Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

În căutarea magilor neliniștea ascunsă a oricărei ființe umane

O stea a strălucit pe cer dincolo de orice stea

Gianfranco Ravasi

Era anul 614 și bazilica din Betleem, ridicată în jurul anilor 325-330 de mama lui Constantin, Elena, și restructurată câteva secole după aceea de Iustinian, era asediată de regele persan Cosroe care deja a ras la pământ toate edificiile creștine din Țara Sfântă. Suveranul urma să recurgă la foc și la arbalete când și-a dat seama că pe fațada bazilicii Nașterii lui Cristos erau reprezentate câteva personaje îmbrăcate exact ca el: era magii pe care bizantinii îi reprezentaseră în haine persane de ceremonie. Acea biserică, ce are în criptă grota nașterii lui Cristos, a fost astfel salvată și se poate vizita și astăzi intrând în ea printr-o unică poartă mică numită în mod simbolic "a umilinței", dar poate mai prozaic destinată să-i împiedice pe cavalerii otomani să intre călare pe cai în cele cinci naosuri din interior.

Matei și apocrifele

Relatarea lui Matei care se referă la magi (2,1-12) este sobră, deși nu este lipsită de schimbări neașteptate de situație și nu este deloc de poveste, chiar dacă tradiția artistică și populară succesivă s-a lăsat cucerită de componentele sale narative. Ne gândim, de exemplu, la nenumăratele "Adorații ale magilor" ale pictorilor celebri și necunoscuți sau la frumosul roman al lui Michel Tournier Gașpar, Baltazar și Melchior (1980), la filmul Cammina cammina de Ermanno Olmi (1983), la balada pe care Thomas Stearns Eliot a dedicat-o magilor în anul 1927: "A fost pentru noi o sosire rece / din cauza unei călătorii ca aceasta. / Străzile noroioase (...) / și cămilele pustuloase, picioarele sângerânde / (...) Au fost momente în care am regretat / palatele de vară pe locuri înclinate, terasele, / tinerele mătăsoase care aduceau / înghețatele". În anul 1985, în timpul unei campanii de săpături în deșertul egiptean al chiliilor la vest de delta Nilului, a ieșit la iveală cea mai veche mărturie pictată (secolele VII-VIII) a numelor magilor, necunoscute de Evanghelie. Pe tencuiala albă a zidului unei chilii, un călugăr trasase cu roșu aceste trei nume: "Gașpar, Belchior, Barthesalsa".

Este vorba de una din multele deformări sau variații care derivau din așa-numitele Evanghelii apocrife, texte născute din pietatea populară a creștinismului primar, ale căror firișoare de aur de adevăr istoric și de credință se ascund într-o magmă de fantezii folcloristice. Într-un fragment din pierduta Evanghelie a evreilor, databilă în prima parte a secolului al II-lea, magii, "ghicitori de culoare închisă și cu ciorapii pe gambe", sunt un adevărat trupă, condusă însă de trei conducători: Melco, Cașpar și Fadițarda. Câteva secole după aceea (VI-VII), dar pe o bază documentară cu siguranță mai veche, o altă apocrifă, Pseudo Matei, izvor privilegiat al artiștilor medievali, scria: "Magii au oferit fiecare o monedă de aur" Pruncului, dar au adăugat fiecare un dar personal: Gașpar smirna, Melchior tămâia, Baltazar aurul. Astfel se constituia tradiția populară a celor trei magi, cu nume precise și, din cauza darurilor și a unui psalm (72: "Regii din Tarșiș și din Saba vor oferă daruri, toți regii se vor închina înaintea lui") au fost înzestrați cu demnitate regească. Ca să nu spunem apoi că în ei se va încerca să se rezume tot spectrul culorilor raselor: unul va fi identificat ca un alb, celălalt ca un galben și al treilea ca un brunet, în timp ce rămășițele lor pământești vor ajunge, prin evenimente istorice complexe, la Milano și la Köln.

Fantezia pirotehnică a apocrifelor și a tradițiilor populare, nemulțumită de sobrietatea datelor oferite de Evanghelia după Matei (2,1-12), nu s-a oprit aici ci s-a pornit cu entuziasm în căutarea (și adesea în găsirea) unor scene pitorești. Mai cumpătată este Protoevanghelia lui Iacob din secolul al III-lea, care se mulțumește să fixeze atenția mai ales asupra stelei. "Am văzut - mărturisesc magii - o stea foarte mare care strălucea printre toate celelalte stele și le întuneca așa încât stelele nu mai apăreau. Apoi steaua s-a oprit chiar pe vârful peșterii".

