Caritatea înseamnă a arăta iubirea lui Dumnezeu faţă de orice bărbat şi femeie

Interviu acordat Agenţiei Zenit de către card. Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului Pontifical "Cor Unum".

De Jesús Colina

Ce anume diferenţiază pe creştini de necreştini în operele de ajutor în favoarea nevoiaşilor? Cardinalul Paul Josef Cordes nu are dubii: "Caritatea pentru creştin înseamnă a arăta iubirea lui Dumnezeu faţă de orice bărbat şi femeie".

Născut la Kirchhundem în Germania, în anul 1934, card. Cordes este la conducerea organismului vatican care coordonează iniţiativele instituţiilor catolice de ajutor în toată lumea. Dicasterul său împarte şi gesturile de caritate ale papei, populaţiilor lovite de catastrofe naturale sau războaie.

Când era episcop auxiliar de Paderborn, Cordes a avut ocazia să-l cunoască personal pe card. Karol Wojtyla, care l-a chemat la Roma odată ce a fost ales papă pentru a-l numi mai întâi vicepreşedinte al Consiliului Pontifical pentru Laici şi, apoi, preşedinte al "Cor Unum". Ca şi colaborator al lui Ioan Paul al II-lea a putut să lucreze şi împreună cu card. Joseph Ratzinger.

• Sfântul Părinte v-a încredinţat misiunea de a fi preşedintele Consiliului Pontifical "Cor Unum" care se ocupă de coordonarea spiritului de caritate şi a operei instituţiilor caritative ale Bisericii. Care este cel mai important lucru din munca sa?

După Enciclica Deus caritas est a Papei Benedict al XVI-lea, vedem pe de o parte, necesitatea de a ne angaja puternic ca să facem bine oamenilor, pentru a arăta bunătatea lui Dumnezeu, mai ales în faţa mizeriei, şi să fim sensibili faţă de ceea ce oamenii au nevoie; şi pe de altă parte, şi necesitatea de a lega această activitate cu evanghelia.

Isus Cristos a făcut mereu binele în relaţie cu proclamarea cuvântului şi astfel, şi istoria redactării enciclicei demonstrează că papa subliniază mult acest lucru. Prima parte vorbeşte pe larg despre importanţa lui Dumnezeu pentru om şi eu cred că Biserica, sau creştinii, au această misiune specifică. Există multe iniţiative de ajutor: avem Crucea Roşie, avem diferitele instituţii ale Naţiunilor Unite, agenţii filantropice. Şi toate acestea sunt foarte bune. Dar dacă privim la specificul creştinului, asta înseamnă a merge dincolo de mizeria umană. Adesea, ajutorul material nu e suficient, dacă oamenii se află într-o aşa dificultate încât nu se mai poate ajuta cu pâine sau cu acoperiş, sau cu medicamente pentru sănătate. Ce să-i oferi unui muribund sau unei femei care şi-a pierdut copiii într-un cutremur? Ne rămâne doar de dat mângâiere, vorbind despre Dumnezeu care ne-a pregătit viaţa veşnică. Acest mesaj este foarte important şi noi, credincioşii, trebuie să-l ocrotim.

• Dată fiind vastitatea Bisericii Catolice, în ce mod reuşiţi să transmiteţi acest spirit? Aveţi posibilităţi, întâlniri pentru a insera dimensiunea credinţei în ajutorul oferit de diferitele organizaţii catolice în lume?

Acum facem un pic turul conferinţelor episcopale. Eu am fost în diferite ţări: în Rusia, în Polonia, în Austria, în Spania, merg în India; e vorba de a indica episcopilor această voinţă a papei şi de a sublinia dimensiunea spirituală în ajutor. Şi în timpul vizitei lor ad limina. Am făcut un congres important atunci când a fost publicată Enciclica Deus caritas est, şi toate aceste lucruri ne ajută. Acum avem o idee nouă, ceva poate original şi care ar putea crea puţină uimire. Am programat o mare reculegere spirituală pentru responsabilii activităţilor caritative în dieceze, adică preşedinţii, directorii... Şi vrem să începem cu America de Nord şi America de Sud.

Este un pas nou. S-ar putea pune întrebarea: La ce foloseşte aceasta în mod concret? Dar într-o lume aşa de pragmatică, adesea şi superficială, grăbită şi puţin sensibilă, trebuie să redescoperim rădăcinile, o inimă care ascultă şi forţa cuvântului lui Dumnezeu. L-am invitat pe părintele Raniero Cantalamessa, care este predicatorul Casei Pontificale şi un mare orator, înzestrat cu multă experienţă, şi vrem, la începutul lunii iunie anul acesta, să ţinem această reculegere la Guadalajara, în Mexic. Alesesem un loc care este cam în centrul celor două Americi şi pentru a ne apropia puţin de sud am mers în Mexic.

• Dumneavoastră aţi fost numit cardinal de Benedict al XVI-lea. După o viaţă de fidelitate faţă de Biserică, se pune întrebarea cum s-a născut vocaţia dumneavoastră de a-l urma pe Cristos încă de când eraţi tânăr?

Da, am o istorie lungă, este adevărat. Părinţii mei aveau un cinematograf, un restaurant şi un hotel. De aceea, m-am născut într-un ambient nu foarte ocrotit, să spunem foarte normal. Poate că familia mea s-a mirat puţin atunci când am voit să încep studiul teologiei pentru a fi preot. Dar, în spatele a toate acestea, exista rugăciunea intensă a unei călugăriţe, care era în micul meu oraş şi care mereu s-a rugat pentru mine ca Domnul să mă facă preot, dar fără a vorbi niciodată cu mine despre aceasta. Nu m-a întrebat niciodată dacă vreau asta. Şi atunci când am simţit asta pentru prima dată, nu eram deloc mulţumit. Am mers deci la ea şi am criticat-o un pic, pentru că-mi crease mari probleme, deoarece decizia nu fusese uşoară. Şi ea zâmbea, râdea de critica mea. Din acel moment am făcut un pact şi de fiecare dată când am avut ceva greu de făcut, i-am scris cerând rugăciunile ei. Sunt convins că rugăciunea acestei călugăriţe a lansat vocaţia mea.

