"Cu Cristos, în slujirea poporului ţiganilor", a fost tema primei întâlniri mondiale a preoţilor, diaconilor şi călugărilor ţigani, care s-a desfăşurat la Roma între 22 şi 24 septembrie, în organizarea Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor.

În centrul atenţiei s-au aflat exigenţele unei realităţi pastorale particulare, încadrată de un elan misionar specific şi de promovarea umană. Organizarea unei întâlniri pentru persoanele consacrate din rândul ţiganilor era sugerată deja în anul 2005 de Consiliul Pontifical amintit mai înainte, în documentul "Orientări pentru o pastoraţie a ţiganilor". Textul îşi propune o viziune de ansamblu a acţiunii Bisericii pentru a vesti evanghelia populaţiei nomade. Un an mai târziu, a avut loc la Roma întâlnirea de studiu a directorilor naţionali pentru pastoraţia ţiganilor: s-a subliniat atunci că ţiganii au supravieţuit unei realităţi multiseculare de respingere, la care a urmat o reacţie ce a devenit parte integrantă a culturii lor. "Acest element cultural - se citeşte în documentul final al întâlnirii - îi face părtaşi la preocuparea lui Cristos de a îndepărta orice formă de tabu şi la iubirea sa privilegiată pentru cei mai slabi".

Ţiganii, aşadar, sunt o populaţie aflată mereu în călătorie, dar de cele mai multe ori afectată de persecuţie, discriminări şi prejudecăţi, roade, cel puţin în parte, a unei incapacităţi culturale de a-i înţelege. Estimările recente susţin prezenţa a circa 36 de milioane de ţigani, din care jumătate trăiesc în India, considerată ţara natală a acestei populaţii. În ce priveşte bătrânul continent, Consiliul Europei oferă un număr care oscilează între nouă şi douăsprezece milioane, concentraţi mai ales în estul continentului. Această populaţie este constituită din diverse grupuri şi etnii, între care rrom, sinti, manuş, kalé etc.

Dacă prezenţa ţiganilor constituie o provocare continuă pentru capacitatea de socializare a unui stat, şi pentru Biserică este o sarcină mereu actuală, aceea de a le vesti evanghelia. În orice caz, persoanele consacrate în rândul ţiganilor sunt circa o sută, din care 20 de preoţi numai în India, urmată apoi de Ungaria, Slovacia, Spania, România şi Italia. Până în prezent, Franţa este singura ţară în care directorul naţional pentru pastoraţia ţiganilor este un preot din rândul lor, sprijinit de un alt preot, de trei diaconi permanenţi, de două călugăriţe şi o credincioasă consacrată, toţi aceştia fiind ţigani.

În ultimii ani s-a scos în evidenţă necesitatea unei atenţii speciale din partea Bisericii cu privire la vocaţiile religioase în poporul ţiganilor, pentru a promova o activitatea pastorală mai adecvată. Despre asemenea vocaţii vorbeşte arhiepiscopul Agostino Marchetto, secretarul Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor.

- Cum apar însă asemenea vocaţii?

Aceste vocaţii iau naştere ca şi cele care înfloresc în alte medii, graţie mărturiei oamenilor şi milostivirii lui Dumnezeu, graţie iniţiativelor adresate ţiganilor, mai ales celor tineri, când au posibilitatea să întâlnească personal un preot, un călugăr, o călugăriţă, care îi invită să participe activ la viaţa Bisericii (...). Evident, familia rămâne primul şi cel mai important loc unde se nasc asemenea vocaţii, unde se ascultă glasul lui Dumnezeu care cheamă, mai ales dacă este un ambient de devoţiune creştină, deschis lucrătorilor pastorali. În Italia, de exemplu, cunosc un grup de persoane care de 30 de ani, în fiecare joi, se întâlneşte la rugăciune pentru a implora darul de noi vocaţii între ţigani. Dacă ţinem cont că nomadismul este una dintre caracteristicile fundamentale din identitatea lor culturală, poate surprinde faptul că există şi vocaţii la viaţa contemplativă, la viaţa claustrală, în acest mediu. Avem, astfel, o călugăriţă carmelită în Spania, altă călugăriţă benedictină în Italia...

- Ce probleme specifice întâlnesc ţiganii consacraţi în pastoraţia fraţilor lor?

Le-aş rezuma în acest fel: marginalizare şi condiţii de sărăcie; precaritatea spaţiilor de şedere, aşa-numitele campusuri pentru nomazi; dificultatea şcolarizării copiilor şi, în consecinţă, indicele ridicat de analfabetism, care în funcţie de regiune, variază de la 50% la 100%; prejudecăţi şi stereotipuri negative, care ajung la forme rasiste; dificultăţi de a obţine un loc de muncă, piedici în accesul la formarea profesională şi la asistenţa sanitară... La aceste probleme, se adaugă un anumit simţ de inferioritate, automarginalizarea, neîncrederea, distanţa de societatea înconjurătoare. Toate acestea se răsfrâng apoi şi asupra vocaţiilor religioase ale ţiganilor. Astfel, unii preoţi şi călugări vor să nu apară drept ceea ce sunt, adică ţigani, din teamă de a nu fi la rândul lor discriminaţi. Nu puţine familii consideră, oricum, vocaţia religioasă un dar şi un bun adevărat pentru copiii lor, dar teama că ei, o dată ce ar răspunde, vor putea pierde identitatea lor etnică, îi poate face să se împotrivească la această alegere de viaţă.

- Ce obiective are prima întâlnire mondială a persoanelor consacrate ţigane?

De mai mulţi ani, Biserica îi îndeamnă pe ţiganii catolici să fie apostoli, protagonişti ai activităţii pastorale specifice. Urmând această linie, vrem să-i sprijinim în vocaţia lor şi să-i încurajăm ca ei să ocupe locul care le revine "de drept" în evanghelizare şi în promovarea umană a fraţilor de aceeaşi etnie cu ei. Totodată, vom fi atenţi la observaţiile şi sugestiile lor în privinţa creării şi extinderii, în Biserică şi societate, a spaţiilor de adevărată comuniune şi solidaritate cu ţiganii, a promovării concrete a dreptăţii, a respectului reciproc, pentru eliminarea oricărei forme de discriminare şi rasism.

Radio Vatican (22 septembrie 2007)
 

lecturi: 14.