Oare am intrat cu adevărat în esenţa ieslei?

Publicăm pe larg din omilia - textul integral este în Discorsi e scritti milanesi, Brescia, Instituto Paolo VI, 1997, I, pag. 556-562 - pe care, în ziua de Crăciun a anului 1955, pe atunci arhiepiscopul de Milano Giovanni Battista Montini a rostit-o în dom oprindu-se în mod deosebit asupra tradiţiei ieslei.

Giovanni Battista Montini

"Crăciunul este o dată pe care o celebrăm toţi cu plăcere. Dar ştim oare cu toţii să ne dăm seama de frumuseţea sa esenţială? Am putea să documentăm toţi autenticitatea sas reală? În fond, ce este Crăciunul? Sărbătoarea familiei, a copiilor, a săracilor? Sărbătoarea cadourilor? Iată: există în jurul Crăciunului o înflorire de bunătate, de umanitate, de gentileţe şi de caritate, care îl înscrie cu adevărat printre momentele cele mai frumoase ale anului, ba chiar ale vieţii, între cele pe care le-am putea numi caracteristice ale unei civilizaţii, care se numeşte creştină: este aşa de frumos acest aspect al Crăciunului încât nimeni, nici măcar cei care nu-i cunosc sensul intim şi activ, nu ştie să-l refuze.

Apoi vine aspectul liric şi sentimental: la câtă poezie nu a dat naştere Crăciunul? La câte cântece duioase, la câte colinde? La câte nostalgii, contemplaţii, drame interioare, sentimente, intimităţi emoţionante? Natura, viaţa au limbajul lor dulce şi nevinovat al Crăciunului care ne face să gustăm ceva din armonia primară a creaţiei şi care ne redă bucuria lucrurilor adevărate, a lucrurilor simple, a lucrurilor bune, ca o încântare dătătoare de viaţă.

Însă, imediat în spatele acestui aspect liric şi romantic, se manifestă alt aspect, care alterează limpezimea şi forţa marelui motiv al Crăciunului, că totul este adevăr pentru a introduce elemente de fantezie, de legendă, de joc spectaculos: iată pomul de Crăciun, iată-l pe Moş Crăciun, care înlocuiesc ieslea şi încearcă să reducă la mit şi la joc caracterul istoric al misterului. Mintea se distrează, dar se zăpăceşte; se devine cu plăcere copii, dar aşa se rămâne; nu se mai înţelege, nu se mai ajunge la întâlnirea supraumană cu Pruncul ceresc.

Şi atunci cu uşurinţă Crăciunul alunecă în surogat: în dulciuri, în lumini, în urări, în mese festive, care legate cu bucuria originară a sărbătorii religioase au şi ele un motiv de a fi, în exprimarea măsurată a unui obicei creştin gentil. Dar, în ele însele, ce sunt? Sărbătoarea începe să simtă golul ei; şi, pentru a-l ascunde, începe frenezia distracţiei şi a disipării exterioare şi lumeşti: atunci Crăciunul şi-a pierdut orice autenticitate.

Aş vrea ca, pentru o clipă, voi care veniţi aici pentru a regăsi, în celebrarea acestor rituri sacre, adevărul Crăciunului, să vă gândiţi care este acest adevăr, această autenticitate insurogabilă.

Ieslea, îmi veţi spune.

Da, ieslea. Relatarea sfântului Luca este aşa de precisă şi liniară, aşa de cunoscută şi elocventă, încât ne face să asistăm la evenimentul foarte plăcut, inefabil. Merită s-o recitim şi s-o gustăm (...) (cf. Lc 2,1-14).

Istoria evanghelică este întotdeauna în mod cordial minunată şi mereu ne fascinează. Am putea sta fără sfârşit, ca nişte copii în faţa ieslei, să spunem totul, să explicăm totul. Dar acum chestiunea noastră ne duce mai încolo: asta-i tot? Am înţeles ceea ce s-a întâmplat? Care este realitatea, semnificaţia, valoarea faptului care ne-a fost relatat? Relatarea ne prezintă modalităţile istorice şi exterioare ale evenimentului: dar am pătruns noi în esenţa acestui eveniment? Faptul, în sine, ce este?

S-a născut Mântuitorul; s-a născut Mesia, Cristos Domnul. Evanghelia ne spune asta. Cadrul se lărgeşte spre orizonturi nemărginite: Mântuitorul, Mesia! Aici este epilogul unei întregi filozofii, cea a omului, care are nevoie să fie mântuit; cea a omului care nu-şi este suficient sieşi. (...) Aici este centrul unei întregi istorii, ba chiar a istoriei umane în întregime, care îşi află în Cristos sensul său şi demnitatea sa, legea sa şi speranţa sa.

Dar ştim că astăzi putem îndrăzni mai mult. Cine este acest Mântuitor? Cine este acest Mesia? Şi răspunsul vine de la evanghelistul care ne-a dăruit pagina, citită la prima Liturghie de Crăciun din ritul ambrozian, în schimb la a treia Liturghie de Crăciun din ritul roman.

