Un document care nu ar trebui să dezbine lumea creştină

Un document care dezbină? Nu, documentul nu învrăjbeşte creştinătatea; nu spune despre catolici că sunt sfinţi iar ceilalţi creştini, oi rătăcite.

După reacţiile pripite şi alarmante din partea unor reprezentanţi ortodocşi din ţară la documentul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei intitulat "Răspunsuri la chestiuni privind unele aspecte referitoare la doctrina despre Biserică", propunem un comentariu al preşedintelui Conferinţei Episcopale din Franţa, cardinalul Jean Pierre Ricard, arhiepiscop de Bordeaux, membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Deci un comentariu calificat, nu doar pentru importanţa autorului, ci graţie conţinutului articolului, pozitiv sub aspect ecumenic, ce a apărut în ziarul catolic francez "La croix", în ediţia de luni 16 iulie, pag. 23, intitulat: "Refuzul relativismului nu implică suficienţa eclezială".

Dialogul ecumenic care a explorat pe larg ceea ce toate Bisericile aveau în comun, abordează astăzi acele divergenţe care rămân încă motive de separare.

La 7 iulie a fost publicat documentul motu proprio "Summorum pontificum" despre folosirea liturgiei romane anterioare reformei din 1970. Trei zile mai târziu, la 10 iulie, era dat publicităţii de către Congregaţia pentru Doctrina Credinţei documentul "Răspunsuri la chestiuni privind anumite aspecte al doctrinei despre Biserică". Membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi în acelaşi timp al Comisiei "Ecclesia Dei", pot da mărturie că aceste documente au fost elaborate independent unul de altul. Motivul publicării lor concomitente trebuie căutat în voinţa de a publica aceste documente la sfârşitul anului pastoral, fără îndoială înainte de plecarea papei în vacanţă şi de marea dispersare din timpul verii.

Totuşi un element comun se găseşte într-un text şi în altul: aceeaşi interpretare a Conciliului Vatican II ca iluminare, aprofundare, expresie a unor adevăruri pe care Biserica le trăia, şi nu ruptură sau început absolut.

De unde chestiunea unor spirite neliniştite: Conciliul Vatican II a schimbat doctrina anterioară despre Biserică?

Documentul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei se prezintă ca un "Răspuns la chestiuni". Este vorba acolo de un gen literar particular: sunt răspunsuri precise, relativ scurte, fără comentarii nici explicaţii detaliate, date de congregaţie la chestiunile puse. În general, aceste răspunsuri reiau şi reamintesc poziţii deja exprimate. Ele caută să fie riguroase, concise, dar fără să aducă inovaţii. Referindu-se la doctrina despre Biserică, ele fac trimitere la textele Conciliului Vatican II precum constituţia dogmatică Lumen gentium despre Biserică şi decretul Unitatis redintegratio despre ecumenism, la enciclica lui Ioan Paul al II-lea Ut unum sint din anul 1995 şi la două texte ale Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei Misterium Ecclesiae din anul 1973 şi Dominus Iesus din anul 2000.

Unde este astăzi Biserica lui Cristos?

Ceea ce se vizează în acest document este relativismul în materie de ecleziologie (modul de a concepe şi exprima teologic viziunea despre Biserică).

La întrebarea, unde există astăzi Biserica voită de Cristos, un anumit număr dintre contemporanii noştri (uneori chiar teologi) răspund în moduri diferite:

- nicăieri, în nici o parte: Bisericile istorice au trădat proiectul iniţial al lui Cristos;

- într-o Biserică mistică pentru care diferitele Biserici ar fi astăzi tot atâtea faţete ale ei;

- în fiecare dintre Bisericile istorice care păşesc spre unitate;

- într-o Biserică escatologică, ce va veni la sfârşitul timpurilor.

Toate aceste poziţii manifestă un anumit scepticism în ceea ce priveşte planul lui Cristos în istoria oamenilor. Or, teologia catolică vine şi spune: nu, noi nu suntem condamnaţi îndoielii sau incertitudinii; există un loc în care acest proiect poate fi recunoscut şi experimentat, este Biserica Catolică.

Aceasta, fără vreun merit din partea ei, ci, prin harul lui Dumnezeu, are toate "notele", caracteristicile, arhitectura adevăratei Biserici voite de Cristos. Conciliul Vatican II afirmă: "Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de succesorul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el" (Lumen gentium, 8).

Conciliul nu spune "este", ci "subzistă în, se află în". Aceasta nu vrea să spună că, dacă Biserica lui Cristos îşi află fidelitatea istorică în Biserica Catolică, în afara ei ar exista un "vid bisericesc sau eclezial".

Benedict al XVI-lea a subliniat aceasta. Harul lui Cristos lucrează în celelalte Biserici, şi Conciliul recunoaşte că se află în ele "numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică".

Dificultăţi cunoscute

Nerecunoaşterea dimensiunii sacramentale a ministerului apostolic (de către Bisericile apărute din Reforma protestantă) sau a autorităţii episcopului Romei în comuniunea Bisericilor (de către Bisericile Ortodoxe, de exemplu) îngreunează posibilitatea de a vorbi, din punctul de vedere catolic, despre Biserici care ar avea în plinătate caracteristicile fundamentale ale Bisericii lui Cristos. Dacă această dificultate nu exista, s-ar fi realizat de mult timp (cel puţin o formă a recunoaşterii între Biserici) unitatea.

Dialogul ecumenic, care a explorat pe larg ceea ce toate Bisericile aveau în comun, abordează acum aceste divergenţe ce rămân încă diferenţe separatoare.

Cât am avea de câştigat exprimând clar adevărul?

E bine să fim clari în privinţa convingerilor noastre ecleziale. Dialogul ecumenic nu poate face economie când e vorba de adevăr. Cred totuşi că nu se poate rămâne aici. Trebuie dusă mai departe reflecţia, ceea ce - notăm aici - nu era ambiţia documentului "Responsa" al congregaţiei. De fapt, a spune că Biserica Catolică are toate elementele componente ale Bisericii lui Cristos şi că aceasta se găseşte în ea, nu vrea să spună că ea le-a valorizat pe toate în egală măsură în decursul istoriei. Se pot găsi, în alte Biserici creştine, elemente fundamentale ale naturii sau structurii sale care au fost valorizate mai bine în ele. Astfel stând lucrurile, se taie calea oricărei suficienţe. Mă gândesc la importanţa lecturii Sfintei Scripturi drept cuvântul lui Dumnezeu în Bisericile protestante, la experienţa sinodalităţii în Bisericile Ortodoxe.

Oare nu am avea prin aceasta posibilitatea de a ne îmbogăţi reciproc, de a ne ajuta frăţeşte să fim fideli darului lui Dumnezeu, de a trăi o emulaţie sănătoasă şi sfântă? În convertirea sa la evanghelie şi la primirea darului lui Cristos, nici o Biserică nu poate spune că ea nu are nevoie de celelalte. Dialogul ecumenic poată găsi în aceasta fundamentul său deplin. Textul congregaţiei vine să lumineze un moment al drumului. În nici un caz, nu îl întrerupe. Exigenţa ecumenică este mai urgentă ca oricând.

După Radio Vatican (18 iulie 2007)

lecturi: 22.