Interviu: "Summorum pontificum" - între "dorinţe exprimate şi temeri întemeiate"

Interviu luat părintelui Manlio Sodi, profesor de liturgie, sacramente şi omiletică

Rar a avut un document pontifical atâta ecou cum a avut "motu proprio" Summorum pontificum al lui Benedict al XVI-lea. Campania mediatică a transformat problematica subînţeleasă într-o cruciadă (pro vel contra) pentru limba latină şi pentru celebrarea Liturghiei după ritul tridentin, fără a percepe, în general, adevăratul aspect al problemei. Pentru a pune în lumină aspectele deosebite care se rotesc în jurul acestui "motu proprio", ZENIT l-a interpelat pe părintele profesor Manlio Sodi. Părintele Sodi este profesor de liturgie, sacramente şi omiletică la Universitatea Pontificală Saleziană din Roma, este director al "Rivista liturgica", a întemeiat şi a condus seria "Monumenta Liturgica Concilii Tridentini" şi acum conduce seria "Monumenta Studia Instrumenta Liturgica" (până acum 48 de volume) editată de Libreria Editrice Vaticana".

*

Pentru ce atâtea polemici în privinţa documentului "motu proprio" Summorum pontificum?

Sodi: Ceea ce s-a dezlănţuit în jurul documentului este încheierea unei campanii de concluzii şi de emanaţii de ştiri, dar şi de dorinţe exprimate şi temeri întemeiate, care datorită apariţiei în ziare şi pe web au găsit sinteza lor în momentul publicării documentului. Dacă în parte era prevăzut conţinutul lui, pe de altă parte nu se putea imagina un dispozitiv care i-a lăsat cel puţin surprinşi pe cei care de circa 40 de ani urmează linia de reformă şi de reînnoire liturgică prospectată de părinţii conciliari de la Conciliul al II-lea din Vatican. Unele polemici nu au perceput obiectivul; altele însă sunt întemeiate. Va fi nevoie de timp pentru a calma apele şi mai ales pentru a face un pic de ordine cu privire la diferite aspecte ale problematicii (mai complexă decât poate să pară la prima vedere).

După părerea dumneavoastră, este clar punctul de plecare care animă documentul?

Sodi: Suntem cu toţii interesaţi de tentativa nobilă întreprinsă de papa Benedict al XVI-lea pentru a readuce pace şi unitate în Biserica Catolică şi în domeniul liturgic. Istoria recentă ne-a pus în faţa unei sfâşieri a ţesutului eclezial care s-a făcut prin neacceptarea unei linii conciliare şi îndeosebi a unor documente ale Conciliului al II-lea din Vatican. Dacă-mi este permis să folosesc o expresie poate prea simplă, pot să spun că liturgia este victima a ceva mai profund şi radical care poate să fie acceptarea sau nu a unei linii de acţiune pastorală şi mai înainte a unei viziuni ecleziale care este cea care a reieşit în unele documente votate de un Conciliu ecumenic cum a fost Conciliul al II-lea din Vatican. De mai multe ori s-a simţit aluzia la o discontinuitate sau aproape la o ruptură între cele două Liturghiere, cel de la Trento şi cel de la Vatican II. Nimic mai imprecis atunci când se cunosc conţinuturile textelor şi modalităţile cu care a fost făcută reforma liturgică! De fapt, este uşor de verificat că aproape tot ceea ce se găseşte în Liturghierul de la Trento este prezent în cel de la Vatican II; numai că acesta este mult mai bogat şi mai bine organizat decât acela. De exemplu, în primul, anul liturgic era puternic fundamentat în jurul lunilor (să ne gândim deci la dezvoltarea "lunilor devoţionale") şi nu în jurul timpurilor liturgice, cu suprapuneri care nu permiteau o înţelegere adecvată a pedagogiei (şi teologiei) anului liturgic. Prezenţa a două calendare, cum de fapt se prospectează acum, creează o confuzie enormă dacă se porneşte de la conceptul de liturgie considerată, celebrată şi mai ales trăită ca itinerar de credinţă şi de viaţă al poporului creştin.

Ce se schimbă în liturgia Bisericii?

