"Familia a devenit ţapul ispăşitor al tuturor relelor noastre"
de Miriam Díez i Bosch

Căsătoria este văzută tot mai mult ca motivul care stă la baza relelor persoanelor. O mentalitate negativă, explică profesoara Carla Rossi Espagnet, care influenţează în mod dramatic tinerii şi creează dificultăţi serioase pentru alegerea matrimonială. Teologul a acordat un interviu agenţiei Zenit cu privire la cartea sa intitulată" Familia & Libertatea. Viaţa familială creştină & Magisteriul Bisericii" (Editura Ares).

Carla Rossi Espagnet este doctor în teologie la Institutul "Ioan Paul al II-lea" pentru Studii despre Căsătorie şi Familie din Roma, cu o teză despre Magisteriul obişnuit al papei în materie morală. Din anul 2003 conduce cursul "Iubire, familie, educaţie" la Institutul Superior de Ştiinţe Religioase la Apolinar din Universitatea Pontificală "Sfânta Cruce".

Alegerea căsătoriei este adesea simţită ca un drum plin de obstacole. Care este motivul?

Înainte de toate, observăm că astăzi căsătoria nu se mai bucură de favorul social general şi a devenit un pic ţapul ispăşitor al tuturor relelor noastre: de exemplu, dacă unul are dificultăţi relaţionale (şi cine nu are?) se crede imediat că este vina tensiunilor dintre părinţii săi, dacă nu reuşeşte la şcoală este pentru că i-a lipsit sprijinul familial, dacă nu ştie să gestioneze raporturile profesionale arată că a absorbit nesiguranţă de mic copil, şi aşa mai departe. Desigur, în aceste consideraţii există ceva adevărat, deoarece contextul familial este cel mai important în istoria fiecăruia dintre noi, însă atât în bine cât şi în rău. În schimb, dacă este chemat în cauză aproape în mod exclusiv pentru a explica răul, adică fenomenele negative sau dificile ale existenţei, căsătoria ajunge să-şi piardă valoarea sa pozitivă în ochii persoanelor. Atunci este normal ca un tânăr să fie în îndoială cu privire la avantajul de a se căsători - nu mă refer în acest moment la un avantaj de tip material, care trebuie luat în considerare, ci la bunătatea alegerii ca atare -; adică, la întrebarea: "Nu ar fi mai bine pentru mine să rămân singur?", răspunsul pentru căsătorie nu sună, desigur, ca un avantaj clar. După această ezitare iniţială urmează slăbiciunea în înfruntarea dificultăţilor pe care legătura - ca orice altă angajare - le prezintă o dată cu trecerea timpului. Actualmente iubirea s-a afirmat ca o componentă decisivă a alegerii matrimoniale - şi acesta este un pas înainte faţă de epocile în care căsătoriile erau decise de avantaje economice sau politice - însă adesea în mentalitatea comună nu este clar că iubirea nu constă într-o stare, ci într-un act. Vreau să spun că faptul de a iubi o persoană până acolo încât se vrea împărtăşirea propriei vieţi cu ea, nu este o situaţie statică, ci un proces. A iubi înseamnă a săvârşi acte de iubire reciproce şi noi, şi a nu opri timpul în clipa extazului amoros. Pentru aceasta iubirea este mereu noutate, nu stagnare. Însă acest lucru cere o anumită angajare, dorinţa de a continua construirea raportului, susţinându-l acolo unde este slab, dezlănţuindu-l acolo unde este puternic.

- Magisteriul tinde să lumineze. Ce să spunem în faţa vocilor care nu văd în magisteriul despre familie şi viaţă o lumină, ci o mentalitate de control?

Există persoane care tind să vadă în Biserică o instituţie orientată spre controlul conştiinţelor şi de aceea în mod instinctiv nu au încredere în învăţăturile sale. Aceste persoane uită că se află în faţa unei realităţi care desfăşoară cea mai mare operă caritativă care a fost exercitată vreodată în istoria vreunei alte instituţii. Nu neg că Biserica are limitele sale şi că din păcate şi acţiunea ei este marcată de păcat, însă nici nu trebuie uitată contribuţia ei pozitivă pentru a alina nenorocirile, sărăcia, bolile, situaţiile de nedreptate şi de ignoranţă ale milioanelor de persoane în toată lumea. Amintesc aceste lucruri, aparent fără legătură cu tema întrebării, deoarece consideră că slujirea carităţii - care pentru Biserică este esenţială, aşa cum a amintit Benedict al XVI-lea în enciclica Deus caritas est - îşi are chiar în învăţătură una dintre formele sale cele mai elevate. De altfel, aşa consideră tradiţia creştină, care printre operele de milostivire spirituală are şi acelea de "a-i sfătui pe cei în îndoială, a-i învăţa pe cei neştiutori" (cf. Compendiul Catehismului Bisericii Catolice). A învăţa înseamnă a lumina minţile cu adevărul ştiinţei, al reflecţiei umane şi cu lumina cuvântului lui Dumnezeu. Desigur, într-un fel adevărul ne depăşeşte şi nu este niciodată înţeles de inteligenţa noastră limitată, dar asta nu înseamnă că nu putem şti nimic despre adevăr. Persoanelor care nu au încredere în Biserică le spun să nu uite ce face Biserica în toată lumea şi în istorie: este adevărat că are limitele sale, dar are şi calităţile sale.

- Ce înseamnă că familia este o Biserică domestică?

Expresia a fost folosită pentru prima dată de Conciliul al II-lea din Vatican, în constituţia Lumen gentium (nr. 11), şi înseamnă că familia întemeiată pe căsătoria creştină trăieşte din iubirea dintre Cristos şi Biserică şi o răspândeşte prin viaţa de rugăciune şi viaţa sacramentală, prin exercitarea iubirii şi a tuturor virtuţilor şi prin misiunea educativă reciprocă între părinţi şi copii. Astfel, în fiecare familie creştină Biserica creşte şi se reînnoieşte.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 8.