• Apoi în vocaţia dumneavoastră aţi fost preot şi episcop şi l-aţi cunoscut pe card. Karol Wojtyla. Când v-aţi întâlnit pentru prima dată? Cum a fost raportul vostru?

Deja în timpul Conciliului Vatican II a existat un schimb de scrisori între episcopatul polonez şi cel german din cauza războiului, pentru a face pace, pentru a favoriza reconcilierea şi între cele două popoare. Pe de altă parte, catolicii din Polonia erau împiedicaţi de guvernul lor comunist să intensifice aceste contacte cu guvernul german care era liber, alţii spuneau capitalist, şi relaţiile erau dificile.

În anul 1978, pentru prima dată a venit o delegaţie oficială a episcopatului polonez în Germania. Dar pentru a spune adevărul nu era o comisie a episcopatului, era card. Ştefan Wyszynski, marele primat al Poloniei, şi împreună cu el erau câţiva episcopi, aparent mai puţin importanţi, cărora nu li se cunoştea nici măcar numele.

Ei bine, muncisem la biroul conferinţei episcopale şi în ultimul moment m-a chemat secretarul conferinţei episcopale spunându-mi: "Am uitat un lucru important. Deoarece pentru o astfel de vizită ar fi nevoie de cineva care să însoţească mereu această delegaţie". Eu eram între timp un tânăr episcop şi astfel mi-au cerut să însoţesc grupul. Cardinalul Wyszynski mergea mereu în prima maşină, cu episcopul locului, iar în a doua maşină împreună cu mine era card. Wojtyla, pe care aproape nimeni nu-l cunoştea. Şi astfel am fost câteva zile împreună. Am vorbit. Cardinalul era foarte discret, foarte atent.

În întâlnirile cu lumea, atunci când îi era greu, card. Wyszynski îi spunea confratelui său: "Acum vorbeşte tu, tu vorbeşti mai bine în germană". Eu eram foarte impresionat de acest om şi când m-am întors în dieceza mea, la Paderborn, am întâlnit un preot şi el spunea: "Wyszynski este o mare persoană, a făcut lucrurile foarte bine", iar eu am răspuns în mod spontan: "Wyszynski este bun, dar Wojtyla este mai bun". Acesta a fost comentariul meu.

După aceea, Ioan Paul al II-lea m-a chemat să vin la Roma, pentru a asuma munca în curie. Am acceptat cu plăcere şi pentru că voiam să ajut acest personaj autentic, evlavios şi simpatic. Fără a cunoaşte un cuvânt în italiană, am venit aici la Roma.

• Şi apoi la Roma aţi avut oportunitatea de a-l cunoaşte pe card. Joseph Ratzinger, care acum este Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, chiar dacă probabil îl cunoşteaţi deja dinainte...

L-am întâlnit când era încă profesor, la începutul Conciliului Vatican II, probabil în anul 1963, nu-mi amintesc. El ţinea o conferinţă şi mă uimeau răspunsurile lui la întrebările noastre, ale studenţilor, care erau mereu exhaustive, aproape o conferinţă mică despre o tematică. Atunci când unul dintre noi seminariştii întreba, el avea şapte sau opt argumente, eu mă întrebam: "Dar de unde ştia deja această întrebare omul acesta; cum de găseşte un răspuns aşa de diferenţiat la toate nivelele?". Aceasta a fost prima mea impresie. După aceea l-am întâlnit aici şi acolo uneori.

Când era prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei ne-am văzut des pentru că eram şi eu consultant. După aceea, am luat un apartament în palatul congregaţiei, şi când el părăsea biroul, adesea mă întorceam acasă. Astfel, întâlnindu-ne frecvent, vorbeam. Când aveam probleme despre ceva i-am cerut sfatul; era într-adevăr foarte prietenoasă relaţia noastră. Mi-a dăruit multe din cărţile sale cu o dedicaţie. Desigur, era o relaţie foarte frumoasă pentru mine. Este clar că atunci când l-au ales papă eu eram foarte mulţumit.

• Dar într-un anumit sens nu mai există acea apropiere care exista înainte şi-mi imaginez că acest lucru este o părere de rău pentru dumneavoastră...

Adesea lumea îmi spune: "Să-l salutaţi pe papa din partea mea!". A-l saluta pe papa este greu pentru mine acum şi, deci, îl salut pe îngerul său păzitor. Pe de o parte, relaţia este mai complicată, văd că are o aşa povară de purtat încât, iniţial, refuzase ideea de a deveni papă. Şi astfel trebuie să se protejeze, să folosească bine timpul său. Pentru aceasta, contactele sunt mai dificile. Dar eu adesea mă gândesc la el şi în rugăciune, pentru că nici el nu se ruşinează să ceară rugăciuni. Astfel relaţia există, chiar fără exprimarea umană pe care o avea înainte.

Uneori m-a şi invitat să iau masa cu el. Este o mare plăcere. Este un om foarte simplu, nu face mari ceremonii, nu arată că este papa. Odată, când i-am adus o cartea de-a mea, am rupt şi hârtia cu care era învelită cartea în faţa lui, deoarece mi-era teamă că nu vedea conţinutul pachetului. Eram încurcat pentru că el voia să arunce hârtia pe care o rupsesem eu. O luase ca să meargă la coşul de gunoi. Este un om mare în simplitate, ba chiar în umilinţă.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.