De stea se interesează și o altă apocrifă, Copilăria Mântuitorului, un text descoperit în două versiuni în anul 1927 și databilă în jurul secolului al VI-lea: "Iată o stea enormă care strălucea deasupra peșterii de seara până dimineața; o stea așa de mare nu mai fusese văzută niciodată de la începutul lumii". Dar, în continuarea relatării, autorul în mod mai rafinat se preocupă să ne amintească faptul că acea stea era în realitate "cuvântul lui Dumnezeu inefabil". Însă este curios monologul lui Iosif care-i scrutează de departe cu atenție pe magi: "Mi se pare că sunt auguri: nu stau locului nici o clipă, se uită și discută între ei. Sunt străini: hainele sunt diferite de hainele noastre, haina este foarte largă și închisă la culoare, au berete frigiene și la picioare poartă jambiere orientale". La întrebarea cu privire la identitatea pruncului, Iosif răspunde - nu se înțelege dacă în mod ironic sau "teologic" - în felul acesta: "Presupun că este fiul meu". Dar ei îi explică faptul că e vorba de cu totul altcineva.

Și mai vie este Evanghelia arabă a copilăriei din secolele V-VI care îi consideră pe magi ca discipoli ai lui Zarathustra, profetul religiei iraniene, și-i face protagoniștii unei fabule delicioase despre scutecele Pruncului Isus. Să-l ascultăm pe autorul necunoscut: "Doamna Maria a luat unul din scutecele copilului și l-a dat lor ca amintire. Ei s-au simțit foarte onorați să-l ia din mâinile ei". Întorși în țara lor, în timpul unei sărbători în cinstea focului sacru, au aruncat acel scutec în flăcările marelui foc liturgic. Dar, după ce s-a stins focul, iată că reapare printre cenușă scutecul intact. "Atunci au început să-l sărute și să-l pună pe cap și pe ochi".

Am putea continua pagini și pagini acest pelerinaj în lumea fantasmagorică a magilor apocrifi. În schimb, noi ne întoarcem la Evanghelia copilăriei lui Isus după Matei, un text pe care probabil evanghelistul l-a luat din predica Bisericii de la începuturi și l-a pus ca premisă la Evanghelia sa, un text cu conținut dens și greu de interpretat, în pofida simplității aparente.

De fapt, tocmai pentru pagina despre magi, pe care mulți poate o consideră naivă, am putea spune că este valabil o frumoasă maximă rabinică: "Fiecare cuvânt al Bibliei are șaptezeci de fețe". Relatarea, citită superficial ca o fabulă orientală, plină de parfumuri exotice, este în realitate densă în simbolismuri pe care cititorul atent al Bibliei știa imediat să le recunoască, este încărcată cu referințe teologice aluzive, este o broderie de citate și de teme legate de Vechiul Testament și se referă la istoria pruncului Isus în mod foarte original și liber.

Deci nu suntem în prezența unei nuvele foarte frumoase pentru cei mici, cât mai ales în fața unei adevărate sinteze cristologice, împărțită pe firele subțiri ale unei țesături istorice cu bucle foarte largi și atenuate și pe firele mai groase ale unei scheme de gândire foarte intensă și profundă. De aceea, trebuie să privim cu plăcere suprafața colorată a relatării dar trebuie să și trecem de ea în căutarea semnificației ultime subînțelese: un mod greșit de a citi această pagină înseamnă a-l pierde din vedere pe Cristos și a ne lăsa cuceriți numai de magi.

Desigur, aceștia sunt actori importanți în relatare așa cum este steaua "lor", dar ei nu sunt protagoniștii. De aceea, să ne interesăm de ei numai pentru a ajunge împreună cu ei la ținta glorioasă care-i așteaptă. De altfel interesul față de aceste personaje misterioase este foarte vechi și își înfige rădăcinile, așa cum s-a văzut, chiar în originile tradiției creștine.

