părintele Paul. Donaţiile, atât de necesare pentru comunitatea care încerca să se nască, au fost reduse aproape la zero. Sentimente tot mai violente împotriva noilor întemeietori au fost exprimate foarte clar în ultimele rânduri ale unui editorial din Living Church din 5 octombrie 1901, o publicaţie foarte îndrăgită de mulţi episcopalieni. "Întreaga comuniune anglicană respinge absolut învăţătura supremaţiei papale, predicată de sincerul, dar descumpănitorul preot din Graymoor".

Cu scopul de a obţine un auditoriu care să poată asculta mesajul unităţii creştinilor, părintele Paul, în colaborare cu maica Lurana, a scos un ziar lunar cu numele "The Lamp" (Candela). În urma insistenţei maicii Lurana, la începutul fiecărei pagini figura inscripţia Ut omnes unum sint (ca toţi să fie una). În prima publicaţie din februarie 1903, părintele Paul a fixat obiectivul noului ziar cu următoarele cuvinte: "Întâmpinarea Domnului (sfinţirea lumânărilor) marchează prima apariţie a revistei «The Lamp». Noi am aprins-o ca mărturie a credinţei vechi aşa cum este concepută de Biserica Engleză, înainte ca un rege aflat în păcat să o despartă de centrul unităţii. Noi credem că Domnul nostru binecuvântat doreşte ca nu numai să ne rugăm, ci să şi lucrăm în favoarea unităţii: şi în loc de a sublinia diversităţile dintre noi şi Roma, ar trebui să le minimalizăm şi deci să pregătim calea pentru pacea pe care, ca şi creştini, noi toţi o dorim cu putere".

Acum când acele amvoane erau închise pentru el, părintele Paul a avut în "The Lamp" un nou mijloc de comunicare şi mesajul a rămas în mod substanţial egal în timp. La începuturile secolului al XX-lea, el a fost împărtăşit de alţi susţinători ai Bisericii Romane în cadrul comunităţii anglicane. Paginile ziarului, în acei primi ani, au susţinut constant reunificarea corporativă a Comuniunii Anglicane cu Roma, subliniind învăţătura papei ca succesor al lui Petru, păstrând validitatea ordinelor anglicane şi indicând în mod neobosit catedra lui Petru ca centru vizibil al unităţii Bisericii.

Conform multor cititori ai ziarului "The Lamp" co-fondatorii lui Society of Atonement erau în mod definitiv orientaţi spre Roma. Ambii au proclamat public că unitatea Bisericii era imposibilă fără reunificarea cu scaunul din Roma, dar până în anul 1907 nici unul din cei doi nu a simţit personal să caute adeziunea la acest mesaj. Era opinia lor că reunificarea colectivă cu Roma nu era scopul, acel desideratum, chiar dacă acest corpus era constituit numai dintr-un număr redus de membri "anglo-catolici" sau "pro romani" din Comuniunea Anglicană. Aşa s-a exprimat părintele Wattson în ediţia din aprilie 1903 a ziarului "The Lamp": "Dar atunci când cei care au renegat unitatea catolică se vor întoarce în turma lui Petru, ei vor fi din nou un singur trup. S-au despărţit ca trup şi vor deveni din nou un singur trup".

Această convingere fermă a întâlnit un nou obstacol în octombrie 1907, când adunarea generală a Bisericii Episcopaliene a votat permisiunea dată slujitorilor nehirotoniţi în propria Biserică să predice ocazional de la amvoanele bisericilor episcopaliene, după consimţământul rectorului congregaţiei sau în lipsa lui a episcopului (Mişcarea Amvonului Deschis). În acest sens, a fost mereu vie convingerea pentru părintele Paul şi maica Lurana că Biserica Anglicană era, într-un unic trup, o ramură distinctă a unicei Biserici adevărate a lui Cristos. Acum părea că particularitatea, ca şi egalitatea eclezială a Comuniunii Anglicane cu Biserica Romană şi Ortodoxă, era abandonată în şi din cauza deciziei luate de adunarea generală de a permite slujitorilor din celelalte Biserici creştine să predice de la amvoanele Bisericii Episcopaliene.

