Din nou despre cartea "Isus din Nazaret" de Joseph Ratzinger

Card. Georges Marie Martin Cottier, pro-teolog emerit al Casei Pontificale, a acordat un interviu ziarului "L'Osservatore Romano", miercuri, 16 ianuarie 2008, în care vorbeşte despre lucrarea papei Benedict al XVI-lea intitulată "Isus din Nazaret".

"A reda credinţei dreptul de cetăţenie împotriva oricărei prejudecăţi"

Francesco M. Valiante

În opt luni s-au vândut peste două milioane de exemplare, dar nu este ceea ce se spune despre o carte uşoară sau populară. Vorbeşte despre Cristos, sau a fost scrisă şi pentru necreştini şi pentru cei care nu cred. Este lucrarea unui pontif, care însă nu scapă de evidenţieri şi critici. Se naşte dintr-o experienţă de credinţă, dar trebuie judecată înainte de toate cu metrul raţiunii şi al intelectului.

Este o lectură cu totul altceva decât prevăzută sau convenţională cea pe care card. Georges Marie Martin Cottier, pro-teolog emerit al Casei Pontificale, o propune pentru "Isus din Nazaret" de Joseph Ratzinger. În acest interviu acordat ziarului "L'Osservatore Romano", cardinalul dominican porneşte tocmai de la succesul editorial al volumului - a cărui difuzare va ajunge anul acesta în peste 50 de ţări din lume - pentru a repropune conţinuturile şi noutăţile unui text care nu are de-a face numai cu cercetarea teologică, ci cu istoria şi cu gândirea omului.

• Nu vă surprinde faptul că o carte de felul acesta a ajuns în aşa de puţine luni la o atare popularitate?

Chiar aş spune că nu, chiar dacă sunt de părere că aceasta nu poate fi considerată o carte populară în sens strict. Cu siguranţă este o carte dificilă. Nu atât pe planul limbajului, care în realitate este foarte clar, limpede: papa foloseşte foarte puţini termeni rezervaţi numai specialiştilor. Mai degrabă pe planul problematicii, care aparţine înainte de toate istoriei gândirii şi după aceea exegezei. Este vorba de o reflecţie despre natura teologiei. Şi, ca atare, presupune o anumită cultură teologică.

• Asta înseamnă a exclude din rândul cititorilor pe cei care nu cred sau nu sunt creştini?

Desigur că nu. Eu cred că trebuie să ne apropiem de orice carte - deci şi de un text de felul acesta - străduindu-ne să-i înţelegem sensul profund, dar exercitând şi propria reflecţie personală. Şi acest lucru pot să-l facă toţi. Atunci când citesc o carte, încerc s-o înţeleg şi de aceea îmi pun întrebări. Este instanţa critică. Şi este complet legitimă. O carte ne face să gândim, ne transmite un mesaj care nu trebuie să fie primit în manieră pasivă. Este un mesaj viu, care hrăneşte spiritul. Acest lucru este valabil şi mai mult pentru o carte care vorbeşte despre Isus Cristos.

• Dar pentru a citi aceste pagini este necesară credinţa sau e suficient a exercita raţiunea?

Este clar că credinţa şi raţiunea nu se contrazic. Dar aş spune mai mult: o lectură pur şi simplu raţionalistă a cărţii este desigur posibilă, dar pentru aceasta nu este mai obiectivă. Toate persoanele care gândesc au în urma lor, într-un fel, o filozofie. Nimeni nu este absolut neutru. În domeniul exerciţiului raţiunii, premisa de credinţă a creştinului are dreptul de cetăţenie în acelaşi mod ca şi premisa celui care se consideră un raţionalist. Raţionaliştii nu sunt reprezentanţii raţiunii în mod absolut, ci reprezentanţii raţiunii lor particulare, concrete. Pentru credincios, teologia trebuie să fie considerată ca raţiunea care meditează despre darul primit de la lumina credinţei. De exemplu, pentru mine care cred, citirea cărţii implică înainte de toate sfera credinţei. Totuşi ea solicită şi gândirea mea, intellectus fidei: încerc să pătrund cu intelectul lucrurile în care cred. În acest sens, lucrarea papei - ca orice text de teologie - este un ajutor pentru a exprima, a aprofunda şi a trăi propria credinţă.

• Şi totuşi dumneavoastră aţi recunoscut că şi pentru un credincios citirea ei nu este întotdeauna uşoară.