În catacombele romane ale lui Priscilla, magii apar în fresce (230-250) înaintea păstorilor prea normali și modești. Între multele întrebări, care pot apare la acest nivel de curiozitate, să alegem două: de unde proveneau magii și care era steaua "lor"? La prima întrebare Evanghelia după Matei ne răspunde cu un grăbit "au sosit din Răsărit" și cu cuvântul grec Màgoi. Cu acest termen se înțelegeau astrologii, astronomii, vrăjitorii, prezicătorii, magii, deci personaje cu credibilitatea diferită, șarlatani și înțelepți. De aceea, un orizont foarte vast și generic care de la știință poate să ajungă până la șarlatanie. Proveniența "din Răsărit" nu este desigur mai circumscrisă deoarece cuprinde un orizont cultural foarte variat. Am amintit deja că Evanghelia arabă a copilăriei îi considera discipoli ai lui Zarathustra sau Zoroastru, întemeietorul mazdeismului iranian (600 î.C.?). Însă, în Vechiul Testament, Cartea lui Daniel vorbește adesea despre "magi" babilonieni (de exemplu, Dan 1,20; 2,2.10.26; 4,6: în acest ultim text se vorbește de un Baltazar "principe al magilor"). Babilonia avea efectiv primatul în vechiul Orient Apropiat în privința studiilor astronomice și astrologice. Acolo, și în timpurile lui Isus, era prezentă o colonie iudaică viguroasă care probabil a transmis așteptarea sa mesianică și "magilor" babilonieni. Însă, în Biblie, "fiii din Răsărit" sunt foarte adesea arabii din deșert (Arabia și Siria) sau nabateii, ale căror caravane făceau comerț cu tămâie și aur și ale căror relații cu Israelul proveneau din perioada lui Solomon.

Patru triburi arabe din deșert își aveau numele de la stele, arătând astfel un viu interes pentru astrologie. În anul 160, scriitorul creștin Iustin afirma fără ezitare: "Au mers la Irod magi care proveneau din Arabia". Însă un cercetător american, Martin McNamara, în urmă cu câteva decenii i-a făcut mult mai "domestici" pe magi considerându-i ca membri ai esenienilor, acea comunitate iudaică remarcată mai ales prin "mănăstirea" ei de la Qumran, loc pe malul Mării Moarte: de fapt ei se interesau foarte mult de "horoscoape" mesianice și în scrierile lor darurile magilor sunt citate împreună cu simbolul stelei lui Mesia.

Deci e o enigmă nerezolvată aceea a patriei magilor. Rezolvabilă probabil numai prin acea dimensiune mai profundă pe care textul lui Matei o revelează la o analiză mai teologică. Evenimentul istoric în sine nu este imposibil, așa cum susțin în schimb unii critici, tocmai pentru că semnul astral era un "cod" cultural tipic al acelei epoci și putea să aibă legătură cu răspândirea speranțelor mesianice pe care ebraismul le-a favorizat cu diaspora sa în lume. Dar este sigur că evanghelistul vrea să depășească faptul istoric și vrea să facă să strălucească semnificații ulterioare în acești oameni din Răsărit sosiți la Ierusalim pentru "a aduce omagiu regelui nou-născut al iudeilor". Istoria lor este istoria unei călătorii riscante după modelul călătoriei lui Abraham care "a plecat fără să știe unde merge" (Ev 11,8). Filozoful francez Emmanuel Lévinas a subliniat că mitului lui Ulise care se întoarce la Itaca, trăirii familiare liniștite, trecutului nostalgic, în Biblie se opune istoria lui Abraham și a magilor care își părăsesc patria ca să meargă într-o țară și într-o familie necunoscută. Este sensul acelei definiții foarte frumoase pe care evreii din Vechiul Testament și-o dau ca fii ai exodului din Egipt: "Noi suntem străini ca părinții noștri" (1Cr 29,15). Este îndemnul lui Isaia (2,3.5): "Veniți, să urcăm pe muntele Domnului (...) Casa lui Iacob, veniți, să umblăm în lumina Domnului!". Călătoria magilor poate deveni deci emblema vieții creștine înțeleasă ca urmare, ucenicie, căutare.