Ar fi fost oportun să se orienteze spre autorităţile catolice şi să se vadă dacă ei înşişi şi mica lor comunitate va putea să fie primită corporativ în Biserica Catolică? Maica Lurana a luat iniţiativa obţinând o întâlnire cu arhiepiscopul de New York, John Farley, la 21 noiembrie 1907. Comentariul ei în această privinţă a fost: "L-am perceput ca un conservator între conservatori". Viitorul cardinal a oferit încurajare puţină cu privire la primire corporativă a Comunităţii Atonement în Biserica Catolică. Nu existau precedente în acest tip de primire. În schimb, existau precedente ample de indivizi care proveneau din această sau acea Biserică protestantă care au îmbrăţişat pe deplin credinţa catolică. Şi Maica Lurana a plecat cu impresia că va fi bine primită în Biserica Catolică ca şi călugăriţă în una din multele comunităţi de surori deja existente. Acelaşi lucru s-a întâmplat în mod logic pentru cererea părintelui Paul. Ar fi putut să ceară să fie admis printre iezuiţi sau redemptorişti, pasionişti sau franciscani, în comunităţi stabile care dăduseră deja amplă dovadă de sfinţenie şi de mărturie a evangheliei. Conform înţelegerii arhiepiscopului, intrarea individuală în Biserica Catolică din partea părintelui Paul şi a maicii Lurana şi a puţinilor lor adepţi erau un pas absolut necesar. El nu era favorabil să primească o congregaţie ca atare şi nici să existe în Biserica Catolică ca o comunitate călugărească distinctă.

La rândul său, părintele Paul, descurajat de noua regulă a "amvonului deschis", continua să lucreze în cadrul Bisericii Episcopaliene pentru unitatea dintre creştini. În anul 1907 a scris, împreună cu un susţinător al cauzei pro-romane, reverendul englez Spenser Jones, o carte cu titlul The Price of the Apostles. Maica Lurana a scris primul capitol şi s-a îngrijit de celelalte. Încă o dată scaunul lui Petru a fost centrul vizibil al unităţii creştinilor.

Părintele Vincent McNabb, un dominican englez foarte cunoscut, a subliniat această frază în recenzia cărţii: "Lucrul cel mai important nu este de a vedea ce se spune, ci cine o spune şi dacă ne este permisă fraza, noi credem că titlul este pagina cea mai importantă a cărţii".

Între anul 1907, anul regulii "amvonului deschis" şi intrarea congregaţiei în Biserica Catolică, adică anul 1909, părintele Paul a început ceea ce va deveni unul din apostolatele sale cele mai durabile: "Octava pentru unitatea Bisericii". Prietenul său englez, Spenser Jones a sugerat să se dedice anual o zi pentru rugăciune şi pentru predicarea funcţiilor papalităţii. A sugerat ziua de 29 iunie, sărbătoarea sfântului Petru, ca ziua cea mai potrivită pentru această devoţiune. Ca răspuns dat reverendului Jones, la 30 noiembrie 1907, părintele Paul a scris: "Sugestia «omiliei lui Petru» este frumoasă; ce părere aveţi să inaugurăm săptămâna de rugăciune pentru unitatea Bisericii cu ziua de 18 ianuarie, sărbătoarea Catedrei lui Petru la Roma, pentru a termina cu sărbătoarea sfântului Paul?". Fără să aştepte un răspuns de la reverendul Jones, părintele Paul a început să scrie scrisori clerului şi prietenilor din Graymoor, atât catolici cât şi episcopalieni, cerându-le să participe la Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Peste 2000 de persoane au aderat. La sfârşitul unui articol în "The Lamp" în anul 1908, părintele Paul a exprimat speranţa că "Acest obicei, început sub cele mai bune auspicii, să fie urmat, an după an, cu un număr tot mai crescând de consensuri, până la împlinirea rugăciunii lui Isus: «Ut omnes unum sint»". Desigur, nu-şi puteau imagina, părintele Paul şi maica Lurana, că Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor va fi celebrată într-o zi la nivel universal de cele mai mari Biserici creştine.

În paginile ziarului "The Lamp", în nenumărate scrisori şi în conversaţiile private, părintele Paul a susţinut cu tenacitate dubla mărturie a primatului scaunului lui Petru şi validitatea ordinelor anglicane. În primii ani ai secolului al XX-lea erau multe voci cu privire la inconsistenţa unei astfel de afirmaţii. De exemplu, însuşi părintele Paul citează două din aceste mărturii în ediţia din iunie 1903 a ziarului "The Lamp". Un ilustru părinte iezuit în "Sacred Heart Messenger" (Mesagerul Sfintei Inimi) exclamă: "Cum se poate pretinde că se ascultă de papa şi se rămâne anglican, depăşeşte orice înţelegere a noastră". Un eminent pastor episcopalian a scris: "Poziţia sa nu putea fi susţinută absolut deloc. Nu este nici anglicană nici romană şi desigur, în concret, nu poate fi considerată catolică".