Am spus că, de fapt, presupune un minim de cultură teologică. Dar acesta nu este un obstacol de netrecut. De exemplu, cartea ar putea fi citită şi în grupuri parohiale, conduse de un preot care să-i ajute pe ceilalţi să se deschidă spre o citire mai profundă a Scripturii. Toate paginile sale sunt îndreptate spre Isus Cristos, spre primele mărturii relatate în textele sacre. Aşadar, este un ajutor pentru citirea evangheliilor, dar un ajutor care porneşte de la cercetarea exegetică - uneori chiar discutabilă - care s-a dezvoltat în decursul ultimului secol şi care, deci, presupune o anumită cunoaştere a izvoarelor, a metodelor, a formelor de interpretare a Bibliei de-a lungul istoriei. De altfel, Sfânta Scriptură ca atare este cartea poporului lui Dumnezeu. Şi locul privilegiat - chiar dacă nu exclusiv - de citire a acestei cărţi, ca a tuturor cărţilor de acest gen, este Biserica.

• Cercetarea lui Benedict al XVI-lea se poate considera o noutate în domeniul cercetării biblice sau numai o operă de evaluare şi de sistematizare a muncii desfăşurate până acum de exegeţi?

Cred că e vorba de o carte nouă. Deja în premisă papa spune că textul este rod al unui drum interior lung. El face referinţă la propria formare culturală şi povesteşte că tânăr fiind - eu sunt un pic mai bătrân decât el şi deci am aceleaşi amintiri - a citit frumoase vieţi ale lui Isus, între care cele de Guardini, de Papini, de Karl Adam, de Daniel-Rops. După acei ani, o anumită parte a exegezei a început să pună în discuţie caracterul istoric al evangheliilor şi al Sfintei Scripturi. Astfel s-a ajuns la o distincţie, transformată apoi într-o adevărată fractură: pe de o parte Cristos al credinţei, pe care-l trăim în sacramente, în liturgie, în viaţa zilnică; pe de altă parte Cristos al istoriei. Despre care - s-a susţinut - însăşi ştiinţa istorică nu poate să ne spună practic nimic. Astfel a intrat în mulţi cercetători un fel de schizofrenie spirituală, care i-a făcut pe unii - mă gândesc de exemplu la Bultmann - să ajungă la forme de radicalism. La un moment dat, chiar s-a început să se afirme imposibilitatea de a scrie o viaţă a lui Isus. Era vorba de o provocare crucială, decisivă. Astfel, card. Ratzinger, devenit acum papa Benedict al XVI-lea, a acceptat această provocare.

• Şi cum a rezolvat problema raportului dintre Isus istoric şi Isus al credinţei?

În această carte papa susţine, în manieră foarte convingătoare, că Isus despre care ne vorbesc evangheliile este cu adevărat Isus al credinţei. Şi face aceasta pornind de la o judecată cu privire la folosirea metodei istorico-critice în exegeză. El nu respinge această metodă, dimpotrivă îi recunoaşte valoarea. Dar arată că ea, ca atare, are limite. Pentru aceasta, a face din ea o metodă absolută este o eroare. Există alte posibilităţi de citire a Bibliei. Din care rezultă, dincolo de toate, că textele sacre nu au apărut dintr-o colectivitate înţeleasă în sens generic, ci de la autori inspiraţi. Tocmai această inspiraţie care vine de la Dumnezeu este fundamentul unităţii Sfintei Scripturi. Autorii biblici nu scriu ca nişte literaţi, ci ca nişte "trimişi", adică membri ai poporului lui Dumnezeu, deci conduşi şi călăuziţi de Dumnezeu.

• Asta înseamnă că trebuie mers dincolo de litera textului sacru?

Există un aspect interesant de spus în acest sens. Cuvintele Bibliei sunt adesea reluate în mai multe cărţi sacre şi de fiecare dată manifestă potenţialităţi noi, despre care însuşi autorul nu este mereu conştient. Acesta este rod al inspiraţiei divine. Textele biblice nu sunt închise în ele însele, ci comportă o deschidere spre viitor. În definitiv, este viziunea creştină: toată Biblia converge spre Cristos. Cartea recompune astfel fractura dintre Isus istoric şi Isus al credinţei, arătând clar că adevărata lectură a lui Cristos este credinţa. Este vorba de un aspect foarte important, deoarece viziunea raţionalistă afirmă, în schimb, că doctrina creştină se construieşte numai pornind de la literă, de la elementele din punct de vedere ştiinţific sigure ale Sfintei Scripturi. Acest lucru nu e adevărat. Credinţa însăşi permite să citim în profunzime textele Bibliei respectând pe deplin exigenţele ştiinţifice.

• Dar în felul acesta ne întoarcem la chestiunea de pornire: cum e posibil să conciliem perspectiva de credinţă cu folosirea metodei istorico-critice?