Mântuitorul, Mesia, Isus din Betleem este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om. Să cădem în genunchi. Uimirea nu are margini. Adoraţia nu are suficientă umilinţă. Bucuria nu are cuvinte îndeajuns.

Cerul s-a deschis larg. Misterul vieţii interioare a lui Dumnezeu s-a manifestat. Unitatea transcendentală a lui Dumnezeu s-a arătat rodnică. Încă înainte de naşterea lui Cristos în timp, naşterea sa veşnică în afară timpului ne este vestită. Încă înainte de existenţa lui printre noi ne este descoperită preexistenţa lui la Dumnezeu, şi el, el însuşi ne-a spus că este Dumnezeu: "La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu". Şi acest mister propriu al lui Dumnezeu ni se revelează nouă simultan cu misterul Întrupării, mister propriu al lui Cristos, Dumnezeu şi om. "Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi". Problemele cele mai înalte ale teologiei se împletesc în mod minunat; în centru misterul lui Cristos.

Aşadar cine este pruncul pe care-l admirăm în iesle? Formularea dogmatică a răspunsului la această întrebare a angajat primele secole de rugăciune şi de meditaţie creştină. Marile concilii din Niceea, din Efes, din Calcedon, din Constantinopol au descifrat termenii surprinzători ai misterului lui Cristos, el este unul; o singură persoană aceea a cuvântului lui Dumnezeu; trăieşte în două naturi, cea divină şi cea umană; de aceea îl are ca Tată pe Dumnezeu, înainte de toţi vecii; o are pe Maria ca Mamă în timp, în momentul precis al istoriei evanghelice.

Deja sfântul Ambroziu, ca toţi părinţii, interesaţi la maxim să dea Bisericii conceptul exact, atât cât le este dat minţilor umane să-l definească, a spus despre minunea neprevăzută: "aceasta este credinţa, că Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi veşnic al Tatălui, şi că s-a născut din Maria Fecioara" (De incarnationis dominicae sacramento, V, 35).

Acest adevăr uluitor pe care creştinii ar trebui să-l aibă mereu prezent în spirit şi pe care necreştinii se străduiesc să-l ignore este motivul profund al sărbătorii Crăciunului; şi este aşa de altoit în destinele noastre încât reflectă asupra fiecărui aspect al vieţii razele sale minunate. Totul ar fi de meditat şi de evaluat în lumina misterului Întrupării.

Este suficient să spunem că de acest mister sunt reglementate raporturile noastre cu Dumnezeu. Acele raporturi pe care cu greu mintea şi inima umană le divinizau între viaţa umană şi divinitate, constituind cheia de boltă a gândirii filozofice şi morale, sunt puse în termeni exacţi, în istorie şi în spiritul uman, cu aspect concret viu; Cristos, Om-Dumnezeu, este puntea religioasă între cer şi pământ. Şi dacă totul, se poate spune, depinde de concepţia religioasă - pozitivă sau negativă pe care o are omul despre viaţă, totul depinde pentru noi de Cristos, adică de raporturile pe care noi le avem cu Crisots, el este noul Adam; noul izvor al vieţii; necesarul. El este piatra din capul unghiului.

Şi dacă nu suntem îndărătnici faţă de marea revelaţie a lui Dumnezeu făcut om, nu numai realităţile divine ne sunt vestite, ci şi realităţile umane. Teologia ieslei este cea mai înaltă, cea mai clară, cea mai mângâietoare antropologia. Viaţa umană capătă în Cristos semnificaţia sa, valoarea sa, demnitatea sa, caracterul său sacru, care este libertatea sa, personalitatea sa intangibilă.

Discursul nu s-ar mai termina: apologia omului şi exaltarea vieţii provin, cu vână inepuizabilă, chiar din misterul Crăciunului, contemplat în autenticitatea sa.

Şi după cum de Crăciunul autentic suntem făcuţi şi ne numim creştini, tot aşa de la Crăciun pare să vină la noi o invitaţie de a fi creştini autentici.

Astăzi acest termen de "creştin" pare vlăguit de cei care încă îl folosesc pentru a da un calificativ foarte general şi extrem vieţii, culturii, civilizaţiei, care au avut amprenta benefică din partea creştinismului; dar care încearcă, imediat ce pot, să-l uite sau să-l rezolve în alte formule, laice şi lăsând la o parte consecinţele supreme şi vitale pe care numele creştin le poartă cu sine.

Un Crăciun fără Cristos şi un nume creştin fără credinţa în Cristos sunt derâderi ale adevărului divin şi ale inteligenţei umane.

Să încercăm noi, credincioşii, să dăm Crăciunului valoarea şi strălucirea sa autentică: celebrarea misterului Întrupării; şi să dăm numelui creştin gloria şi puterea pe care el trebuie să-l poarte cu sine, acelea ale unei vieţi creştine autentice. Aşa să fie.

Traducere după L'Osservatore Romano, 6 ianuarie 2008, de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.