Dar abia în anul 1909, părintele Paul şi maica Lurana au înţeles că poziţia lor "nu putea fi susţinută absolut deloc". În mai 1909, ep. Frederick Kinsman din Delaware, de puţin timp devenit inspector episcopalian al Societăţii Atonement, s-a întâlnit cu părintele Paul şi a putut să constate direct fidelitatea comunităţii, atât faţă de Biserica Catolică Romană, cât şi de cea Anglicană. După două luni, într-o scrisoare trimisă părintelui Paul, datată la 5 iulie 1909, ep. Kinsman a provocat ceea ce apoi va deveni îndemnul final care îl va face pe părintele Paul şi pe maica Lurana să adere la Biserica Catolică. În acea scrisoare importantă, după ce a descris foarte amănunţit principiile susţinute de co-fondatori, ep. Kinsman a scris: "Sfatul meu este ca în interesul unei sincere onestităţi şi devoţiuni faţă de datorie, să se facă o alegere între cele două Biserici. Nu se poate sluji bine Biserica papei şi Biserica Episcopaliană Protestantă în acelaşi timp. Ori se abandonează credinţa într-o papalitate stabilită prin voinţă divină şi în dogmele Bisericii din Roma, ca unică expresie completă a credinţei creştine, aşa cum ar trebui să facă un anglican coerent, ori se abandonează ordinele anglicane şi se face o supunere necondiţionată faţă de Biserica Latină şi se devine un bun catolic roman. Nu ezit să vă spun că dacă eu aş fi în poziţia dumneavoastră aş alege ultima alternativă".

La 30 octombrie 1909, Society of Atonement a acţionat conform sfatului dat de episcopul episcopalian de Delaware. În acea zi, părintele Paul şi maica Lurana, împreună cu un alt frate şi cu două surori din Atonement, doi novici şi 10 laici au făcut supunerea necondiţionată faţă de Biserica Latină. Mărturisirea lor de credinţă a fost primită de Mons. Joseph Conroy, vicar general al Diecezei de Ogdensburg, ca reprezentant personal al arhiep. John Farley.

Graţie influenţei card. Merry del Val, secretar de stat al lui Pius al X-lea, de asemenea cititor fidel al ziarului "The Lamp", Sfântul Scaun s-a arătat binevoitor să primească mica comunitate care a fost acceptată ca şi comunitate călugărească distinctă, cu un nume propriu şi încurajată să aibă ca scop rugăciunea şi angajarea pentru unitatea creştinilor şi opera misionară. Pentru prima dată din timpurile Reformei, avea loc admiterea juridică a unei corporaţii, aceea a fraţilor şi surorilor din Atonement, în Biserica Romană.

Multe din slujirile începute deja când comunitatea mai era încă în Biserica Episcopaliană au continuat să progreseze, deşi au fost adaptate la viaţa Bisericii Romane. Între catolicii romani, Octava pentru unitatea creştinilor, cunoscută mai târziu sub numele de Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, a fost larg promovată de la 18 la 25 ianuarie în fiecare an.

"Putem trece prin poarta ecumenismului numai în genunchi". Aceasta este o frază pe care Yves Congar o repeta des în cursul său despre ecumenism. Este un program care are o istorie lungă. Se poate spune şi că l-a început Isus, în ajunul morţii sale, s-a rugat "ca toţi să fie una" (In 17,21). Începând din acel moment, a încredinţat ucenicilor săi rugăciunea pentru unitatea tuturor celor care cred în el. Noi ştim bine istoria dureroasă a traiectoriei pe care au făcut-o creştinii în 2000 de ani. Numai în timpurile moderne, creştinii încep să se roage împreună între comunităţi care nu sunt în comuniune una cu alta. Treptat, Duhul a maturizat timpurile. Conciliul Vatican II a refăcut o ecleziologie de comuniune care a permis participarea Bisericii Catolice însăşi la unica mişcare ecumenică ce are la bază un ecumenism spiritual unde există primatul rugăciunii. Decretul Unitatis redintegratio, dând indicaţii despre exercitarea ecumenismului, pune rugăciunea pentru unitatea creştinilor în acel nucleu pe care-l numeşte "sufletul" întregii mişcări ecumenice.

(L'Osservatore Romano, 25 ianuarie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.