Monseniorul Lorenzo Leuzzi comentează enciclica lui Benedict al XVI-lea

Speranţa şi deriva individualistă a creştinismului

În zilele noastre "este nevoie de o autocritică a creştinismului modern, pornind din nou de la propriile rădăcini", susţine Monseniorul Lorenzo Leuzzi, director al Oficiului pentru Pastoraţia Universitară din Vicariatul de Roma. Comentând într-un interviu acordat agenţiei Zenit câteva aspecte din enciclica lui Benedict al XVI-lea, "Spe salvi", Monseniorul Leuzzi a subliniat că, în opoziţie cu o anumită derivă individualistă a creştinismului, "creştinii trebuie să explice motivul speranţei lor şi s-o ofere lumii".

• "Spe salvi" critică scientismul şi propune o autocritică a creştinismului trăit în manieră individualistă, de ce?

Ambele perspective sunt antirealiste, deoarece nu răspund la adevărata dorinţă a omului de a ieşi din sine pentru a se îmbogăţi ontologic. În timp ce este destul de comprehensibilă şi răspândită critica faţă de credinţa în progres, papa citează Şcoala din Frankfurt în paragraful 22, încă nu apare la orizont autocritica creştinismului modern, care a răspuns la noile aşteptări ale societăţii contemporane cu propunerea subiectivă a credinţei, proprie Reformei, luând-o pe un drum care l-a dus, de fapt, în afara istoriei, chiar dacă e foarte prezent în cercurile culturale de elită!

• Speranţa creştină, şi deci credinţa, este o realitate individualistă?

Răspunsul la această întrebare este inima enciclicei! Papa răspunde că nu! Dacă creştinismul a trăit această derivă, pe planul istoric, individualist, deşi a desfăşurat o mare operă de formare a omului şi de îngrijire a celor slabi şi a celor suferinzi, aceasta s-a întâmplat pentru a sluji societatea care înainte de revoluţia industrială avea nevoie de o animare etică, prevalent de tip sacral. Credinţa creştină, dacă vrea să fie izvor de speranţă pentru societatea contemporană, trebuie să se înţeleagă din nou pe sine însăşi, după paranteza istorică a slujirii statico-sacrale adusă societăţii, ca experienţă dinamică ce ajunge la om în existenţa sa şi-i dăruieşte viaţa nouă. Viaţa creştină nu este numai o experienţă subiectivă a lui Dumnezeu sau "o îndreptare personală spre lucrurile care trebuie să vină, dar încă sunt total absente": ea este o existenţă nouă care constituie o "dovadă" a lucrurilor care nu se văd. Ea atrage înlăuntrul prezentului viitorul, aşa încât acesta din urmă nu mai este simplul "încă nu". Creştinii aparţin unei societăţi noi şi pot investi pentru viitor propria libertate pentru că au experimentat şi experimentează iubirea lui Dumnezeu în Isus Cristos care susţine libertatea omului spre adevăr. Viaţa nouă în Cristos îl face pe om capabil să iasă din el însuşi şi să devină constructor al acelei societăţi noi care este Biserica. Fără speranţă omul nu va putea să fie constructor autentic al istoriei deoarece va fi constrâns să redimensioneze exigenţele libertăţii şi ale raţiunii. Capacitatea şi dorinţa de a fi constructor al istoriei va putea să se dezvolte în măsura în care omul posedă în germen certitudinea că ieşirea lui din el însuşi nu se anulează în dialectica istoriei, ci se deschide spre construirea comunităţii unde fiecare om este primit pentru ceea ce este, respectând adevăratele sale exigenţe de dreptate.

• De ce creştinismul nutreşte speranţă şi-l eliberează pe om?

Viaţa "conform lui Cristos" nu numai că-l eliberează pe om de stăpânirea elementelor cosmosului, ci şi de legile practicilor antirealiste care golesc omul de orice consistenţă ontologică. Speranţa creştină nu se poate limita să promoveze formarea etică a omului, ci trebuie să fie din nou promotoarea acelei singularităţi care face din creştinism un mesaj nu numai "informativ", ci "performativ". Noua situaţie istorică impune creştinismului să vestească lumii cu cuvintele şi faptele că Dumnezeu nu este o "îndepărtată cauză primă a lumii" şi că prin intermediul lui Cristos omul poate să fie sigur de Dumnezeu. Simpla vestire informativă poate cel mult să-l facă bun pe om, dar nu va putea să-l salveze de practicile antirealiste ale societăţii contemporane: numai viaţa nouă în Cristos poate să-l facă pe om protagonist al istoriei. Condiţia necesară pentru a realiza această trecere de la o vestire informativă la cea "performativă" este realizarea unui nou raport între filozof şi păstor, adică între raţiune şi credinţă. În perspectiva "informativă", proprie unei realităţi statice, credinţa şi raţiunea pot parcurge căi diferite şi, eventual, chiar paralele, ajungând la acelaşi obiectiv, adică acela al adevărului. În perspectiva "performativă", proprie unei realităţi dinamice, de care aparţine creştinismul, credinţa şi raţiunea sunt destinate să se caute reciproc, deoarece construirea istoriei angajează prezenţa lui Dumnezeu şi participarea omului în mod mai radical. Nu se poate construi istoria sprijinindu-ne pe speranţa proprie, este necesară marea speranţă, care susţine drumul omului. Creştinul, în viaţa sa eclezială, posedă această mare speranţă şi este chemat s-o ofere omenirii.

• Care este contribuţia creştinismului la societate pentru ca edificarea ei să nu-l anuleze pe om, ci să-l facă protagonist?

Prima contribuţie este de a-l ajuta pe om să aibă conştiinţa de sine. A doua este de a-l ajuta pe om să aibă conştiinţa limitei. A treia contribuţie este de a-l ajuta pe om să aibă conştiinţa răului. Creştinul care are viaţa nouă este în stare să trăiască plinătatea umanităţii: marea speranţă nu este în afara lui, ci în noua sa existenţă. Asta îl face pe creştin adevărat constructor al istoriei. Civilizaţia iubirii mai înainte de a fi o angajare este dar. Pentru a construi istoria nu sunt suficiente speranţele personale, ci este necesar să avem marea speranţă care este forţa pentru a proiecta. Dacă Dumnezeul lui Isus Cristos ar fi Dumnezeul legii, nu ar fi posibil să construim. Dumnezeu s-ar înşela pe sine însuşi. Dacă Dumnezeu s-a manifestat în istorie pentru a spune "cine este în realitate omul şi ce anume trebuie să facă el pentru a fi într-adevăr om" este pentru că e prea puţin pentru om să fie bun: omul este chemat să fie constructor. Creştinismul nu a fost niciodată un mesaj al micilor speranţe, pentru că aceasta l-ar duce înapoi în Vechiul Testament (timp al aşteptării). Sfinţii au trăit mereu în marea speranţă. Societatea contemporană, în pofida contradicţiilor socio-culturale, aşteaptă această veste, adică aceea a marii speranţe, fără de care va fi imposibil de construit civilizaţia iubirii.

De Antonio Gaspari

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.