Papa spune că credinţa nu este renunţare la seriozitatea ştiinţifică, cu totul altceva. De fapt, metoda istorico-critice are pentru noi o valoare deosebită: ne obligă să fim atenţi la istorie. Şi credinţa creştină se sprijină pe fapte reale. Discursul biblic nu este un discurs simbolic, ci istoric. Creştinismul nu se poate înţelege fără istorie. În acest sens, cartea dă răspunsuri exhaustive la două mari tentaţii pe care le văd prezente în gândirea contemporană. Prima este aceea pe care aş defini-o "marcionism" - de la numele ereticului din primele secole Marcion - care respinge total Vechiul Testament pentru a se referi numai la Noul Testament, pierzând astfel sensul continuităţii dintre textele sacre: continuitate care, desigur, nu înseamnă omogenitate, deoarece trebuie să se confrunte cu noutatea absolută a lui Cristos. A doua tentaţie, pe care o regăsim de exemplu în Hegel, este gnosticismul. Pe baza lui, faptele istorice sunt văzute ca simboluri, ca traduceri - imaginare sau concrete - de entităţi care sunt metafizice. În faţa acestor tentaţii, trebuie afirmat caracterul istoric al evangheliilor, care este la baza credinţei creştine.

• Cu privire la raportul dintre Vechiul şi Noul Testament, papa dedică pagini intense rădăcinilor ebraice ale credinţei, îndeosebi referindu-se la opera rabinului Jacob Neusner. În acest sens, cartea poate favoriza dialogul cu evreii?

Desigur, aceasta este cea mai bună dovadă a faptului că nu a fost scrisă numai pentru creştini. În confruntarea la distanţă, pe care papa o face cu Neusner, există două aspecte exemplare care sunt valabile pentru orice dialog. Primul este respectul, stima reciprocă: nu trebuie să existe ambiguităţi, fiecare trebuie să poată spune ceea ce gândeşte. Al doilea este în curajul de a afirma şi de a accepta diferenţele. Nu trebuie să avem o viziune utilitaristă a dialogului, care să tindă să obţină un consens cu orice preţ. Fiecare trebuie să recunoască problemele. Desigur, scopul dialogului este şi acela de a ne uni: cu privire la multe puncte putem colabora şi acţiona împreună, pentru că avem valori comune. Dar acolo unde rămân divergenţele, respectul devine un lucru esenţial. Acest lucru este valabil pentru orice dialog, chiar şi pentru cel cu islamul.

• Teologul Ratzinger ce vrea să spună colegilor săi cercetători prin intermediul acestei cărţi?

Nu este îndoială că opera sa indică o pistă precisă pentru munca teologică, într-o linie cu totul conformă instanţelor Conciliului Vatican II, îndeosebi ale Constituţiei Dei Verbum, care afirmă că sufletul teologiei este Sfânta Scriptură. Joseph Ratzinger este un teolog care a luat peniţa după ce a citit atent toată munca exegeţilor. M-a uimit mult faptul că, în premisa la volum, el se referă şi la două lucrări ale Comisiei Pontificale Biblice, al cărei preşedinte a fost: Poporul ebraic şi Sfintele sale Scripturi în Biblia creştină şi Interpretarea Bibliei în Biserică. E vorba de un aspect foarte interesant, deoarece revelează că problematica cărţii era şi problematica personală a teologului Ratzinger. De aceea, cred că această lucrare îi va ajuta, înainte de toate, pe teologi să înţeleagă că astăzi munca lor trebuie să pornească mereu de la textul sacru: lucru pe care, de altfel, l-au făcut mereu în decursul secolelor marii teologi, începând de la părinţii Bisericii şi de la sfântul Toma de Aquino, care au fost înainte de toate cititori ai Scripturii.

• Isus propus de Benedict al XVI-lea mai poate vorbi omului după 2000 de ani?

Adevăratul Isus este Cel Înviat care şade la dreapta Tatălui, Cel Viu în Biserică. Aşadar, evanghelia este mereu actuală. Nu putem crede că Isus este prezent în fiecare zi în Euharistie şi să gândim că, în schimb, cuvântul aparţine în mod definitiv trecutului. Evanghelia este viaţă. Este cuvânt viu al poporului viu care este Biserica: un popor care se exprimă în cuvânt, este condus de cuvânt, se regăseşte în cuvânt. De aceea, locul său privilegiat este liturgia. Cele două momente principale ale Liturghiei sunt tocmai liturgia cuvântului şi liturgia euharistică. Constituie o unitate, aşa cum afirmă Conciliul Vatican II.

• Ce raport există între această actualizare a cuvântului şi tradiţie?