Sodi: Documentele - şi vorbesc la plural pentru că suntem în faţa a trei texte: "motu proprio", Scrisoarea adresată episcopilor şi schema informativă (nu oficială) - evidenţiază numeroase schimbări. Este inutil să le repet aici; textele sunt cunoscute. Însă există câteva indicatoare care trebuie evidenţiate, pentru că nu este o chestiune de schimbare a unei ritualităţi. Nu este vorba de înlocuirea unui Liturghier cu altul, puse în contrapoziţie, pentru că în tot acest discurs violent liturgia este luată ca element pentru a primi sau nu o linie conciliară.

Îndeosebi văd cel puţin trei domenii problematice care interpelează ţesutul vital al Bisericilor de rit roman:

- Primul aspect care trebuie clarificat se referă la limba latină. Latina nu este legată de Liturghierul sfântului Pius al V-lea sau al fericitului Ioan al XXIII-lea. Liturgia romană are în limba latină limba sa oficială, motiv pentru care şi Liturghierul lui Paul al VI-lea (1970 şi 1975) şi al lui Ioan Paul al II-lea (2002) este în limba latină; raportul dintre latină şi Liturghier nu are o legătură numai cu liturgia precedentă. Nostalgia limbii latine sau afecţiunea faţă de cântul gregorian în sine nu sunt motive valide pentru a abandona Liturghia postconciliară, care poate să fie şi de fapt este celebrată - şi în latineşte şi cu muzică gregoriană.

- Al doilea aspect se referă la Liturghier. Întoarcerea la Liturghierul tridentin implică în mod automat închiderea în faţa a ceea ce Conciliul a cerut în mod expres, adică de a deschide credincioşilor cu mai mare îmbelşugare masa cuvântului lui Dumnezeu. Cu Liturghierul din anul 1962 dispare toată bogăţia Lecţionarului actual; prin urmare, va resimţi acest lucru predica, spiritualitatea, cateheza şi pastoraţia în general.

- Al treilea aspect atinge alte elemente cum ar fi abandonarea rugăciunii credincioşilor, renunţarea la texte minunate recuperate din cea mai veche tradiţie şi mai ales întoarcerea la unicitatea rugăciunii euharistice, la canonul roman, vrednic de veneraţie datorită vechimii, dar nu aşa ca actuala rugăciune euharistică a II-a. Şi acestea sunt mici comori de care vor fi privaţi cei care se vor îndrepta exclusiv spre Liturghierul din anul 1962. Sunt preocupări care pot să pară exagerate; este vorba de temeri foarte prezente printre experţii în liturgie; temeri care în schimbul ritualităţii prevestesc o aplecare asupra unei viziuni despre liturgie pe care Conciliul al II-lea din Vatican stabilise să fie depăşită.

Unii susţin că prin acest "motu proprio" se discreditează reforma liturgică a lui Paul al VI-lea. Care este părerea dumneavoastră în acest sens?

Sodi: Nu vreau să mă identific cu termenul "discreditare" pentru că vorbim despre glasul Bisericii care este mereu mama noastră, a tuturor. Însă de fapt, operaţiunea dacă nu este bine gestionată constituie un vulnus făcută reformei liturgice a Conciliului al II-lea din Vatican. Precizez că faptul de a gestiona tot ceea ce a fost proiectat implică o serie de atenţii, de cotituri juridice, de consecinţe teologice, de perspective formative pentru care întrevăd mai multe dificultăţi decât soluţii pentru o autentică experienţă liturgică (să ne gândim la diafragma limbii, de exemplu!). Este adevărat că problema interesează doar unele grupuri, deci pentru cea mai mare parte a persoanelor care frecventează în mod obişnuit parohia nu există (şi nu creează) asemenea probleme. Cel care a primit liturgia reînnoită nu simte nevoie să se roage din nou şi, mai înainte încă, să asculte din nou cuvântul lui Dumnezeu într-o limbă pe care nu o cunoaşte (de multe secole!). Însă gestionarea acestor situaţii particulare sau de grupuri de persoane devine problematică. În timp ce înainte, cu Indultul lui Ioan Paul al II-lea, referinţa unică era episcopul - "marele preot al turmei sale" (SC 41) - acum situaţia se mută pe responsabilitatea parohului, cu consecinţe care nu sunt uşor imaginabile. Campania mediatică a creat o confuzie unică în imaginarul colectiv: în cea mai mare parte a cazurilor lumea crede că totul se roteşte în jurul întoarcerii Liturghiei în limba latină!

