Interviu cu ES Jean-Claude Périsset

Iubiţi-l pe Cristos cu inimă romană

După anul 1990 România a avut trei nunţi apostolici. Primul a fost ES John Bukovsky, timp de patru ani şi câteva luni; a urmat ES Janusz Bolonek, timp de trei ani şi câteva luni; apoi ES Jean-Claude Périsset care îşi încheie mandatul după nouă ani cât a fost reprezentantul papei Ioan Paul al II-lea, apoi al papei Benedict al XVI-lea, în România. La 1 ianuarie 1998, Guvernul României a revenit la vechea tradiţie ca nunţiului apostolic să-i fie recunoscută onoarea de decan al Corpului Diplomatic. Acum arhiepiscopul Jean-Claude Périsset se pregăteşte să fie reprezentantul Sfântului Părinte în chiar ţara de origine a acestuia: Germania. Excelenţa sa a avut amabilitatea să ofere un interviu pentru Lumea catholica. După biografia nunţiului vă oferim textul acestui interviu.

* * *

Mons. Jean-Claude Périsset s-a născut la 13 aprilie 1939, la Estavayer-le-Lac, în Dieceza de Lausanne, Geneva şi Fribourg, din Confederaţia Helvetică (Elveţia). A urmat studiile gimnaziale la Estavayer-le-Lac şi la Colegiul "St. Michel" din Fribourg. În anii 1958-1959 a urmat cursurile de filozofie clasică la Colegiul Cantonal din Sarnen. A făcut studiile teologice la Seminarul diecezan din Fribourg (1959-1964). După încheierea studiilor, la 28 iunie 1964, a fost hirotonit preot în capela Colegiului "St. Michel" din Fribourg. Şi-a început activitatea pastorală la bazilica "Notre Dame" din Geneva (1965-1969), unde a funcţionat ca vicar.

Din anul 1969 a activat ca un colaborator al Congregaţiei pentru Cler şi al Biroului pentru Pastoraţia Turismului (până în anul 1970), şi apoi al Congregaţiei pentru Episcopi (până în anul 1971). În paralel cu cursurile Universităţii Pontificale Gregoriene (1969-1973), unde şi-a luat doctoratul în Drept canonic (1973), a urmat şi cursurile de Ştiinţe Diplomatice ale Academiei Pontificale Ecleziastice (1971-1973). A intrat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun la 4 iulie 1973. Şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Reprezentanţelor Pontificale din Africa Meridională (1973-1976), Peru (1976-1980), Franţa (1980-1983), Pakistan (1983-1984), Japonia (1984-1986). Ulterior a fost rechemat în dieceza de origine, unde a primit misiunea de vicar judecătoresc al Diecezei de Lausanne, Geneva şi Fribourg (1986-1991).

La 15 septembrie 1991 s-a reîntors în serviciul Sfântului Scaun, activând până în anul 1996 ca auditor în Secretariatul de Stat al Vaticanului, în sectorul de Relaţii cu Statele. Din 18 mai 1992 a fost numit consilier în cadrul aceluiaşi organism. La 16 noiembrie 1996 a fost numit episcop titular de Accia şi secretar adjunct al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Consacrarea ca episcop a avut loc la 6 ianuarie 1997, în bazilica "Sfântul Petru", de către papa Ioan Paul al II-lea. La 12 noiembrie 1998 a fost numit nunţiu apostolic în România, al treilea nunţiu de la reluarea în anul 1990 a relaţiilor diplomatice cu Vaticanul. Şase luni mai târziu, mulţumită şi eforturilor sale diplomatice, papa Ioan Paul al II-lea vizita România (7-9 mai 1999), pentru prima oară când un episcop al Romei a vizitat o ţară majoritar ortodoxă.

A publicat numeroase lucrări, dintre care cele mai importante sunt: "Curé ou Presbytérium paroissial" (teza de doctorat), Analecta Gregoriana, Roma, 1983; "La Paroisse" şi "Les biens temporels de l'Eglise" în "Le nouveau droit ecclésial", comentariu la Codul de drept canonic.