În Scriptură se găseşte tradiţia vie, care este încredinţată Bisericii. Însă Biserica nu este un muzeu. Ea trăieşte din cuvânt. În ea se dezvoltă toate potenţialităţile cuvântului. Acest lucru se întâmplă deja în interiorul Bibliei însăşi, dar se realizează şi în cadrul vieţii Bisericii. Ce înseamnă că Scriptura este vie? Înseamnă că revelează încontinuu potenţialităţile sale şi astfel luminează şi problemele sociale şi morale care au apărut în timpurile care au urmat după timpul lui Cristos. Isus a venit într-un moment precis al istoriei. Dar a venit pentru a rămâne în istorie. Biserica este continuarea lui Cristos. Şi creştinii nu pot să nu se gândească la problemele concrete în lumina credinţei.

• Să ne întoarcem la popularitatea cărţii. Cum se explică, după părerea dumneavoastră, succesul pe care în această perioadă îl au şi alte cărţi despre Cristos, de orientare diametral opusă celei a papei?

Să spunem înainte de toate, că succesul acestor opere pare să coincidă cu răspândirea unei anumite sete religioase, a unui interes pentru tematicile credinţei. Dar e vorba de un interes foarte ambiguu. Există cei care vor într-adevăr să-l cunoască pe Isus. Şi există cei pentru care Isus este o figură incomodă, ruşinoasă sau chiar de combătut. În orice caz, cartea papei are o calitate pe care nimeni n-o poate nega: onestitatea sa ştiinţifică. O calitate pe care, sincer, n-o găsesc în toate celelalte cărţi. Desigur, există texte riguroase şi oneste despre Isus scrise chiar şi de necredincioşi. Dar există o vastă literatură de inspiraţie radical anticreştină. Oricum aş spune că toate acestea aparţin luptei permanente pe care Biserica trebuie s-o ducă în lume. Ba chiar mi se pare că trebuie considerat un semn bun, pentru că vrea să spună că creştinismul nu lasă indiferenţi. Oricum, rămân convins că în spatele acestor fenomene se poate recunoaşte o aspiraţie religioasă răspândită, la care trebuie să răspundem. Şi această carte este desigur un răspuns frumos.

• Însuşi papa, în premisa la volum, nu se sustrage de la eventualele judecăţi critice faţă de lucrarea sa. În cadrul dezbaterii deschise despre carte, există evidenţieri sau observaţii pe care dumneavoastră simţiţi că trebuie să le faceţi?

Trebuie să mărturisesc că nu am citit volumul cu acest spirit. Desigur, un exeget ar putea să propună evidenţieri. Interpretarea unui text nu este mereu univocă. De altfel, aceasta este soarta oricărei cărţi. Nici o lucrare nu se poate considera exhaustivă. Cu atât mai mult, textele dificile şi complexe trezesc mai uşor divergenţe interpretative. Oricum eu am văzut-o drept o lucrare gândită şi ponderată foarte serios. De altfel, este semnificativ că, mai ales cu privire la unele puncte controversate, însuşi Joseph Ratzinger nu se sustrage de la discuţie şi intră personal în dezbatere cu mari exegeţi ca Rudolf Schnackenburg sau Pierre Grelot. În acest sens, cartea poate fi la rândul său baza pentru o discuţie. Totuşi, aş sugera să fim atenţi cu privire la acest punct, deoarece mi se pare că astăzi s-a răspândit un fel de boală modernă: aceea de a trata un text cu prejudecata criticii. Nietzsche vorbeşte despre neîncrederea metodologică. Însă, după părerea mea, prima abordare a unei cărţi nu trebuie să fie de neîncredere, ci mai degrabă de primire, chiar fără a pierde simţul critic. Acelaşi lucru este valabil pentru "Isus din Nazaret".

• Este suficientă această lucrare pentru a înţelege pe deplin gândirea lui Joseph Ratzinger despre Isus sau va fi necesar să aşteptăm anunţata parte a doua?

Eu nutresc o mare aşteptare pentru volumul al doilea, îndeosebi pentru partea în care va trata despre pătimirea lui Isus şi despre misterul pascal. Imnul cristologic din Scrisoarea către Filipeni, citat în premisa la prima carte, deschide în mod ideal tocmai spre misterul crucii. În aceeaşi premisă papa anticipă că partea a doua a lucrării sale va conţine şi un capitol despre relatările copilăriei lui Cristos, care, aşa cum se ştie, ridică probleme şi chestiuni deosebite. Personal, sunt foarte curios să-l citesc. Şi, pe cât se pare, nu va fi mult de aşteptat.

(L'Osservatore Romano, 16 ianuarie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.