Se vorbeşte mult despre liturgie, dar există impresia că în spatele acestui termen există atât interes şi un pic de confuzie. Dumneavoastră ce credeţi?

Sodi: Am celebrat de puţin timp 40 de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican; mai mult, deja se începe să se întrevadă a 50-a aniversare a constituţiei Sacrosanctum Concilium în anul 2013. Mă îndoiesc că este dobândită în mod paşnic cunoaşterea acestui document din partea celui care vorbeşte despre liturgie. Încă de la nr. 1, părinţii conciliari afirmă că "Sfântul Conciliu îşi propune ... mai buna adaptare la necesităţile epocii noastre a acelor instituţii care sunt supuse schimbărilor ... Consideră de datoria sa să vegheze în mod deosebit şi la reînnoirea şi cultivarea liturgiei". În această linie Conciliul aminteşte "principiile" şi stabileşte "normele practice" (nr. 3). De aici porneşte apoi conceptul de liturgie care este definită - după un parcurs biblico-teologico-liturgic (cf. nr. 5-7) - ca "exercitare a misiunii sacerdotale a lui Cristos, prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia..." (nr. 7). Sunt principiile - însă documentul conciliar mai găseşte altele, oricum toate centrate în jurul provocării participării active (cf. nr. 48) - pe care apoi Conciliul inserează o voinţă de reformă: "Ritualul sfintei Liturghii va fi revizuit..." (nr. 50); "... se vor deschide mai larg comorile Bibliei" (nr. 51); "... omilia este parte integrantă a Liturghiei..." (nr. 52); "rugăciunea comună sau rugăciunea credincioşilor va fi reintrodusă..." (nr. 53); "se va redacta un nou ritual al concelebrării..." (nr. 58). S-ar putea continua pentru toate celelalte sacramente şi sacramentalii. În faţa fiecărei dispoziţii conciliare, cum să citim noua dispoziţie juridică ce permite folosirea a ceea ce Conciliul însuşi a cerut să fie schimbat?

Chiar era necesară această intervenţie magisterială pentru întoarcerea la Liturghia în limba latină?

Sodi: Cine cunoaşte liturgia Bisericii, fie în istoria sa, fie în forma sa actuală, ar trebui să ştie că ritul roman se exprimă mereu în limba sa originară şi constantă (de mai bine de 16 secole) care este limba latină. Toate cărţile reformei liturgice sunt în latineşte. Şi Liturghierul Conciliului al II-lea din Vatican este în latineşte, atât cel al lui Paul al VI-lea (1970) cât şi cel al lui Ioan Paul al II-lea (2002). Ori de câte ori este posibil se poate celebra în limba latină; este suficient să se intre în catedrale sau în bazilici şi se vede că duminica cel puţin o celebrarea are loc în latineşte şi adesea folosind cântul gregorian. În aceste locuri adesea şi celebrarea Liturgiei orelor este în limba latină, cel puţin cu cântarea imnului şi a antifonelor!

Toate acestea pot solicita o întoarcere, şi nu numai de flacără, pentru limba latină şi pentru aproape două milenii de cultură (nu numai creştină) exprimată în această limbă?

Sodi: Nu un "motu proprio" va face să se renască iubirea faţă de limba latină, aşa cum nu a fost suficientă la timpul său constituţia apostolică Veterum sapientia ca să remotiveze studierea limbii latine care a caracterizat şi continuă să caracterizeze glasul Bisericii latine. Dispariţia progresivă a limbii latine din multe programe instituţionale ale culturii statelor a provocat o sărăcire şi în seminarii şi în facultăţile teologice. Consecinţele sunt foarte grave pentru cultura în general, chiar laică, şi pentru cea ecleziastică în special. Cea laică va regăsi cu mai mare dificultate "matricele" limbilor naţionale care mai ales în Europa şi în America Latină au în limba latină (şi în limba greacă) cele mai răspândite rădăcini, începând de la limba engleză! Cultura ecleziastică are cuprinse în limba latină toate comorile patrimoniului său cultural, de la operele sfinţilor părinţi ai Bisericii la traducerile Bibliei care apoi au influenţat pozitiv numeroase alte compoziţii cum sunt imnurile, antifonele, rugăciunile etc. O soluţie pentru a remedia toate acestea ar consta în a pune ca şi condiţie pentru studierea teologiei cunoaşterea limbii latine în aşa fel încât să se ştie măcar să se interpreteze textele. Însă mi se pare o ipoteză a cărei soluţionare apare foarte îndepărtată.