* * *

• Excelenţă, aţi venit aici în anul 1998, cu câteva luni înaintea vizitei papei Ioan Paul al II-lea în România. Aţi muncit mult pentru ca această vizită să devină realitate. Privind înapoi şi ştiind că aţi contribuit la un eveniment istoric, suntem siguri că simţiţi satisfacţie. Ce a reprezentat pentru dvs acest eveniment?

După cum am spus la puţin timp după vizita pastorală a papei Ioan Paul al II-lea, aceasta a reprezentat pentru mine, ca şi pentru România, trei zile de har, nu doar pentru că Sfântul Părinte este unic în lume, ci datorită prezenţei lui strălucitoare. Pentru mine, reprezentantul său în România, vizita a fost ca un stimul pentru a-mi îndeplini mai bine sarcinile, pentru a face într-un fel prezentă în România persoana episcopului Romei, centru vizibil al unităţii Bisericii. De fapt, în vizitele mele în toate diecezele, parohiile, la întâlnirile culturale şi la celelalte evenimente, am fost surprins să văd cât de mult este iubit şi ascultat Sfântul Părinte, cât de mult doresc oamenii să audă despre el. Când zilele pe pământ i s-au apropiat de sfârşit, am simţit aici îngrijorarea multora legat de sănătatea sa, dar şi de viitorul Bisericii. Funeraliile lui au fost o dovadă a acestei preocupări a oamenilor, nu doar din România, ci şi din lumea întreagă.

• Acum, după atâţia ani, care este cea mai preţioasă amintire din vizita făcută de defunctul pontif?

Cel mai mult m-a impresionat tăcerea din cimitirul Bellu din Bucureşti, în dimineaţa zilei de sâmbătă, 8 mai 1999, când papa Ioan Paul al II-lea a îngenuncheat în rugăciune pentru opt minute în faţa capelei, unde erau expuse portretele celor şapte episcopi martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. Am putut simţi profunda comuniune a papei cu aceşti martiri, de înţeles dacă ne gândim că el însuşi a cunoscut ce înseamnă persecuţia sub regimul comunist. Apoi a urmat întâlnirea cu cardinalul Alexandru Todea şi sfânta Liturghie în rit bizantin în catedrala "Sf. Iosif".

• Excelenţa dvs a fost nunţiu în România timp de aproape nouă ani. Care credeţi că sunt provocările specifice pentru un nunţiu în România?

Provocările pentru un nunţiu apostolic în România sunt aceleaşi ca oriunde: să fie o "punte" validă între Sfântul Scaun şi Biserica locală, precum şi în raport cu celelalte Biserici şi autorităţile civile. Reconstrucţia ţării în procesul de aderare la Uniunea Europeană, devenită fapt la 1 ianuarie 2007, a însemnat nu doar pentru societate în general, ci şi pentru Biserică o lărgire a viziunii. A te simţi membru al unei societăţi mai largi - lucru natural pentru membrii Bisericii Catolice - înseamnă atât afirmarea propriei identităţi cât şi deschiderea faţă de noile stiluri de viaţă, faţă de noile idei, noile moduri de acţiune în societate. Astfel, această situaţie concretă a trebuit să fie asumată şi de nunţiu, ca ambasador, ţinând cont de realitatea societăţii româneşti şi de misiunea pe care Biserica Catolică o are în această societate.

• Cât timp aţi fost nunţiu în România aţi avut multe ocazii să cunoaşteţi îndeaproape Biserica Catolică din România. Aţi fost la multe întâlniri (cu episcopi, preoţi, persoane consacrate sau laici), la hirotoniri de preoţi, la sfinţiri de biserici, la hramuri, pelerinaje... Care credeţi că sunt punctele tari şi punctele slabe ale catolicilor români?

Nu aş dori să discut despre punctele tari şi slabe ale catolicilor români, deoarece începem fiecare Liturghie rugându-ne la Dumnezeu să ne ierte pe noi, păcătoşii. Ceea ce m-a impresionat însă întotdeauna când am luat parte la celebrări, pelerinaje, întâlniri şi altele, a fost profundul angajament al fiecăruia faţă de credinţa catolică, siguranţa că aparţine Bisericii lui Cristos, despre care trebuie să dea mărturie. Recenta istorie de persecuţie a catolicilor români încurajează această atitudine, şi sper că noile generaţii îşi vor aminti mereu de fidelitatea strămoşilor lor faţă de Cristos, pentru a face la fel.