Călătoria cere dezlipire, curaj, căutare, speranță. Cel care este legat de pământ de greutățile lucrurilor și ale legăturilor este incapabil să fie pelerin. Cel care este convins că are totul și că are deja monopolul adevărului nu are neliniștea căutării; el este asemenea preoților din Ierusalim din relatarea lui Matei, interpreți rigizi ai unui cuvânt biblic care nu-i implici și nici nu-i convertește. Cel care este prea bine plasat în cetatea sa nu are nevoie de Betleem, ba mai mult Betleemul îi apare ca un localitate nesemnificativă din provincie. Dar știm că și mulți se pun în mișcare și, asemenea magilor, devin pelerini ai adevărului: "Vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă în împărăția cerurilor împreună cu Abraham, Isaac și Iacob, iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul din afară" (Mt 8,11-12). La Cristos, pe drumuri misterioase, sosesc cete de creștini "anonimi" asemenea magilor care-l caută fără să-l cunoască încă și fără să-i știe numele. În mica procesiune a magilor spre adevăr și lumină Matei vede marea procesiune a Bisericii, "o mulțime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate națiunile, triburile, popoarele și limbile" (Ap 7,9).

Semnul cosmic

Al doilea actor al relatării despre magi este semnul cosmic al stelei. Sub altarul peșterii Nașterii la Betleem, franciscanii au montat în anul 1717 o stea de argint cu 14 vârfuri, tot atâtea câte sunt inelele celor trei lanțuri genealogice ale lui Isus citate în capitolul 1 din Matei.

Această stea este puțin "evanghelică" deoarece a dat naștere la certuri interminabile între franciscani și ortodocși. Aceștia din urmă, printr-un furt, în anul 1847 au sechestrat steaua și au ascuns-o în mănăstirea lor "Sfântul Sava" în deșertul lui Iuda. Au fost necesari cinci ani de negocieri pentru a o readuce sub altarul grotei. Deci este mai bine să privim cerul pentru a căuta sus, în tăcerile siderale, steaua magilor. Dar și acolo câtă confuzie printre experți! O broșură publicată de prestigiosul Adler Planetarium din Chicago și intitulată sugestiv The Star of Bethlehem, propune diferite ipoteze. Kepler, unul din părinții astronomiei moderne, - se citește în broșură -, nu avea ezitări: steaua magilor era o supernovă, adică o stea slabă și foarte îndepărtată, în care are loc o explozie colosală. Timp de săptămâni sau luni steaua devine vizibilă și pe cerul nostru cu o lumină vie și distinctă de cea a celorlalți aștri: de fapt, explozia poate emana o lumina mai mare chiar de sute de milioane de ori decât cea a soarelui. În fiecare an astronomii descoperă un număr mare de astfel de stele dar foarte rare sunt cele vizibile cu ochiul liber.

Însă opinia cea mai comună caută în steaua magilor o cometă, mai ales cometa Halley, a cărei prezență pe cer pare documentată încă din anul 240 î.C. în texte chinezești și japoneze. Când a apărut în anul 1911 pe cerul din Ierusalim, vestitul biblist dominican Marie-Joseph Lagrange, care locuia acolo pe atunci, a văzut-o venind din Răsărit, dispărând treptat când a fost la zenit și "reapărând" mai târziu când a asfințit la Apus, exact cum se spune în relatarea lui Matei. Dar - și lucrul acesta face totul îndoielnic - calculul astronomic al trecerii cometei deasupra orizontului nostru și deasupra celui din Ierusalim are ca dată ziua de 26 august din anul 12 î.C., adică cel puțin cu șase ani înainte de nașterea lui Isus, care așa cum se știe, este plasată în mod convențional de exegeți prin jurul anului 6 î.C..

Iată deci că alți cercetători se orientează spre o conjuncție de planete, îndeosebi cea dintre Jupiter și Saturn care a avut loc, tot conform calculelor astronomice și datelor oferite de un papirus egiptean (așa-numita "tablă din Berlin") și de "almanahul astral" din Sippar (Mesopotamia) pe tăbliță, în anul 7 î.C. și mai precis la 29 mai, la 29 septembrie și la 4 decembrie. Ipotezele se îngrămădesc și întunecă tot mai mult steaua din Betleem reducând-o aproape la o controversă dintre astronomi.

Și atunci, lăsând suspendată identificarea concretă, să încercăm să ascultăm un sfat oferit chiar de părintele Lagrange pe care l-am citat: "Despre steaua din Betleem ne poate spune mult mai mult teologia decât astronomia". De fapt, știm că în mai multe rânduri în tradiția biblică și în cea iudaică steaua este un semn mesianic. Un exemplu pentru toate îl găsim în cel mai vestit dintre cele patru oracole ale magului Balaam, constrâns de Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Israel, contrar voinței sale. În capitolul 24 din Cartea Numerelor citim tocmai această frază: "O stea răsare din Iacob și un sceptru de domnie se ridică din Israel" (versetul 17).