În intenţiile Sfântului Părinte "motu proprio" ar putea să convingă Comunitatea "Sfântul Pius al X-lea" să reintre in Biserică. Ce credeţi?

Sodi: Raportul dintre "motu proprio" şi Comunitatea "Sfântul Pius al X-lea" nu este direct legată de liturgie. Aşa cum am amintit mai sus, problema se pune în altă parte. Atâta efort pentru a scoate din biblioteci vechile cărţi liturgice apare o operaţiune care poate să stea alături de o reintrare. Dar după aceea? Este posibilă rămânerea a două forme de celebrare în acelaşi rit? Cum să citim aceste diferite forme de celebrare în lumina celor afirmate în SC 41: "... manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină şi activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceleaşi rugăciuni, la acelaşi altar la care prezidează episcopul înconjurat de preoţi şi de ceilalţi slujitori ai altarului"?

După circa patruzeci de ani, este greu pentru mulţi preoţi tineri să celebreze cu un rit pe care nu-l cunosc şi într-o limbă care aproape că nu este deloc practicată. Grija Sfântului Părinte îi va face pe tineri să studieze mai mult latina şi liturgia?

Sodi: Pentru limba latină am spus deja mai sus. Şi pentru liturgie? Conciliul spusese clar că liturgia trebuie să fie numărată printre materiile principale. De ce? Părinţii conciliari au înţeles, prin intermediul dezbaterilor referitoare la Sacrosanctum Concilium, la Dei Verbum, la Lumen gentium şi la Optatam totius, că liturgia este limbajul pentru a exprima credinţa Bisericii, ba mai mult ea "e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei" (SC 10). Dacă nu se intră în interiorul acestui limbaj (constituit din cuvântul lui Dumnezeu, din eucologie şi din ritualitate) nu se înţelege sensul riturilor. Iată de ce trebuie să se facă spaţiu pentru a prezenta liturgia nu ca pe o ceremonie care trebuie îndeplinită, ci ca pe un ansamblu de limbaje care ajută să se experimenteze misterul Paştelui lui Isus Cristos. Şi atunci ne întrebăm: dincolo de spaţiul acordat profesorului de liturgie, ce pregătire este asigurată pentru profesori? Ce raport este între disciplinele teologice urmând linia din Optatam totius 16? De asemenea: ce ascultare este realizată faţă de conţinuturile şi dispoziţiile Bisericii? Trebuie recunoscut că documentele oferă parcursuri formative adecvate, însă câţi celebrează uitând că liturgia este operă a Bisericii şi că nu poate fi "interpretată" după propriile fantezii sau mergând pe improvizaţii? Dacă percepem atâtea plângeri se datorează faptului că prea des acţiunea liturgică este "gestionată" nu urmând acel signum unitatis care în schimb ar trebui amintit încontinuu.

Celebrarea cu vechiul rit va aduce mai multă lume ca să participe la Liturghia duminicală?

Sodi: Nu. Dincolo de vreo curiozitate sporadică, să nu ne facem iluzii. Aşa-numitul rit vechi va continua să facă un pic de zgomot, dar nimic mai mult. Viaţa parohiilor nu va fi tulburată pentru că lumea s-a obişnuit să asculte cuvântul lui Dumnezeu în limba vie, să se roage cuvântul lui Dumnezeu cu psalmul responsorial (absent din ritul vechi!), să-l primească într-o omilie strict dependentă de lecturi şi de misterul care se celebrează (şi nu o predică oarecare, eventual "pe teme", uitând astfel tematica Lecţionarului!), să-l transforme în rugăciune cu oratio fidelium (absentă în ritul vechi!), să urmărească rugăciunea euharistică ca moment pentru a educa la mister... în timp ce se experimentează pe viu (şi nu numai sentimental). Dacă toate acestea pot să ofere un stimulent pentru viaţa liturgică (şi nu numai) a parohiilor, le-aş vedea într-o invitaţie la o grijă mai mare în pregătirea celebrărilor, în prezidarea acţiunii liturgice, în alegerea cântărilor (inclusiv valorizarea unora în latineşte, adesea cunoscute, dar valorizate puţin), în atenţia la semne şi la simboluri, în respectarea locului sacru ca spaţiu de dialog cu Dumnezeu, de rugăciune personală...