• România este prima ţară majoritar ortodoxă vizitată de un papă după marea schismă. Dar România - ca şi Ucraina - este de asemenea şi ţara tensiunilor dintre ortodocşi şi greco-catolici. Credeţi că România poate împinge înainte sau înapoi dialogul ecumenic internaţional? Care poate fi contribuţia României?

România a fost de-a lungul istoriei un puternic promotor al dialogului ecumenic, şi nu cred că dificultăţile concrete pe care le avem în această ţară, legate de restituirea bisericilor şi bunurilor care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice înainte de scoaterea ei în ilegalitate de către regimului comunist, la 1 decembrie 1948, pot să aibă un impact decisiv asupra dialogului ecumenic general. Deschiderea României faţă de lumea occidentală reprezintă un plus într-un astfel de dialog, şi nu doar în raport cu Biserica Catolică. Acum, considerabila emigraţie a românilor în Occident, unde catolicii şi protestanţii şi-au deschis bisericile pentru ortodocşii români, reprezintă un nou mod de construire de legături între Bisericile noastre. Sperăm însă că la aceste gesturi se va răspunde cu reciprocitate şi aici, în România, acolo unde folosirea alternativă a unei biserici ar fi de folos catolicilor.

• Veţi lăsa în spatele dvs o ţară pe care aţi vizitat-o în lung şi în lat. Aţi fost în fiecare dieceză a ei, pentru a întări în credinţă credincioşii şi pentru a transmite binecuvântările şi mesajele papei. Vă rugăm să profitaţi de această ocazie pentru a transmite un cuvânt de păstor catolicilor români.

Mesajul pe care aş dori să îl transmit catolicilor români este acelaşi dat de sfântul Paulin de Nola sfântului Niceta de Remesiana - care a fost misionar în teritoriul dac - la trecerea din secolul IV în secolul V: "Iubiţi-l pe Cristos cu inimă romană", adică fiţi fideli păstrând mereu prezentă în minte comuniunea cu centrul vizibil al unităţii Bisericii. Misiunea încredinţată de Cristos sfântului Petru, de a-i întări în credinţă pe fraţii săi, rămâne valabilă şi astăzi după cum a fost la începutul evanghelizării. Fiecare în misiunea pe care o are - ca episcop, preot, persoană consacrată, căsătorit, tânăr sau copil - trebuie să facă aceasta, în conformitate cu responsabilitatea şi slujirea pe care o are în Biserică şi în societate.

• După Africa Meridională, Peru, Franţa, Pakistan, Japonia şi România, vă îndreptaţi acum spre Germania. Cu ce gânduri?

Mă voi duce în Germania aşa cum am venit în România, şi aşa cum mi-am început toate misiunile pe care le-am primit după hirotonirea mea în anul 1964: gata să fac voia lui Dumnezeu, aşa cum îmi este ea comunicată de superiorii mei. De fapt aceasta o spune motoul meu episcopal: "Fiat voluntas tua!" În esenţă, misiunea de nunţiu este aceeaşi oriunde, modul concret de îndeplinire depinzând de situaţia locală. România este o ţară majoritar ortodoxă, iar Germania este o ţară majoritar luterană, dar aici şi acolo sunt mulţi credincioşi deja angajaţi în ecumenism. România a fost timp de patruzeci de ani sub un regim ateu, şi la fel şi Germania de Est, acum reunită cu Republica Federală. Speranţa este cel mai bun stimul pentru acţiune, şi cum acţiunile mele sunt pentru Biserică, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, merg în Germania încrezător că voi putea sluji acolo Biserica aşa după cum am făcut-o în România.

• Excelenţă, vă mulţumim foarte mult şi vă dorim succes în noua misiune.

Interviu realizat de Radu Capan

lecturi: 21.