Ori, versiunea aramaică a Bibliei (așa-numitul Targum) nu are nici o ezitare să traducă în felul acesta textul ebraic citat: "Mesia răsare din Iacob și Regele se ridică din Israel". Într-o poveste populară iudaică din epoca lui Isus se imaginează că, atunci când regina din Saba a ajuns în deșertul lui Iuda și a pornit pe drumul spre Ierusalim, dintr-o mică oază s-a ridicat dintr-o dată spre cer un trandafir. Cu cât se înălța mai sus cu atât devenea mai strălucitor până când s-a transformat într-o stea cu o lumină orbitoare.

Cristos din Apocalipsă, înconjurat în mod constant de stele, se autodefinește astfel: "Eu sunt rădăcina, descendența lui David, steaua cea care strălucește, aceea de dimineață" (22,16). Episcopul Ignațiu de Antiohia în anul 107, în timp ce era dus la Roma pentru ca să fie dat fiarelor sălbatice, le scria creștinilor din Efes: "O stea a strălucit pe cer dincolo de orice stea (la nașterea lui Cristos); lumina sa a fost dincolo de orice cuvânt și noutatea ei a provocat uimire; toate celelalte stele, împreună cu soarele și cu luna, au format un cor în jurul stelei care le întrecea pe toate celelalte în strălucire".

Așadar, dacă nu reușim să identificăm în hărțile cerești steaua magilor, reușim însă s-o vedem și s-o urmăm, dacă avem privirea curată și limpede a magilor. "Poporul care umbla în întuneric - scrie Isaia (9,1) și auzim repetându-se aceasta în liturgia de Crăciun - a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în întuneric a strălucit o lumină".

Simbolul luminii

Pentru aceasta tradiția creștină a Crăciunului se dezleagă în lumina acestei stele, dar nu atât datorită unei plasări precise a ei în sistemele stelare, cât mai ales datorită valorii sale de "lumină", simbol clasic al lui Dumnezeu. Însăși data Crăciunului, 25 decembrie, așa cum se știe, a fost aleasă probabil pentru că era sărbătoarea păgână a zeului Soare. Solstițiul de iarnă marca începutul marii creșteri a luminii solare, umilită înainte în întunericul invernal.

Într-o minunată omilie greacă atribuită în mod greșit sfântului Ioan Gură de Aur citim acest paragraf frumos: "După anotimpul rece invernal strălucește lumina primăverii blânde, pământul germinează și se înverzește de plante, se împodobesc ramurile noilor vlăstare și aerul începe să se lumineze strălucirea soarelui. Dar pentru noi există o primăvară cerească, este Cristos care răsare ca un soare din sânul Fecioarei. El a pus pe fugă norii reci furtunoși ai diavolului și a readus la viață inimile somnoroase ale oamenilor, risipind cu razele sale ceața ignoranței". Pentru aceasta, într-o veche inscripție de pe mormânt cel botezat înmormântat acolo era numit în greacă eliòpais: "fiul soarelui".

Am putea spune că, dacă lumea poate să caute luminile sclipitoare ale publicității de Crăciun și aparențele strălucitoare ale consumismului, creștinul știe unde să găsească lumina adevărată, soarele său, steaua sa. Atunci când la Roma spintecau cele treizeci de curse ale Arenei Soarelui, când pentru nașterea zeului Soare în decembrie se aprindeau noaptea focuri de bucurie, când poporul de jos se prosterna spre soarele care răsărea în zori, Biserica se aduna pentru a celebra manifestarea adevăratului soare, Cristos. "Să ne bucurăm și noi, fraților - îndemna sfântul Augustin - și să-i lăsăm și pe păgâni să tresalte de bucurie: pentru că ziua aceasta pentru noi este sfințită pentru noi nu de soarele vizibil ci de Creatorul său invizibil".