Documentele ne pun în faţa a noi perspective instituţionale şi de responsabilitate în formare?

Sodi: Perspectivele manifestate în Summorum pontificum nu sunt noi în prima parte; sunt noi interpretările istorice, mai ales prin ceea ce se afirmă despre Pius al V-lea şi Paul al VI-lea (de fapt cele două reforme liturgice nu au fost făcute de ei în mod exclusiv), şi prin responsabilităţile care se schiţează încredinţate instituţiei Ecclesia Dei care cu acest document capătă o vizibilitate mai mare şi o autonomie mai puternică faţă de congregaţia care se ocupă de cultul divin şi de disciplina sacramentelor. Întrevăd probleme în jurul acestor fapte deoarece nu este vorba numai de a reedita vechile cărţi liturgice, ci de a pregăti preoţii şi seminariştii să desfăşoare această slujire. Şi cum să se coordoneze toate acestea? Vor fi disponibile alte cursuri de liturgie alternativă în seminarii? Sau se vor prospecta masterate pentru o pregătire accelerată? Presa a informat deja cu privire la disponibilitatea unui DVD aflat în comerţ pentru a educa la celebrarea cu ritul vechi: însă este o vizualizare a ceea ce este conţinut în De defectibus in celebratione missae occurrentibus care poate să educe pentru a forma adunarea la o adevărată experienţă a misterului? Insist însă asupra unui dat de fapt: cine va atinge problematica teologică şi ecleziologică ce stă la baza acestor lucruri? Teologia liturgică aşteaptă să fie declinată şi primită - pe linia tradiţiei patristice - pentru o formare integrală în care lex orandi (cultul) constituie inelul de întâlnire între lex credendi (credinţa) şi lex vivendi (viaţa). Apoi să ne gândim la tot ceea ce priveşte aspectul normativ adevărat şi propriu-zis. Ceea ce iese mai mult în evidenţă este atenţia care se mută de la responsabilitatea episcopului la cea a parohului care este invitat să primească cu bunăvoinţă cererile credincioşilor şi în acelaşi timp să aibă grijă ca binele lor "să se armonizeze cu grija pastorală obişnuită a parohiei [...] evitând discordia şi favorizând unitatea întregii Biserici" (art. 5). Este o dispoziţie care este necesar să fie citită cu atenţie şi care cere o interpretare, şi în vederea problemelor care se întrevăd fie cât priveşte celebrarea, fie pentru o pastoraţie şi o spiritualitate. Oricum este clar că nici un preot nu va fi obligat să celebreze conform Liturghierului din anul 1962.

Acum să trecem la Scrisoarea de însoţire a papei. Ce v-a uimit mai mult?

Sodi: Înainte de toate puternica participare personală a papei la această problematică. În afară de asta, m-a uimit distincţia care se face între forma obişnuită şi forma extraordinară care caracterizează "o folosire dublă a unicului şi aceluiaşi rit"; acest lucru are incidenţă într-o practică care de fapt porneşte pentru prima dată în istorie astăzi. Niciodată nu s-a întâmplat ca unul şi acelaşi rit să fie celebrat cu două forme diferite. Este vorba de o situaţie nouă care va trebui să se evalueze în practică; şi sperăm că aceşti trei ani de experimentare sunt suficienţi pentru a evalua cu obiectivitate problemele (chiar dacă unii au amintit că timpul "experimentărilor" s-a încheiat de mult timp).

Cu "motu proprio" revin în vigoare şi celelalte cărţi liturgice vechi...

Sodi: Sunt prezentate patru: Missale (ed. 1962), Rituale (ed. 1952), Pontificale (ed. 1961-1962) şi Breviarium (ed. 1962). Dar va trebui să se adauge şi altele pentru a completa orizontul, adică Martyrologium şi Caeremoniale episcoporum. Scrisoarea se îngrijeşte să precizeze: "... pentru a trăi comuniunea deplină şi preoţii din comunităţile aderente la uzul antic nu pot, în linie de principiu, să excludă celebrarea conform cărţilor noi". Acest lucru este foarte important. Pentru că este un mod gentil, dar ferm, pentru a face să se recunoască din partea tuturor, chiar şi a celor care au simpatii lefebriane, că Liturghia postconciliară este Liturghia obişnuită a Bisericii Catolice de rit roman şi ca principiu nu se poate refuza celebrarea ei ca şi cum nu ar fi validă sau mai rău...Reeditarea acestor cărţi - personal mă îngrijesc de una în seria "Monumenta liturgica piana", editată de Libreria Editrice Vaticana - va fi un moment important pentru a verifica limitele lor faţă de actualele cărţi liturgice şi pentru a aprecia mai bine liturgia reformată conform indicaţiilor Conciliului al II-lea din Vatican.

Papa în Scrisoarea sa invocă şi o grijă mai mare în celebrările liturgice...

Sodi: Acest lucru este foarte important. Acolo unde Liturghia este celebrată cu frumuseţea cuvenită nu vor exista tentaţii de a trece la ritul "extraordinar". Sperăm că acest "motu proprio" să aibă incidenţă asupra tuturor, credincioşi şi laici, pentru o participare atentă şi respectuoasă la liturgie. Însă toate acestea vor fi posibile cu condiţia ca responsabilul celebrării să acţioneze cu competenţa şi deontologia profesională cuvenită! Există încă prea mulţi "prezidenţi ai adunării" care nu au citit niciodată Introducerea la Lecţionar. Cum este posibilă desfăşurarea unei slujiri de educare şi formare la acţiunea liturgică - şi prin intermediul ei - dacă nu se cunosc limbajele şi tot ceea ce este necesar pentru a le activa şi a le face "să vorbească" inimii credincioşilor? Pentru cel care a primit fără prejudecăţi şi teamă reforma voită de Conciliul al II-lea din Vatican aceste ultime documente pot să fie un stimulent de a continua pe linia Bisericii, fără temeri. Chiar şi situaţiile "negative" pot să constituie o autentică provocare de a merge mai departe, de a îmbunătăţi, de a înţelege că ţesutul eclezial este constituit din atâtea realităţi care cer uneori timp şi generaţii pentru a percepe calea cea mai potrivită în sequela Christi prin intermediul limbajului celebrării sfintelor taine.

În aceste zile soseşte în librărie o "instant book" a dumneavoastră despre Liturghierul lui Pius al V-lea: puteţi anticipa ceva pentru cititorii agenţiei Zenit?

Sodi: Micul volum de 48 de pagini are ca subtitlu: Pentru ce Liturghia în latineşte în al III-lea mileniu? ca provocare pe care editorul (Mesagerul de Padova) a voit să o pună pentru a solicita atenţia asupra problematicii. Textul scurt se inserează în mulţimea de intervenţii, deocamdată mai mult de tip jurnalistic, pentru a oferi câteva precizări utile iniţiale. Cele patru capitole mici tratează înainte de toate despre Liturghier pentru a explica genul de carte, dat fiind faptul că toate ziarele i-au amplificat importanţa. Pentru aceasta, în al doilea rând, era necesar să se ofere câteva aluzii sumare cu privire la istoria acestei cărţi. Un al treilea pasaj cerea să se evidenţieze adevăratele noutăţi ale Liturghierului Conciliului al II-lea din Vatican. În sfârşit, al patrulea este o invitaţie de a reflecta în jurul întrebării: Două forme pentru a celebra aceeaşi liturgie? Oricum, orice tip de reflecţie nu va putea fi făcută cu obiectivitate dacă nu se confruntă înainte de toate cu documentul conciliar despre liturgie, Sacrosanctum Concilium, şi cu constituţia apostolică a lui Paul al VI-lea cu titlul Missale romanum: un text care se găseşte la începutul fiecărui Liturghier. Prin confruntarea cu acest document amplu, de importanţă fundamentală, superior unui "motu poprio", se poate percepe mai bine fie exigenţa de a cunoaşte mai bine istoria, fie ceea ce a fost făcut cu noul Liturghier, fie depăşirea completă a precedentului Missale. Cuvintele cu care se încheie constituţia apostolică răsună astăzi mai mult ca niciodată elocvente: "Ceea ce am stabilit şi poruncit aici (statuta et praescripta) vrem să rămână valid şi eficace (firma et efficacia), acum şi în viitor, în pofida a ceea ce poate să fie contrar în constituţiile şi în dispoziţiile apostolice ale predecesorilor noştri şi în alte dispoziţii, chiar vrednice de menţiune şi de derogare deosebită".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.