Sfântul papă Leon cel Mare polemiza cu o practică a creștinilor romani pătrunsă încă de păgânism: ei, "înainte de pune piciorul în bazilica apostolului Petru la Crăciun, se opreau pe trepte, își întorceau persoana spre soarele care răsărea și, plecându-și capul, se închinau spre soare pentru a da omagiu discului său strălucitor". Concluzia lui este valabilă și pentru căutarea noastre cu privire la steaua magilor: "Lasă lumina corpului ceresc să acționeze asupra simțurilor trupului tău, dar cu toată iubirea înflăcărată a sufletului tău primește înlăuntrul tău acea lumină care luminează pe tot omul care vine în această lume!". Și în liturgia din timpul Crăciunului noi continuăm să auzim această preamărire a darului luminii care are ca punct de plecare steaua magilor și profeția lui Isaia citată deja (capitolul 9) cu privire la Emanuel. De fapt, la Epifanie Biserica se roagă astfel: "Dumnezeule, care prin steaua călăuzitoare l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, fă, Doamne, ca lumina ta să ne însoțească mereu și în orice loc".

Lumina Mesiei se reflectă asupra noastră și ne luminează, ne conduce, ne transformă după chipul măririi sale, ne pătrunde de nemurire. De fapt, dacă cel mai vechi mozaic creștin, cel din mausoleul roman Giulii (secolul al III-lea), îl reprezintă pe Cristos-soare strălucitor în carul său triumfal, este la fel de semnificativ faptul că tradiția paleocreștină și medievală a reprezentat Biserica precum luna care reflectează lumina lui Cristos. Ochii magilor îndreptați către stea sunt simbolul tuturor oamenilor care "îl caută pe Dumnezeu, fie și numai bâjbâind", cum spunea sfântul Paul în Areopag la Atena (Fap 17,27). Sunt ochii celor care, conform versurilor poetului Carlo Betocchi, "în tristețea existenței, / sub poala nocturnă a Crăciunului, / văd o lumina care nu are egal". Poate că sunt și ochii celor care speră să intuiască o strălucire în orizontul întunecat și amar al istoriei.

În această dimensiune universalistă am vrea să adăugăm o considerație un pic marginală și probabil curioasă. În jurul anului 40 din era antică Virgiliu, marele poet latin al Eneidei, introducea în Egloga a IV-a o sămânță de speranță pe care tradiția creștină posterioară va încerca s-o transplanteze în propriul teren religios. Era una din multele căi pentru a regăsi și în așteptarea și în căutarea multor figuri reprezentative ale gândirii și culturii clasice un freamăt deja orientat în mod simbolic spre venirea lui Cristos. Virgiliu va muri în anul 19, dar nu puțini creștini din primele veacuri, citind versurile din Egloga a IV-a, întrevedeau profilul încă nesigur și vag al Domnului lor intuit deja de poetul latin.

Să parcurgem și noi câteva rânduri din acel poem, interpretat tocmai de acei cititori antici ca un fel de "profeție" păgână a nașterii lui Cristos. "Începe de la capăt o mare serie de secole; / de acum se întoarce și Fecioara, se întorc împărățiile lui Saturn / de acum un neam nou este trimis din cerul înalt. / Tu de pruncul care acum se naște, cu care va înceta în sfârșit / era fierului și va apare în toată lumea era aurului, / să ai grijă, o curată Lucina; deja domnește Apollo al tău. / Și chiar sub consulatul tău va începe această perioadă splendidă, / o, Pollion, și vor începe să treacă lunile mari (...) / El va primi viața divină și împreună cu zeii îi va vedea / amestecați pe eroi și el însuși va fi văzut printre ei, / și cu virtuțile părintești va domni lumea împăcată (...) / Numai puține vestigii vor supraviețui din vechea răutate (...) / Privește cum se bucură orice lucru pentru veacul ce va să vină. / Oh, să-mi rămână mie ultima parte a unei vieți lungi / și spirit suficient pentru a cânta realizările tale".

Desigur, este posibil - a susținut în anul 1931 și un important biblist ca părintele iezuit Alberto Vaccari - ca poetul mantovan să se fi inspirat din teme sau din imagini de matrice ebraică, luate din "cartea lui Emanuel" a lui Isaia (cap. 7-12) sau din alte scrieri apocrife iudaice, cum sunt așa-numitele Oracole Sibilline, ținând cont de prezența unei viguroase comunități ebraice la Roma.

Totuși Pruncul virgilian rămâne aproape sigur un copil roman. De fapt, suntem probabil în fața unei aluzii la un fiu al consulului Pollion căruia îi este dedicată Egloga: el a fost unul din protagoniștii acordului de la Brindisi în anul 40, care avea ca scop să pună capăt ostilităților dintre Antoniu și Octavian. Sau este în scenă un fiu dorit (dar apoi a fost o fiică, Antonia mai Mare) al lui Antoniu și Octavia, sora lui Octavian, a căror nuntă a încheiat tocmai acordul de la Brindisi. Sau poate e vorba de Marcel, însă născut deja în anul 43 dintr-o precedentă căsătorie a Octaviei și iubit de Octavian (și apoi mort în anul 23). Dar nu trebuie exclus că tot textul vrea să celebreze în mod simbolic perioada aurului inaugurată apoi de Octavian August.

Oricum, rămâne neatinsă fascinația acestei așteptări a unui Prunc "salvator" și a unei lumi noi, chiar în pragul nașterii Pruncului numit Isus, adică "cel care va mântui pe poporul său de păcate" (Mt 1,21). Procesiunea magilor, care are ca punct de sosire iluminarea credinței ("Au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi căzând la pământ, l-au adorat", notează Matei), devine astfel o emblemă care rezumă în sine speranța unei întâlniri de mântuire la capătul drumului lung al căutării, susținută de revelația cosmică a stelei, o revelație deschisă tuturor, și luminată de cuvântul explicit al scripturilor păstrate la Ierusalim, dar din păcate ignorate de cei care le păzeau.

Epifania divină pe care Luca o destina celor din urmă, păstorilor, Matei o rezervă străinilor, diferiți față de poporul alegerii care, deși luminat de cuvântul biblic (citarea profetului Miheea - evocată de Matei și pe care am avut deja ocazia s-o prezentăm în aceste pagini în articolul nostru despre Nașterea lui Isus - despre Betleem, patria lui Mesia), nu se mișcă din Ierusalim.

Magii devin, așa cum se spunea, expresia căutării umane care are, însă, la origine o decizie inițială a lui Dumnezeu care intră cel dintâi pe drumurile lumii, ba mai mult, chiar în "carnea" omenirii. Aproape cu surprindere, sfântul Paul, cântătorul primatului harului divin, semnala inițiativa absolută a lui Dumnezeu mântuitorul atunci când, scriindu-le creștinilor din Roma, afirma că "Isaia îndrăznește să spună: Am fost găsit de cei care nu mă căutau - [spune Domnul] -, m-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de mine" (10,20).

În celebra sa operă Omul fără calitate, Robert Musil sublinia că "nu este adevărat că un căutător urmărește adevărul. Adevărul îl urmărește pe căutător". Cel care vine cel dintâi pe drumurile noastre este însuși Dumnezeu care, cu steaua adevărului său, îi face pe magi și pe toți cei care nu închid ochii sau nu se distrag în superficialitate să contemple lumina aceea.

Poeta americană din secolul al XIX-lea Emily Dickinson scria: "În tăcere o stea galbenă a ajuns / pe tronul său ridicat, / luna și-a desfăcut părul argintiu / care acoperea fața ei lustrală. / Toată seara s-a aprins în mod plăcut / ca o sală astrală de sărbătoare. / "Tată", i-am spus Cerului / "ești punctual"". Este reprezentarea simbolică a revelației divine, într-o noapte senină și înstelată: Creatorul se prezintă punctual pentru epifania sa care are în Pruncul din Betleem realizarea sa deplină. La ea merg cei dintâi săracii și străinii, cei care au inima curată și liberă de posesie și de orgoliu, așa cum cânta Francis Jammes, sensibil poet francez mort în anul 1938, iubitor al valorilor creștine și al sentimentelor simple și delicate: "O, Doamne, nu am, asemenea magilor care sunt pictați pe imagini, / aur ca să-ți ofer. / "Dă-mi sărăcia ta!". / Nu am, Doamne, nici smirna cu parfum plăcut și nici tămâie în cinstea ta. / "Fiul meu, dă-mi inima ta!"". Evenimentul magilor devine astfel posibil pentru toți prin intermediul darurilor absolut mai dragi lui Dumnezeu, sărăcia profundă și inima deschisă.

Traducere după L'Osservatore Romano, 6 ianuarie 2008, de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 63.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat